E dimineaţă.
O dimineaţă blîndă de mai în care bătrînul domn Mihai Velicu îşi potriveşte ţinuta în geamul fumuriu al rulotei şi iese la plimbare în pădurea din apropiere.
Este îmbrăcat în blugi şi o geacă neagră de piele.
Cu sapcă pe cap şi un binoclu la gît, se îndreaptă fluierînd spre lacul din apropierea pădurii.
Un ciobănesc german mergea alături de el adulmecînd vîntul.
Uitîndu-se la ceas, se grăbii să ajungă la destinaţie.
Cerul era senin dar la marginea pădurii vîntul avea parcă mai multă putere.
Grăbind pasul ca să ajungă la ora promisă, se gîndea la figura studentului său atunci cînd îi vorbise despre adîncitura descoperită în piatra acoperită cu bolţi de verdeaţă şi arbuşti.
Tendinţa lui către cunoaştere îl determina să cerceteze cu de-amanuntul istoria fiecărui colţişor de ţară. Se bucurase enorm atunci cînd aflase că tînărul său student, domnul Andrei Florea, împărtăşea aceeaşi pasiune.
Ajuns la locul întîlnirii, la lac, se miră că era pustiu.
Îşi roti privirea în jur găfîind. Efortul îl epuizase şi sufla greu.
Se uită la ceas. Trebuia să fie deja aici, gîndi el şi începu să tragă cu urechea la vocile pădurii.
Un zgomot de motor se auzea tot mai aproape şi văzu venind o motocicletă, lăsînd în urmă un nor de praf.
– Ai întîrziat, îi reproşă bătrînul tuşind sec.
Tînărul îşi îndreaptă privirile spre el şi zîmbi.
– Ce fac cu ea, întreabă el arătînd spre motocicletă.
– Las-o. Nici dracu nu calcă prin locurile astea.
Tînărul se îndreaptă de spate şi îşi rînji dinţii. Îşi luă rucsacul în spate şi-şi aprinse tigară.
– Gata? întreabă el, măsurînd cu privirea împrejurimile.
– Gata. Ai adus lucrurile trebuincioase?
Tînărul îi răspunse printr-o uşoară înclinare a capului şi porni înainte. Bătrînul îl urmă numaidecît în întunericul pădurii.
Pe drum se gîndea la ceea ce va urma şi, în sinea lui, recunoscu că nu ştia ce caută. Spera totuşi să descopere ceva spectaculos, ceva care să-i dea un nou ţel în viaţă.
Încă din copilărie a fost un mare iubitor al naturii.
Îi plăcea mirosul de dulce al ierbii şi sălbăticia pădurii.
Cu un tată bogat şi rigid, se văzuse silit să asimileze informaţii din diverse domenii. Nu-i părea rău, pentru că aşa reuşise să facă act de prezentă în viaţa asta.
Îşi aminti acum dintr-o dată, aceeaşi întrebare pe care tatăl său i-o repeta continuu. ” Ai făcut vreodată o faptă memorabilă? ” Era o întrebare la care nu avea încă un răspuns chiar dacă trăise destul ca să-l găsească.
Mergea de cîteva ore prin desişul pădurii luptîndu-se cu amintirile care îl torturau. Cîinele venea în urma lui cu nasul în pămînt şi urechile la pîndă.
– Aproape am ajuns, spuse vesel tînărul care nu dădea semne de oboseală.
– Era şi timpul, zise bătrînul cu glas înviorat. Apropo, ştiai că în seara aceea cînd am descoperit peştera mi-am dat seama cît de puţin cunoaştem pămîntul pe care păşim? Primul impuls a fost să intru imediat acolo dar am realizat că-mi era imposibil să înlătur cu braţele goale vegetaţia care o acoperea. Am făcut bine că te-am chemat, sfîrşi el cu acelaşi ton calm.
– Aşa e, zise tînărul şi zîmbi încurcat.Ţi-ar fi luat mai mult de o săptămînă daca te luptai singur cu forţele naturii.
Bătrînul fluieră scurt a pagubă rotindu-şi privirile în jur.
Îşi scoase geaca şi se aşează pe o moviliţă de pămînt să-şi tragă sufletul.
Andrei puse rucsacul jos şi se aşează turceşte în faţă bătrînului său profesor.
Aprinse o ţigară şi scoase termosul cu cafea şi două pahere de unică folosinţă.
– Am luat douăsprăzece lanterne şi o mini-cameră video digitală, zise el întinzîndu-i paharul. Şi patru beri, adaugă rîzînd scurt şi sorbindu-şi cafeaua.
– Minunat, spuse bătrînul zîmbind îngăduitor. Şi lăsînd gluma la o parte, spune-mi sincer, ce speri să găsim ?
– O să rîdeţi de mine…
– Nu ! Categoric, nu. La urma urmei suntem amândoi oameni de ştiinţă şi avem, în general, acelaşi ideal, greu de atins.
– Sunt cinefil şi mare amator de aventură. Îmi plac filmele care au la bază manifestări ştiinţifice sau doar expediţii de orice fel. Recent am văzut o peliculă cu serpi anaconda. Scopul grupului ştiinţific era găsirea unei plante a longevităţii. Mă tot gîndesc că undeva trebuie să existe. Sunt animale care trăiesc peste 100 de ani, cum ar fi unele broaşte ţestoase sau unele specii de rechini.
– Mda, mîrîi profesorul sorbindu-şi cafeaua şi scărpinîndu-se în barbă. Sunt animale marine.
– Şi noi suntem fiii lui Adam, nu?
Profesorul nu mai zise nimic dar privi sugestiv la fostul studentul.
Azvîrlind paharul gol în iarba înaltă, profesorul se ridică brusc în picioare. Andrei îi imită mişcarea şi, luînd o lanternă din rucsac, îşi vârî capul în deschizătura nu mai mare decat o scorbură, dar destul de largă ca un om să se poata strecura.
Profesorul îl urmă cu aceeaşi pornire aprinsă spre acel necunoscut care îi chema.
Dincolo de lumea exterioară îşi făcuseră provizii pentru o săptămînă.
Apă, mîncare şi ce era mai necesar.
Urmînd fîşia de lumină proiectată pe pereţii stîncoşi cu forme stranii, cei doi bărbaţi priviră uimiţi cum întunericul înghiţea lacom şi ultima dîră de lumină naturală.
Un miros greu de aer stătut şi hoit inunda culoarul îngust şi lung care se intindea în faţa lor ca o galerie minieră.
Deşi văzuse multe la viaţa lui, profesorul reuşi să se sperie de propria sa umbră, care se contura pe pereţii fortificaţi, schimbîndu-şi forma la fiecare mişcare.
– Să mă ia dracu’ !
Înjurătura tipic miliţienească a profesorului, îl făcu pe Andrei să bufnească în râs.
– Să nu îndrăzneşti! aproape că strigase profesorul intrigat de atitudinea tînărului.
Andrei îşi drese vocea şi redeveni serios.
De undeva se auzea un zgomot înfundat, ca un scheunat de cîine constipat.
Se priviră unul pe altul şi preţ de cîteva clipe îşi ţinuseră respiraţia.
Dar zgomotul încetă brusc.
– Ce-a fost asta? întreabă Andrei cu respiraţia tăiată.
– Nu ştiu, recunoscu profesorul clătinînd din cap şi dădu să pornească mai departe.
– Nu crezi că e ciudat? insistă Andrei. Nici cîinele dumitale nu l-a simţit.
– Aici, zise profesorul accentuînd fiecare cuvînt în parte, cîinele se poate îngrozi de propria umbră.
Avea dreptate. Cîinele mergea foarte aproape de profesor si nu lătrase nici măcar o singură dată.
– Vii?
Andrei rămase în urmă, meditînd la ciudata întîmplare. Nu-şi putea imagina ce animal ar fi putut supravieţui într-un loc atît de sumbru.
După vreo două ore de mers continu, în faţa lor se cască un hău cu fundul neagru şi adînc.
– Pînă aici ne-a fost! gîndi cu voce tare profesorul.
– Poate că nu, zise fostul student arătînd către peretele din stînga. Ne putem strecura cu grijă pe acolo.
– Da, am putea face asta dar trebuie să renuntăm la surplusul de bagaje.
Profesorul lasă să-i cadă bagajele şi acum stătea sprijinit de perete.
De la distanţa aceea încearcă să privească fundul prăpastiei şi preţ de cîteva clipe îşi pierdu privirile în întuneric. Apoi se lăsă pe vine ca un copil orb.
Cîinele se ghemuise la picioarele lui cu botul pe labe.
Andrei se aşezase pe rucsac şi se gîndea la lucrurile de care se puteau lipsi.
– Luăm doar strictul necesar, zise profesorul, care evident se gîndise la acelasi lucru.
Douăzeci de minute mai tîrziu traversau impreună acelasi segment de stîncă.
Lucru dificil dar indispensabil.
Se deplasau cu viteza melcului, foarte aproape de perete. Cîinele schelălăi de cîteva ori urmîndu-şi stîpînul.
După mai multe ore de chin şi panică reuşiseră să treacă şi peste asta.
Amărîti ca vai de ei, gîfîind şi suflînd greu, s-au aruncat pe pămînt, răpuşi de oboseală şi de aerul otrăvitor al peşterii.
Deodata, zbateri de aripi nevăzute şi acelaşi vaiet puternic acceleră bătaile inimii celor doi bărbaţi puşi pe fapte mari.
Profesorul ridică brusc privirea spre tavanul tuciuriu şi descoperi ceva ce arăta ca o mogîldeaţă.
– Uite, zise el arătînd cu detegul un punct care se deplasa prin salturi.
Chestia aceea ciudată stătea agăţată undeva pe cerul pesterii si efectua sărituri de vreo 1.50 metri. Ochii lighioanei scăpărau în întunericul hipnotizant al peşterii.
Dintr-o dată făcu un salt luuung de vreo 12-15 m şi dispăru printre rocile mai înalte ale bolţii.
– Şi asta ce-a vrut să fie ?
– Să fiu al dracu’ dacă ştiu, zise profesorul ridicîndu-se în picioare.
Îşi scutură hainele şi bîţîi nervos din mîini şi picioare, lucru care părea sa însemne că pentru o singură zi era prea mult.
Obişnuit cu expediţiile zilnice şi locurile greu accesibile, ar fi putut să accepte mai uşor această provocare dar se dovedea o luptă mai cîinoasă decît a presupus el.
Andrei aprinse o ţigară şi se uită în jur cu lanterna electrică.
În faţa lor drumul cobora brusc spre măruntaiele pămîntului.
Bucăţi de stîncă cioplite în formă de treapă făceau ca drumul în serpentină să fie mai uşor de străbătut.
În stînga perete, în dreapta perete, în spate hău, înainte doar un drum în spirală care cobora şi cobora şi tot cobora în inima pămîntului.
-Şi acum? întreabă profesorul frecîndu-şi nervos mîinile.
Andrei aruncă mucul de ţigară pe jos şi îl stinse cu talpa pantofului.
– O bere? întreabă el şi zîmbi ca şi cum nimic rău nu avea să se întîmple.
– Una la amundoi, zise profesorul şi trase o înjurătură zdravănă.
S-au aşezat pe piatra rece şi au mîncat sandviciurile cu ochii pe pereti. Berea, încă rece, le-a potolit setea pentru moment.
Cîinele, cu ochii lui blînzi, aştepta cuminte să fie hrănit.
Profesorul pregatise pacheţele de royal adult pentru cel mai de treabă prieten al său.
– Ceasul arată puţin peste ora 16:00, anunţă Andrei.
– Trebuie să găsim un loc sigur unde să putem înopta, zise profesorul şi o luă înainte.
Cîinele îl urmă la doar doi paşi distanţă.
Cîteva clipe mai tîrziu, cei trei aventurieri coborau în bezna tot mai adîncă a peşterii.
Pe măsură ce înaintau, drumul se lăţea treptat şi aerul devenea mai respirabil şi tot mai rece.
– Profesore…
Vocea studentului suna nefiresc de calm ca şi cînd ar fi fost doar în mintea lui.
– Ştiu la ce te gîndeşti, Andrei.
Desigur că ştia. Doar îi fusese profesor şi într-un anumit fel întotdeauna avea ceva nou să-l înveţe.
– Cine ar fi putut să facă asta?
– Cineva destul de inteligent.
– Profesore, crezi că…
– Nu. Nu cred că treptele au fost cioplite de mîna omului. Dacă te uiţi cu atenţie, vei observa că unele nu sunt deloc lucrate. De fapt, cred că au fost cioplite altundeva şi aduse aici.
– Da! Şi un om nu putea face asta?
– Cum? Acolo sus pe unde am intrat noi nu exista unelte de nici-un fel. În plus, locul asta este mult prea îngust pentru ca aceste stînci să fi fost aduse pe aici. Ele au fost cioplite acolo jos şi aduse aici pe calea aerului, zise profesorul. Să-ţi arăt.
Andrei se apropie de profesor, moment în care acesta îngenunche lîngă perete şi aprinse lanterna.
Fîşia de lumină trecea prin crăpătura îngustă dintre peretele propriu zis şi trepte.
Undeva, foarte departe, se întrezărea o umbră de lumină naturală.
– Ciudat, zise Andrei privind bucata de muşchi verde-crud ce părea că urcă pe peretele strîmb al peşterii.
– Priveşte!
Ceva mai jos, pe acelaşi perete, cineva scrijelise cu un obiect dur, ceva ce semăna cu o insectă.
La o distanţă de vreo cinci paşi, un alt desen reprezenta un fel de animal preistoric care aducea mult cu dragonul din mitologia chineză.
Profesorul rămase nemişcat pe trepte şi se prefăcu că doarme. Zece, cincisprezece minute se scurseră astfel.
În inimaginaţia lui se conturau semne de întrebare dinspre inima pămîntului.
Pentru o clipă, în ochii profesorului s-a aprins o luminiţă care dănţuia vesel în privirea lui albastră.
– Vino, zise el ridicîndu-se în picioare şi luînd-o la fugă pe scări.
Andrei, care bătea peretele, nervos, il privi uimit cum fugea ca şi cînd ar fi luat foc.
Fără să stea pe gînduri porni pe urmele lui, mişcîndu-se cu abilitate printre pietrele colţuroase.
Cîinele începu să latre încet, apoi din ce în ce mai tare, ca în final să urle prelung.
O luă la goană, trecînd ca fulgerul pe lîngă profesor, care încearcă să-l oprească.
– Remy, înapoi!
Dar cîinele alerga pe scări, în jos, cu limba scoasă de un cot şi faţa schimonosită într-un urlet înfiorător.
– Remyyy !
Profesorul porni alergînd în urma cîinelui care parcă turbase.
– Profesore, nu!
Andrei se năpusti asupra profesorului, care căzu gemînd la pămînt.
Profesorul se zvîrcolea continuu dînd din mîini şi din picioare, cu un strigăt oribil în gîtlej.
– Profesore!
Văzînd că nu-i chip să-l potolească, Andrei, îi dădu două perechi de palme care l-au adus la tăcere.
Zece minute mai tîrziu, profesorul deschise ochii, gemînd.
– Ce s-a întîmplat? întreabă frecîndu-se maşinal la ochi.
– Nu ştiu, dar ceva te-a adus, pentru cîteva clipe, la limita nebuniei.
Vocea uşor ironică, uşor speriată, a studentului îl băgă şi mai mult în ceaţă. Făcu ochii mari, atît de mari că ai fi zis că ceva-ceva îi lipseşte.
– Remy !
Profesorul sări în picioare şi se arcui peste ceea ce semăna cu un fel de parapet.
– Asta nu era aici! exclamă Andrei.
Ca şi cum şi-ar fi amintit ceva deosebit de important, profesorul îşi privi neliniştit prietenul.
– Asta nu era aici, spuse iar Andrei. Nu era, ştiu sigur.
– Ce nu era aici?
– Asta, spuse el arătînd spre bolovanii de piatră care delimitau traseul.
Profesorul se scărpină în barbă cu un gest care sugera că începea să-şi amintească cîte ceva.
Făcu cîţiva paşi hotărîţi, pe scări în sus, apoi se întoarce cu faţa spre Andrei.
În jur beznă şi nici ţipenie de om.
Îşi scoase ochelarii şi clipi de căteva ori. Cu marginea tricoului freacă lentilele ochelarilor şi-i aşeaza din nou pe nas.
– Andrei!
Nimic.
Nici un răspuns.
Nici măcar un ecou care să-i gîdile urechea.
Profesorul îşi freacă palmele cu o fericire inexplicabilă şi coboarî înapoi, trei sau patru trepte.
– Profesore, unde ai disparut? îl întreabă Andrei de parcă acesta ar fi avut unde să dispară.
– Cum adică să dispar! întreabă profesorul distrat.
– Adică nu te mai vedeam, nu te mai auzeam.
Profesorul rîse în sinea lui dar faţa chinuită a prietenului său il convinse să redevină serios.
– Urcă patru trepte, te intorci şi le cobori.
– De ce aş face asta? întreabă studentul din ce în ce mai mirat.
– Pentru că nu ştiu cum altfel să-ţi explic, zise profesorul.
Andrei strîmbă din nas şi privi pe scări în sus. Numără treptele pînă la locul unde se face o schimbare de direcţie.
Erau vreo unşpe trepte acoperite de muşchi verde şi moale. Abia acum observase şi că peretele din stînga era acoperit de muschiul crud.
– Ce dracu? se miră el tulburat de întîmplările stranii prin care trecuse în ultimele ore.
– Du-te! îl zori profesorul.
– Fie ce-o fi! zise el şi înaintă pe trepte.
După nici şaizeci de secunde, năvăli ca fulgerul peste profesor şi era aproape să-l lovească.
– Nu erai acolo, nu era nimic. Nici tu, nici genţile si nici iarba asta.
Vorbea repede, abia respirînd şi clipea des pe măsură ce vorbea.
– Nu încerca să-mi explici, încearcă profesorul să-l tempereze fără a-l ironiza. Cred că ne-am lovit de ceea ce unii ar numi, zidul infernului. Un fel de poartă…
– E posibil aşa ceva? întreabă el încă stăpînit de groază.
– Teoretic da.
Se aşternu o linişte supărătoare, nefirească, care dură aproape un minut.
Apoi, de undeva, de jos se auzi un urlet chinuit care sfîrtecă liniştea în mii de bucăţi.
– Ce dracu! strigă Andrei sărind de la locul lui şi luînd poziţie.
– Ce crezi că faci?
Andrei cotrobăia prin rucsac, nervos.
– Am găsit, zise, ridicînd mîna pînă sub nasul profesorului. Tot timpul port un cuţit de vînătoare asupra mea atunci cînd merg în locuri necunoscute şi sălbatice.
– Şi ce crezi că vei face cu el ?
– Încă nu ştiu, zise şi îşi strînse centura în jurul mijlocului.
De mai multă vreme i se părea că, inexplicabil, treceau dintr-un spaţiu în altul.
Luat prin surprindere, căci nu se aşteptase la o asemenea surpriză, retrăia scena cu intensitate, reuşind astfel să-şi contureze o idee despre ce se întîmplase în acele momente.
Îşi aminti că, după ce vorbise cu Andrei, o durere cumplită îi împungea tîmplele şi a simţit cum îl cuprinde o stare de leşin.
Apoi, în mintea lui se făcu întuneric.
– Profesore, te simţi bine?
– Nu ştiu, recunoscu el. În mintea mea se derulează haotic, chestii pe care nu le pot înţelege, despre trecerea dintr-un spaţiu în altul şi despre lumi nebănuite.
– Chinuit de gînduri grele, sunt şi eu, spuse Andrei sorbind cu nesaţ din cafeaua rece. Încerc să mă gîndesc la cum a rînduit Dumnezeu lumea şi calea desăvîrşirii sfintelor scripturi. Nu sunt eu cel mai credincios dintre muritori dar tot ştiu că cheia înţelegerii este la el.
Fuma ţigară de la ţigară, cu ochii aiurea pe pereţii neprietenoşi. Era atît de frig, de parcă ar fi stat izolat pe un gheţar sau într-un iglu la polul nord.
Mîinile îi tremurau nervos şi bîigui ceva despre frigul care i-a intrat în oase.
Privindu-l, profesorul rîse sec.
– Ai aşa o faţă palidă şi tristă, zise el strecurîndu-şi mîna în buzunar.
Studentul îl privi zîmbind apoi îşi privi umbra ce alerga smintită pe pereţi.
Rîse.
Ea, cel puţin era veselă şi lipsită de griji.
Călătoria devenise o piatră de moară şi chiar o chestiune de orgoliu uşor eronată.
Toate gîndurile care i-au trecut prin minte, în ultimele ore, întîmplătoare sau nu, erau din cele mai fireşti şi mai naturale.
Nici pomeneală să-şi fi dorit să se-ntîmple aşa ceva. Oricît şi-ar fi chinuit mintea, destul de tulburată, nu reuşea să pună cap la cap cîteva idei.
Locul acela, sinistru prin înfăţisarea lui tăinuia cu atîta hotărîre lucruri esenţiale şi generale ale fenomenelor naturii.
– Sunt obosit, spuse profesorul aşezîndu-se lîngă marginea stîncii. Coborîm de cîteva ore şi am impresia că totuşi stăm pe loc. Îşi întinse picioarele şi se lipi de perete. Un ţipăt uşor îi sufocă respiraţia şi căzu moale ca o cîrpă.
Un zgomot surd îl făcu să întoarcă complet faţa.
– Profesore!
Nici un zgomot, nici o mişcare, nu ajungea la urechile studentului.
– Nu, nu din nou, zise alergînd în sus şi-n jos pe treptele îmbrăcate în muschiul pietrificat.
A deschis ochii şi a privit calm tavanul alb, din care picura continuu apă din sloiurile de gheaţă în formă de con.
De undeva se auzea un schelălăit jalnic şi profesorul îşi întoarse privirea într-acolo.
– Remy! strigă el, dar cuvintele îi rămîn agăţate în cerul gurii.
Cîinele zăcea cu gîtul secţionat şi stomacul afară, la doar cîţiva paşi distanţă.
” Ce mama dracu’ !”, îşi zise şi involuntar mîna i se încleştă pe o bucată mare de gheaţă.
Şîngele se scurgea încet pe platoul de gheaţă penetrat de gheţari. Cîinele se mai zvîrcoleşte puţin şi înainte să-şi dea duhul schelălăi slab de tot.
Profesorul, speriat la culme, o ia la goană în întuneric dar alunecă şi cade.
Un urlet ascuţit, extrem de puternic, loveşte aerul îngheţat.
Transfigurat de o teamă mută, se retrage înapoi spre perete.
Aproape că izbucni în lacrimi cînd mort de frig şi aproape paralizat de frică, se lipi de peretele rece.
Profesorul îşi sprijini mîna dreaptă pe pămînt.
Un aer cald, ca un vănt uscat de deşert, îl învălui blînd. Din gură şi din nas i se scurgea un lichid vîscos şi rece care se întindea impasibil, pe bărbie.
Îşi simţea mîinile amorţite şi gîtul uscat şi era gata să leşine iar. Ochii, pierduţi în întuneric, îl dureau îngrozitor.
Clătinînd din cap dădu să se ridice şi să plece dar se opri buşit de un val de ameţeli.
Îşi adăposti faţa în palme încercînd să gîndească în stil academic, dar nu reuşi.
În mintea lui, era un talmeş-balmeş de întrebări şi presupuneri izvorîte de aiurea şi din el însuşi.
Cu obrazul năclăit de sînge şi palmele jupuite, se tîrăşte prin praful încins al locului.
Se simţea stăpînul nedeclarat al unui loc neutru, şi martorul unor întîmplări fabuloase.
Şi-a umezit buzele cu limba şi a închis ochii, lăsîndu-se pradă unei indiferenţe totale.
O umbră mică, umblînd brambura printre copaci înfloriţi, se aşează în genunchi şi îngînă un căntecel.
Mîinile ei mici, scurmau pămîntul cu iuţeala gîndului încă nerostit.
Sub genunchii juliţi de pietricele şi căzături, printre firele de iarbă şi nisip, se adăpostea o întreagă colonie de furnici.
– Tati, tati, am o armată de furmici-zombie şi o fortăreaţă construită din nisip şi pietricele.
Toată lumea lui se agăţa de rîsul ei albastru intens.
O urmărea cu privirea umedă cum alerga de colo-colo ca un titirez ce nu-şi găseşte locul.
Apoi văzu negru în faţa ochilor.
Un dement a intrat cu maşina pe contrasens şi s-a ciocnit frontal cu o altă maşină. Autoturismul sare gardul protector al parcului şi izbeşte balansoarul.
Balansoarul scîrţie, se clatină şi cade.
O lacrimă îi alunecă din colţul ochiului. Simţi cum i se înmoaie genunchii şi îşi dori să fie mort.
Acum simţea ceva asemănător. Setea îi chinuia buzele uscate şi căldura îl sufoca. Îşi scărpină ceafa încurcat.
Profesorul se ridică în picioare şi bîjbîi zidul în căutarea unei raze de lumină.
Un fior străbătu inima studentului, moartă şi înviată de frică.
Se trezi singur într-o lume ciudată, învăluită de o linişte macabră.
Ar fi vrut să se întoarcă, dar gîndul de a-l abandona pe cel care îi fusese profesor şi prieten bun, îl îngrozea.
Cu rucsacul în spate şi cu gîndurile pierdute printre imagini recente, începu să coboare cu repeziciunea unei pisici.
Deodată, de nicăieri, se ivi o lumină puternică. Se auziră tropăituri şi sunete ciudate, care se încruţişau şi plesneau deasupra unei pasarele şubrede din lemn.
Îşi ţinu respiraţia şi ciuli urechile la sunetele ciudate, ca un scîrţîit de roţi. Este cel mai interesant loc din lume, îşi zise Andrei.
Decorul era cu adevărat spectaculos. Plin de vegetaţie, acesta părea o margine de rai.
Din dosul unei stînci cu o suprafaţă netedă, acoperită pe alocuri cu verdeaţă, o creatură fantastică, cam de înălţimea unui copil de 10 ani, îl privea atent, clipind des din cele trei perechi de pleoape ale sale.
Îl privea de la o distanţă de cîteva picioare, clătinînd capul aşa cum făcea şi Andrei.
Îl imita.
Realizînd acest lucru, Andrei o privi zîmbind.
Creatura îşi arată dinţii ca de fierăstrău, şi învîrtindu-se pe vîrful labelor cu doar trei degete, ateriză fix în faţa studentului.
Speriat omul duse mîna la brîu şi se dă un pas înapoi.
Cu o viteză uimitoare, creatura îşi ridică labele scoţînd un sunet ca de pisică.
Un urlet şuierat taie atunci aerul, şi din zbor, o altă creatură, se năpusti peste prima arătare şi, cu un fel de trompă, o imobiliză. Aceasta începu să se zbată convulsiv în timp ce viaţa se scurgea din ea.
Aproape paralizat de frică, Andrei se ascunse în spatele unei stînci acoperită cu vegetatie marină.
Infricoşătoarea creatură, îşi agita trompa în aer.
Brusc face un salt puternic şi dispare.
Cu inima cît un purice, ieşi din ascunzătoare şi se apropie de leşul golit de sînge al bietei creaturi.
De pretutindeni au început să apară creaturi identice cu cel care zăcea practic fără suflare la picioarele studentului.
Sunetele pe care le scoteau, semănau cu miorlăitul jalnic al unei pisici..
S-au adunat în jurul leşului şi au început să zgîrîie pămîntul cu ghiarele neobişnuit de puternice.
Fără să arunce nici măcar o singură privire omului, s-au retras încet înspre stînci.
Realizînd că înspăimîntătoarele creaturi erau doar nişte biete vieţuitoare urîte şi inofensive, Andrei le urmă în linişte.
Traversau cărarea ce şerpuieşte printre bolovani de stîncă şi tufişuri umede, încîlcite în ochiurile de apă.
Frunzişul foşnea uşor neplăcut şi studentul se simţea ameţit de monstruozitatea pereţilor crestaţi de crăpături adînci, care purtau urmele unor ghiare uriaşe.
Faţa uşor crispată a bărbatului cu privirea întunecată, privea tăcută spre creaturile ce trăgeau după ele, corpul neînsufleţit, din care se scurgeau bale galben-verzui şi sînge.
Tăcerea sumbră nu era tulburată decît de fîlfîitul gîtuit al apripilor vreunei creaturi ciudate.
Brusc, îl cuprinse o senzaţie de sufocare şi un sentiment penibil de agonie sentimentală şi evlavie.
Treptat, fără să-şi dea seama, creaturile se împuţinau lăsînd în urmă doar un firicel gros de praf şi o adiere uşoară ca de vînt.
Una dintre creaturi, se întoarse cu faţa spre el.
Avea o figură tristă, umbrită de o teamă mută, de moarte.
Pe cînd păşea, mîinile i se legănau în ritm sacadat iar cele trei perechi de pleoape se zbat spasmodic în carnea hîdă. La un moment dat se opri în faţa omului măcinat de gînduri şi întrebări încîlcite.
Îl măsură din cap pînă-n picioare, apoi îl apucă de mînă şi se răsuci într-o piruetă năstruşnică.
Andrei se trezi învîrtit ca un fus într-un caier de lînă. Îşi simţi stomacul în gît şi fu cuprins de o ameţeală paralizantă.
Cînd a simţit, din nou, pămîntul sub picioare, îi venea să verse.Ţinîndu-se cu mîinile de burtă, vomă icnind greu.
Senzaţia de greaţă, înainte şi după vomă, îi dădu o stare de rău şi disconfort, care se transformă în nervozitate.
Ridicîndu-şi privirile, zări, în penumbra peşterii, mai multe forme de viaţă necunoscute.
Dihănii hidoase şi sprintene, monştri şi demoni care scuipă foc, îl plasa pe sărmanul student la frontiera situată între legendă şi adevăr.
Teama, care nu îl părăsise nicio clipă, creştea în intensitate, alimentată de apariţia tot mai frecventă a unor lighioanele monstrruoase.
Întunericul avea şi el ceva înspăimîntător, care îl cuprindea încet-încet, ca un nestăvilit ger lăuntric, care-i tăia respiraţia.
Dintr-odată, locul s-a umplut de lumină şi din scobitura unei stînci de granit, apăru silueta subţire, aproape grotească, a unui animal înalt ca o girafă.
Mergea cocoşat, sprijinindu-se in cele patru labe.
Labele din spate, scurte şi groase, lăsau urme adînci în nisipul foarte fin. Cele două labe din faţă. lungi şi foarte subţiri, îl ajuta să-şi manevreze cu uşurinţă, corpul lung şi subţire.
– Şi acum? se trezi murmurînd ca pentru sine.
Un horcăit sacadat îi întrerupse amalgamul de gînduri.
Studentul tresări şi, simţi în palmă forma clasică a cuţitului de vînătoare.
Bijbîind în întuneric, cu mîinile pline de sînge, profesorul era atent la fiecare mişcare.
Singur şi neînarmat, era cuprins de o spaimă teribilă provenită din necunoaştere şi claustrare.
Gerul îi şerpuia prin şira spinării, ca un şarpe veninos, foarte rapid.
Un gînd ascuns îl bîntuia fără încetare, silindu-l să se afunde tot mai adînc în labirintul triunghiular al peşterii. Era convins că acolo s-ar ascunde misterele evoluţiei şi personalitatea îngheţată a pămîntului.
Acest triunghi al bermudelor, subterestru, constituia pentru el un scop în sine şi o reală sursă de cercetare a vieţii marine şi terestre.
Chinuit de astfel de idei fixe, profesorul îşi continuă drumul acoperit de mister.
În timp ce profesorul se lupta cu proprii monştrii, studentul zăcea întins, cu picioarele depărtate şi ochii bulbucaţi într-o căutătură sperioasă.
Monstrul se aplecase deasupra lui studiindu-i reacţiile cu atenţie.
La gît îi atîrna un fel de sac elastic iar sunetele ce veneau dintr-acolo erau înalte cu o tentă nazalizată. Carnea, foarte ridată, tremura ca piftia pe trupul lung şi subţire al animalului.
Un miros de alge şi de săruri îi izbi nările făcîndu-l să se strîmbe scîrbit.
Văzînd că nu i se întîmplă nimic rău, Andrei mormăi ceva printre dinţi şi dădu să se ridice.
Monstrul, l-a privit îndelung şi urîcios apoi a zis.
– Mereu m-am întrebat cît timp va mai trece pînă cînd veţi ajunge acasă la voi.
Crezînd că visează, Andrei făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă.
În timp ce el o privea uimit, inteligenta creatură se îndreaptă de spate şi îşi scarpină punga elastică, cu un gest aproape princiar.
– Mereu m-am întrebat cît timp va mai trece pînă cînd veţi ajunge acasă la voi, repetă el calm, şi fără să-i dea prea multă atenţie, continuă pe acelaşi ton calm. Te voi ajuta să supravieţuieşti aici o perioadă. De ce şi pentru care motiv o fac, îmi vei spune tu atunci cînd vei şti. Sincer vorbind, cunoaşterea este biletul tău de ieşire.
Spunînd acestea, creatura îşi agită labele superioare şi scoate la vedere nişte ghiare uriaşe cu care trase cîteva linii spectrale în praful din aer, apoi explică.
– Acesta este locul unde a început bioetica vieţii. Locul unde euforia începutului se îmbină perfect cu plăcerea prezentului şi speranţa viitorului. Cînd se vor apropia suficient, una de cealaltă, se vor uni într-un multiplet desăvîrşit pentru a deveni începutul sfîrşitului.