ACUM.TV

Zilele acestea, presa românească se arăta oripilată de spectacolul patetic pe care l-au oferit anumiţi români în faţa sicriului lui Sergiu Nicolaescu (regizor român cu o filmografie impresionantă şi, pe ici pe acolo, prin punctele esenţiale, ideologică). Jurnalişti cu mare notorietate, formatori de opinie, bărbaţi şi femei pe care îi vedem pe sticlă aproape zilnic şi de ani buni, cu toţii şi-au etalat grimasele împietrite de dezgust, stupoarea, frustrarea, chiar ruşinea că aparţin unui popor care se poate da în spectacol într-un asemenea hal. În realitate, ipocrizia lor e cel puţin la fel de blamabilă, dacă nu cumva şi mai blamabilă decât a celor pe care i-au incriminat.

În primul rând, pentru a mia oară, în jurul sicriului lui Nicolaescu nu s-a aflat nicio clipă poporul român, căci el, poporul, echivalează cu milioane de alte cetăţeni care la acea oră nici măcar nu se gândeau la Sergiu Nicolaescu. Aveau alte treburi, dintre cele mai diverse. Apoi, într-o ecuaţie în care avem, în jurul unui sicriu, o masă de oameni gregară, hrănită cu discursuri propagandistice atât de presă, cât şi, pe alocuri, de unii reprezentanţi ai Bisericii noastre, cine e mai vinovat? Cei puţin educaţi, săraci, abrutizaţi, care văd totul în alb şi negru sau aceia care de ani de zile le hrănesc mitocănia ?! Căci, oamenii care se îmbrâncesc în faţa moaştelor nu ştiu cărui sfânt, aceia care huiduie un cortegiu funerar, aceia care se calcă în picioare de fiecare dată când se dă ceva gratis, în special în perioade electorale nu sunt altceva decât produsul elitei noastre politice, sociale, media. De la parlamentarul şi Guvernul care închide şcoli şi subfinanţează educaţia şi până la realizatorul de talk show care conversează jovial cu Vadim Tudor şi Becali, de la partidul politic ce excită mulţimea cu promisiuni de dreptate primitivă şi ţepe colective şi până la primarul care oferă, de zilele oraşului, fasole, cârnaţi şi un concert de manele, de la medicul, avocatul, judecătorul, poliţistul sau profesorul care prestează servicii contra mită şi până la funcţionarii publici înalţi de la ANAF sau SNCFR, cu toţii sunt vinovaţi. Cei care se indignează astăzi ar fi ultimii care ar avea dreptul să o facă.

Ne aflăm în plină ipocrizie schizofrenică. Dacă o societate e defectă, ea e aşa în primul rând, dacă nu chiar în exclusivitate, din pricina elitei ei. De fiecare dată când cineva atrage atenţia că din ecranele televizoarelor sau paginile ziarelor se revarsă mult prea multă materie purulentă, se invocă, sentenţios, libertatea de expresie. Jurnalista care justifica invazia în viaţa privată prin faptul că oamenii sunt interesaţi de poveşti de viaţă e prima care se indignează profund la auzul veştii că românii se comportă ireverenţios, nu-şi respectă morţii şi, în general, nu respectă mai nimic din ceea ce trebuie respectat. În realitate, însă, în stradă nu se întâmplă altceva decât ceea ce se întâmplă în viaţa noastră publică. Viaţa străzii, atunci când ea e trăită de indivizi needucaţi, nu face altceva decât să reconstituie fidel comportamente şi atitudini care se diseminează în societate dinspre elita ei. Dacă în rândul oamenilor cu discernământ, presa cu mesajele ei tabloide, xenofobe, naţionaliste nu are cine ştie ce efect, ei bine, în rândul celor pentru care e singura sursă de informare, ea devine şi punct de referinţă. Nu e nicio diferenţă între a specula, la ore de maximă audienţă, la televizor, pe marginea ultimului delir naţionalist al lui Vadim Tudor şi a huidui un cortegiu funerar sau a dori să vezi mortul, în special pe cel celebru, descoperit în sicriu, pentru a specula mai apoi pe marginea ridurilor lui sau a ochilor nu foarte bine închişi. Nu e absolut nicio diferenţă între a acorda 2% din PIB ca buget pentru Educaţie şi a vota în schimbul unei găleţi sau a unui kilogram de zahăr oferit de candidatul la parlamentare. 2% oferi, de 2% va fi educat poporul pe care, mai apoi, îl acuzi, în mod ipocrit, că nu ştie să respecte valori, că nu ştie să mănânce cu furculiţa sau că articulează, inept şi gângav,  fraze fără substanţă, bântuite de interminabile fracturi logice.

Poporul acesta măcar e onest. E coerent. El se comportă conform lipsei lui de înţelegere, e egal cu sine însuşi şi când înjură la coada de la Patriarhie, în aşteptarea apei sfinţite, şi când aşteaptă la cozi infernale pomana unora sau altora. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cei care acuză. Ei n-au nici scuza sărăciei, nici pe aceea a lipsei de inteligenţă. La ei e vorba de lichelism în stare pură, de rating, de vot, lucruri pe care le obţin cultivând în mod conştient mitocănia de cea mai joasă speţă, patriotismul deşănţat, sloganul care incită… Apoi, ca într-o comedie grotescă, cei care au semănat seminţele prostului-gust, strâmbă din nas la manifestarea lui. Cu o inocenţă demnă de cauze mai bune, se lamentează, se arată uimiţi că el, poporul, se exprimă atât de primitiv. Primitivismul le aparţine, iar primitivismul elitei are un defect: el contaminează, el se întinde ca o plagă şi acoperă zonele gri ale societăţii.

Întrebaţi în mod direct de ce-l promovează, jurnaliştii români vor spune că asta se cere, că în piaţa media privată nu poţi rezista dacă nu-ţi copiezi competitorul care face rating. Or asta, în cea mai pură definiţie a termenului, se numeşte spirit gregar. Atâta vreme cât presa românească se aruncă în fântână la întâiul semn că o televiziune sau organizaţie media doreşte să facă acest lucru, mă tem că între cel mai de seamă jurnalist al acestei ţări şi pensionarul care doreşte să-şi vadă idolii morţi, pe catafalc, să se fotografieze cu ei şi mai apoi să posteze fotografia pe Facebook, nu e nicio diferenţă de substanţă.   

Acest articol a fost publicat duminică, 13 ianuarie 2013 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.