Floare albastra, pictura de Eberhard Schmidt- DranskeRomanul urmareste formarea si viata de artist a ratacitorului Heinrich, pornit în cautarea “florii albastre”, simbolul dorului nemarginit.
Departarile, zorile, întinsele câmpii, amurgurile sunt elementele naturii în comuniune cu starea sufleteasca a eroului stapânit de eterna nostalgie dupa valori de neatins. Mesajul romanului e acela al convingerii ca lumea superiora e mult mai aproape de noi decât ne închipuim si ca “înca de aici, de jos, traim în ea si o pricepem”.
Mi-e dor sa vad floarea albastra. Ea îmi stapâneste vesnic gândurile, si nu pot sa scriu sau sa cuget despre altceva. Nu comorile sunt cele ce mi-au desteptat o atât de neasemuita dorinta, îsi spunea în sinea-i: departe de mine orice lacomie; dor îmi este însa macar sa zaresc floarea albastra. Necurmat la ea îmi sta gândul si la nimic altceva. Asa ca acum nu m-am simtit niciodata; mai înainte parca as fi visat sau parca as fi trecut dormind într-o alta lume; caci în lumea în care traiam altadata, cui i-ar fi pasat de flori, iar de o patima atât de ciudata pentru o flore nici ca am auzit vorbindu-se pe-atunci.(…)
Se lasa cuprins de o dulce atipire si visa întâmplari de nespus din care îl trezi o noua izbucnire de lumina. Se afla pe o pajiste moale, la marginea unui izvor ce curgea în vazduh si parea ca se mistuie în acesta. Stânci de un albastru întunecat strabatute de vine colorate se înaltau la oarecare departare; lumina zilei care îl învaluia era mai dulce si mai stralucitoare decât cea obisnuita, cerul fara pata era de un albastru batând catre negru. Ceea ce îl atragea însa cu toata puterea era o floare înalta, azurie, care la început se afla la buza izvorului si îi atingea fata cu petalele-i largi si stralucitoare. În jurul ei cresteau nenumarate flori de toate culorile, si mireasma cea mai aleasa îmbalsama vazduhul. Nu mai vedea altceva decât floarea albastra si o privi vreme îndelungata cu negraita duiosie. Voi în sfârsit sa se apropie chiar în clipa în care floarea începu pe neasteptate sa freamate si sa se preschimbe: petalele îi devenira mai stralucitoare si se mladiara pe lujerul care începu sa se înalte, floarea se înclina spre el si din corola i se înfatisa un guleras albastru, desfacut, în care unduia un chip delicat.
Poetul si prozatorul german Novalis (pseudonimul de la Friedrich Leopold von Hardenberg, 1772-1801) este cel mai de seama reprezentant al romantismului. A scris Imnuri catre Noapte, poeme în proza închinate iubirii pierdute.
Felicitari pentru un material sensibil si de ocazie rara, amintind un autor de mare talent si precursor al ideii de cautare a absolutului. Sa nu uitam ca si Eminescu se inscrie in tematica FLORII ALBASTRE.
Sunt mirat să văd asemenea articole, cănd peste tot întâlnim doar mondenităţi şi subiecte de bârfă.
Dar încă tot nu sunt lămurit care este relatarea exactă şi completă a florii albastre.
Unde ar trebui să caut?
Poetul Novalis a consacrat acest simbol – un fel de lait motiv al romantismului. Este intalnita si la poetul italian Leopardi.
Poate fi un simbol si in masonerie.
Puritate si melancolie.
Floarea albastra poate avea diverse semnificatii. În Heinrich von Ofterdingen este simbolul dragostei.
Floarea albastra se afla în mijlocul celorlalte flori si este singura a carei lumina straluceste albastru. În aceasta floare pluteste o fata gingasa. Este fata dragostei. Cine gaseste aceasta floare gaseste si dragostea. Floarea este o reprezentare a iubitei înca necunoscuta.
Floarea ca si apa au în comun culoarea albastra, iar albastru este culoarea lucrurilor infinite: apa si cerul.
Cerul si pamântul (apa) se unesc pâna devin unul singur si nu stim unde începe unul si unde se sfârseste celalalt. Se reflecteaza împreuna.
Albastru sugereaza departarea, dorul.
Va sugerez însa sa cititi întregul roman.
imi place foarte mult acest desen si chiar am uat si un 10 la desen deoarece m-am inspirat din acest desen