După exmatricularea lor, am mai vorbit de câteva ori la C.P.N.T. apoi mi s-a interzis să mai trec pe acolo. S-a spus că am făcut propagandă religioasă. Am fost exclus din cerc fără şedinţă. S-a cerut o listă a membrilor cercului, listă de pe care am fost tăiat de către şeful A.S.C. pe Universitate. Acesta era student la o altă facultate, nu ne cunoşteam, dar cum el ştia cu ce mă ocup eu, trebuie să spun că şi eu ştiam ceva despre el: era fiul lui Stoianovici, mare şef la Judeţeana de Partid. Tăticul şef, băiatul tot şef. Amândoi aplicau politica Partidului.
După ce mie mi-a fost interzis accesul la C.P.N.T., atmosfera de acolo s-a schimbat. Odată cu mine, s-au retras şi ceilalţi prieteni, care militaseră pentru aceeaşi idee. Serile culturale pe care le ţinusem săptămânal până atunci, au devenit o amintire, acestea fiind înlocuite de nişte şedinţe seci, la care participau mult mai puţini studenţi. Câteodată, cineva mai prezenta diapozitive.
Locul nostru a fost luat de băieţii din trupa lui Agi, în frunte cu Costică. Adevăraţi silvicultori. Beau şi cântă. Cântece vulgare. Ei nu prea fuseseră încântaţi de serile culturale pe care le organizasem.
În vară, în tabăra de marcaje, ei au fost sufletul taberei. Au dat tonul la băutură. Şi acum povestesc de chefuri şi beţii ce au tras în tabără.
În toamna anului 1988, la prima şedinţă a C.P.N.T.-ului am mers şi eu. Din iarnă, de când mi s-a interzis să mai vorbesc la cerc, trecuse destul de mult timp. Începuse un nou an şcolar şi voiam să-mi încerc din nou norocul. Voiam să citesc un pasaj din „Citadela” de Saint Exupery. Dar nu ştiam dacă voi citi sau nu, pentru că în sală se afla Trifu, un reprezentant al rectoratului, profesor la o altă facultate, care nu ştiu ce funcţie avea. Agi spunea că acesta fusese alături de Stoianovici junior, unul dintre cei care în iarnă ceruseră să nu mai apar la cerc…
Veniseră şi câţiva prieteni să mă susţină moral. Atmosfera era foarte încărcată.
Agi, evident stânjenit, a prezentat într-un limbaj ce te ducea cu gândul la o şedinţă de partid raportul de activitate al cercului, apoi a vorbit Doru Stancu:
— Vreau să vorbesc acum, pentru că anul trecut nu prea am avut posibilitate. Anul trecut au fost în conducere unii care nu permiteau tuturor studenţilor să vorbească. Vreau să vă spun câteva lucruri: în primul rând cred că silvicultorii trebuie să conducă acest cerc, apoi cred că noi trebuie să avem o activitate concretă, să mergem să plantăm puieţi undeva! În Dobrogea s-au plantat 30.000 de hectare. Anul trecut ne-au fost prezentate o mulţime de diapozitive din străinătate. Ce mă interesează pe mine Marele Canion sau bisericile din Italia?
Orice s-ar întâmpla o să vorbesc!
— Spune-mi, te rog, Dorule cine te-a oprit anul trecut să vorbeşti. Când ai spus tu că vrei să vorbeşti şi te-a împiedicat cineva? Ştii care e părerea mea? Oamenii tac uneori nu pentru că le interzice cineva să vorbească, ci din frica de a nu deveni penibili. Le e frică că vor spune prostii şi se vor face de râs… Tu vrei să plantăm puieţi. Eşti student la Silvicultură şi ştii ce înseamnă să plantezi puieţi. Aşa cred. Ştii că nu se pot planta oricând puieţii, dar mai ales nu se poate planta oriunde. Unde vrei tu să plantăm puieţi? Spui că în Dobrogea s-au plantat 30.000 de hectare, dar Delta, care e rezervaţie cunoscută pe plan mondial e distrusă în mod sistematic. Rezervaţiile naturale de aici, din judeţul Braşov, sunt distruse pentru a deveni terenuri arabile. Comisia pentru Protecţia Monumentelor Naturii nu s-a putut opune. Nu înţeleg cum de te-au putut deranja diapozitivele din străinătate, dar oricum au predominat cele din ţară. Un diapozitiv îl înfăţişa pe un membru al Comisiei pentru Protecţia Monumentelor Naturii stând în genunchi în faţa unui buldozer în rezervaţia de la Prejmer. Rezervaţia a fost totuşi distrusă şi jimla Ţării Bârsei (Armeria barcensis) nu a putut fi salvată! Unde vrei să plantăm puieţi?
Am spus şi anul trecut şi repet acum: părerea mea e că noi trebuie să sensibilizăm opinia publică la problemele de protecţie a mediului. Ce rost are să plantezi un puiet care va fi tăiat de plug? Noi trebuie să facem ca oamenii să înţeleagă necesitatea protejării mediului. Trebuie să-i convingem că au nevoie de natură şi atunci o vor respecta. Trebuie să desfăşurăm o activitate culturală prin care să atragem oamenii. Anul trecut am încercat să facem seri culturale în această idee. Am prezentat diapozitive, muzică, am recitat poezii. Am crezut că e bine. Nici unul dintre cei care au spus că vor să prezinte ceva, nu a fost refuzat. Dimpotrivă! Am cerut mereu celor prezenţi să nu se mulţumească să fie doar spectatori, ci să încerce fiecare să contribuie cu ceva. Şi tu afirmi că nu ai fost lăsat să vorbeşti! Am cerut ca fiecare să vină cu ceva, cu o poezie, cu un citat, cu diapozitive. Am spus şi eu ce am crezut de cuviinţă. În seara asta voiam să citesc un fragment din „Citadela” de Saint Exupery dar dacă nu vreţi, nu-l citesc!
Mi s-a cerut să citesc.
După ce am terminat de citit a vorbit domnul Trifu de la rectorat, care mi-a dat dreptate. Am răsuflat uşurat şi eu, dar mai ales Agi.
La plecare Doru a venit la mine şi mi-a reproşat:
— Bine Gigi, se poate să spui că eu sunt împotriva culturii??
La câtva timp după întâmplarea de la C.P.N.T., mergeam spre cămin cu câţiva colegi, printre care se afla şi Doru, despre care unii afirmau că ar fi informator al Securităţii.
Se apropia aniversarea unui an de la revolta muncitorească din 15 noiembrie. Lumea vorbea. Unii se aşteptau la o nouă răbufnire. Vorbeam şi eu cu colegii… Se spune că în oraş apăruseră manifeste.
Înainte de a ajunge în cămin, Doru, care nu scoase nici un cuvânt pe tot parcursul drumului, m-a întrebat direct, pe un ton care ar fi trebuit să pară natural, dar din care răzbătea evident frica:
— Gigi, noi nu facem nimic de aniversarea asta?
— Ce să facem? Vorbim, râdem! — i-am răspuns senin.
Vorbeam prin cămin. Cu toată lumea, mai ales pe teme culturale.
„1907” şi „Ţara de pripas” sunt două poezii scrise de Vlahuţă în urmă cu peste 80 de ani. Dacă cineva ar scrie astăzi asemenea poezii, ar fi arestat imediat. Le arătam colegilor cele două poezii întrebându-i dacă nu li se pare că se potrivesc situaţiei actuale. Aveam de gând să organizez o serată culturală la C.P.N.T. şi am făcut cunoscut lucrul acesta.
După revoluţie s-a vorbit foarte mult despre câştigarea dreptului de a huidui.
Eu vorbeam despre dobândirea curajului de a-ţi spune în mod direct părerea. Susţineam că cei care nu dobândiseră acest curaj aveau măcar posibilitatea, dreptul de a tăcea. Drept care ar trebui considerat datorie.
„În secolul nostru se vorbeşte foarte mult despre libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, dar nu se vorbeşte aproape deloc despre libertatea de a gândi” — Kirkegaard.
Discutam odată în laboratorul de construcţii despre presă. Am afirmat că ziarul nostru, SCB-ul, e prost. Că mai bine n-ar apărea. Dar am fost contrazis: mai bine prost decât deloc!
Această opinie este prezentă şi legat de alte domenii.
— Mai bine o manifestare culturală penibilă decât nimic.
Întotdeauna se găseşte cineva care are ceva de spus, chiar dacă acel ceva, acea idee, e de dimensiuni mai mici decât orificiile ciurului cenzurii celei mai sălbatice. Se pune problema dacă acest ceva e util sau dăunător.
S-ar putea spune: în orice lucru rău e ceva bun. Da, dar dacă ai un lucru prost ai ceva, pe când dacă nu ai nimic îţi pui întrebări şi s-ar putea să ajungi să-ţi dai seama de dimensiunile vidului, ale minciunii ce te înconjoară. Un lucru prost face mult mai rău decât lipsa acestuia. Pentru că un lucru prost minte. Înşală.
Puterea avea interesul ca lumea aceea a ideilor mărunte să apară în ochii oamenilor ca fiind însuşi Universul.
Din interviurile luate de reporterii televiziunii oamenilor muncii, reieşea în mod evident (pentru orice om cu bun simţ) că Puterea exploatează fascinaţia produsă de aparatul de filmat şi de gândul că vor fi văzuţi la televizor, asupra celor intervievaţi. Mulţi dintre cei care apăreau pe micul ecran nu erau plătiţi să mintă, nu erau activişti, ci oameni necăjiţi, muncitori şi ţărani care ridicau în slăvi Partidul, Conducătorul, radiind de fericire doar pentru că ştiau că rudele‚ cunoscuţii îi vor vedea la televizor.
Fascinaţia produsă de ideea că sunt pe podium, pe scenă, explică existenţa numeroşilor artişti amatori care, fără a beneficia de vreun avantaj material, organizau spectacole de un prost gust desăvârşit sau închinau ode Partidului. Important era să fie admişi pe scenă, mult mai puţin ceea ce spuneau.
Biroul A.S.C. pe facultate era format din studenţi loiali Partidului, printre ei Iorgu şi Bălăcescu cei care mă considerau fascist. În seara de 9 noiembrie au organizat în sala festivă a rectoratului o seară culturală a Silviculturii. Au fost prezenţi şi „doctorii”. Mişunau nervoşi prin sală. Se apropia aniversarea. Spectacolul a fost penibil. Împreună cu Seba şi alţi câţiva prieteni spectatori, am făcut o galerie care-i ridiculiza pe cei de pe scenă. În sală era o atmosferă de băşcălie generală. Spre sfârşit a fost un moment mai serios când au fost prezentate nişte diapozitive pe care organizatorii nu le cenzuraseră în prealabil. Pe unul din ele apărea Bia. Mulţi din sală au reacţionat instantaneu, scandând numele lui Bia.
La terminarea spectacolului eu şi prietenii mei, care jucaserăm rolul de spectatori activi, eram foarte veseli, dar „doctorii” erau negri de supărare.
A doua zi dimineaţa, la facultate, în pauza de la ora 9.00, vine secretara, doamna Bâcu, şi foarte zâmbitoare îmi spune:
— Cionoiu, eşti chemat la decanat.
Puţin mirat, curios fiind ce vrea decanul cu mine am urmat-o şi am fost pus să aştept câteva minute bune în biroul acestuia.
