Am recitit scrisoarea pe care mi-o dăduse decanul. Îmi venea să urlu. Ştiam că Securitatea nu se sfiieşte să interneze oameni perfect sănătoşi în spitale psihiatrice. Oameni care pot apoi ieşi nebuni din spital. Decanul avea o scrisoare din care reieşea că eu am avut probleme cu nervii. Scrisoare trimisă de mama.
Cu o zi în urmă, administratoarea căminului m-a chemat şi mi-a spus să am grijă ce vorbesc în cameră pentru că în infirmerie, aflată vis-à-vis de camera mea, sunt securişti.
— Ai grijă, dacă te vor aresta şi vor să-ţi facă injecţii să nu-i laşi! Dintr-o singură injecţie nu mai eşti om toată viaţa.
În Timişoara, la Flora, putea fi întâlnit un om zdrenţuros, o epavă, care umbla printre clienţi pentru a face rost de bani pentru o bere. Lumea spunea că fusese internat de Securitate, cu ani în urmă, într-o clinică psihiatrică pentru că vorbise prea mult. Deşi fusese perfect sănătos la internare, ieşise cu mintea rătăcită.
Bănuiam că Securitatea ştie de existenţa scrisorii şi că decanul mi-a arătat-o în chip de avertisment.
I-am înapoiat decanului scrisoarea. I-am spus care a fost realitatea referitoare la „boala de nervi”.
— Vezi, mama ta a minţit ca să te apere. Instinct matern. Oricare părinte ar face la fel, ar minţi, poate chiar ar ucide, ca să-şi salveze copilul…
Am mai arătat manifestul scris unui profesor, dar să-l fac public mi-a fost frică. Am dus la decanat o declaraţie simplă pe care am arătat-o în prealabil colegilor:
„Tovarăşe Decan,
Subsemnatul Cionoiu Gheorghe, student al Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, gr.3503, vreau să vă fac cunoscut faptul că, după părerea mea, sancţiunea aplicată de Senatul Universităţii colegilor mei: Bia Cătălin, Şerban Horia şi Silaghi Lucian, studenţi în anul IV, gr.3401, este prea aspră.”
Braşov Cu respect
26.XI.1987 Cionoiu.
*
Peste câteva zile, venind de la şcoală, îl găsesc pe Fecioru’ foarte agitat. Scrisese din nou extemporal la Securitate. M-au căutat şi pe mine când l-au luat pe el, dar nu eram în cămin. Peste vreo oră au revenit să vadă dacă sunt acasă. Am fost invitat la biroul miliţiei din căminul 5. Să discutăm.
— … şi altceva ce mai ai de declarat?
— Nimic!
— Dar de Europa Liberă ce zici?
— Ce să zic?
— De ce asculţi Europa Liberă? E un post subversiv care ne defăimează ţara!
— Ştiţi, sunt câteva emisiuni pe care le consider foarte bune. Emisiuni culturale. Nu se face politică. De exemplu „Teze şi antiteze la Paris “. „1984” e o carte interzisă în ţara noastră. Eu am auzit prima oară despre cartea asta la Europa Liberă. Mai târziu am citit-o. Mi-a împrumutat-o un coleg. În limba engleză. După părerea mea, cartea asta nu ar trebui să fie interzisă.
Cei doi ofiţeri de Securitate prezenţi s-au privit nedumeriţi. Doar unul dintre ei ştia de existenţa cărţii respective. Celălalt, pe un ton foarte prietenos, mi-a spus:
— Vreau şi eu să citesc cartea asta! De la cine ai împrumutat-o?
— Nu mai ţin minte. Am citit-o mai de mult…
— Fă-mi şi mie rost de ea, îţi dau cuvântul meu de ofiţer că ţi-o dau înapoi.
Mi-au dat drumul fără să mă pună să dau vreo declaraţie prin care să mă angajez că nu mai ascult Europa Liberă.
Câteva zile mai târziu, în după-masa zilei în care nu se ţinuseră cursuri în clădirea în care „se fisurase conducta de gaz”, am mers cu Mircea în Poiană. La întoarcere, am trecut pe lângă clădirea facultăţii. Era nouă seara şi o maşină cu număr mic era parcată în faţa porţii. Am râs:
— Băieţii verifică discoteca! Sunt în misiune…
Când am ajuns la cămin ne-am întâlnit cu Iorgu, şeful A.S.C. pe facultate, coleg de an cu mine.
La o şedinţă de an care s-a ţinut în urmă cu o săptămână, acesta a cerut ca studenţii să nu mai discute pe la colţuri, ci să aibă curaj să vorbească la şedinţă, că doar ăsta e rolul şedinţei. I-am dat dreptate. Eu am vorbit la şedinţa respectivă — deschis ca de obicei.
După şedinţă, şeful de an, Bălăcescu, a spus în plenara pe facultate:
— Comuniştii din anul IV nu au avut o atitudine corespunzătoare, au permis elementelor anticomuniste să creeze opinie nesănătoasă în an şi rezultatele s-au văzut. Am moştenit şi noi un domn, că nu pot să-i spun tovarăş, de la acest colectiv, domn care ne creează mereu probleme, ne sfidează în şedinţe. Propun să luăm măsuri împotriva acestui domn!
Aflasem de la mai mulţi participanţi la plenară despre intervenţia lui Bălăcescu. Eu şi Mircea eram bine dispuşi, aşa că, atunci când l-am întâlnit la intrarea în cămin pe Iorgu, i-am spus:
— Fratele meu, tu ai spus că nu trebuie să mai discutăm pe la colţuri, ci să avem curaj să ridicăm problemele în şedinţă. Ţi-am dat dreptate, dar ai auzit ce a spus Bălăcescu despre mine? De ce nu m-ai apărat?
— Nu înţeleg la ce te referi!
— Ba înţelegi. Nu ştii că m-a făcut fascist în plenară? De ce nu m-ai apărat?
— Ascultă! Să ştii că 80 sau poate 90 la sută din an e de părerea lui Bălăcescu.
— Se poate, fratele meu, eu îţi dau dreptate, vorbesc deschis în şedinţă şi voi mă faceţi fascist?
A plecat foarte supărat. Împreună cu Mircea am intrat veseli în cămin. Fecioru nu era singur în cameră. Mai erau un coleg şi două fete. Voiau să meargă a doua zi pe munte.
Am pornit radioul. Stăteam de vorbă cu ceilalţi, când după un ciocănit foarte scurt, fără a aştepta să fie poftiţi, „doctorii” au dat buzna în cameră. Era căpitanul Borţa şi cel care mă rugase să-i împrumut „1984”.
Fecioru’, care se făcuse alb ca varul, a închis radioul. Prea târziu însă.
— Ce post de radio ascultaţi?
— Europa Liberă — le-am răspuns senin.
— Asta ce faceţi voi e constituire de grup care conspiră împotriva statului.
— Dar ei nu ascultă radioul, doar eu ascult.
— Hai afară!
Când am ieşit pe coridor, căpitanul Borţa a vrut să mă lovească, dar s-a stăpânit. Mi-a dat doar un ghiont.
— Cine a pornit radioul?
— Eu!
— Cine sunt ăştia?
— Întrebaţii, că eu nu le ştiu numele la toţi!
Am reintrat în cameră. Ofiţerii au notat datele din buletinul celor prezenţi în cameră, cu excepţia lui Fecioru’ şi a mea, căci noi eram deja cunoscuţi.
— Domnul Florea (Fecioru’) a declarat că nu va mai asculta posturi de radio subversive şi uite ce face! Mâine la ora 10 te prezinţi la decanat! Şi tu! — adică eu.
— Ştiţi, eu am vorbit cu nişte prieteni să mergem mâine pe munte…
— Bine, tu vii luni! Dar Florea vine mâine! Pentru că nu s-a ţinut de cuvânt.
După ce „doctorii” au plecat, le-am cerut celorlalţi ca în cazul în care vor fi interogaţi să susţină sus şi tare că ei nu avuseseră de-a face cu radioul. Am considerat că e mai bine aşa pentru ei, dar şi pentru mine.
Luni, la ora 10 m-am prezentat la decanat.
În biroul decanului se aflau căpitanul Borţa, decanul şi secretarul de partid pe facultate.
Abia am intrat pe uşă că securistul a început să strige:
— Domnul Cionoiu nu se poate culturaliza decât la Europa Liberă! Şi ascultă ostentativ, în grup, radioul fiind dat aşa de tare încât se auzea din stradă! Tu vrei să termini facultatea asta?! Crezi că organele de stat îţi permit să faci orice? I-am invitat aici, pe tovarăşul Decan şi pe secretarul de partid, ca să fie de faţă când discutăm. Pentru că asta va fi ultima discuţie! Săptămâna trecută ai vrut să reciţi o poezie subversivă la cursul de construcţii. Cum explici asta?
Cu câteva zile în urmă, profesorul de construcţii, om slobod la gură, deschisese în timpul orei o discuţie referitoare la acţiunea celor trei care fuseseră exmatriculaţi, lăudându-i pe colegii de an ai acestora, care se comportaseră demn la şedinţa cu ministra. În contextul respectiv, îl rugasem pe profesor să-mi permită să citesc o poezie a lui Goga, „Copiilor”:
„…Copii, cu ochii mari şi limpezi
Ca raza nopţilor albastre,
De ce purtaţi şi voi osânda
Ce-a scris ursita firii noastre?
O jale sufletu-mi despică
Şi-mi frânge visurile-n două,
De glasul minţii mă cutremur:
…Şi voi veţi fi asemeni nouă!…
Când înţeleg c-aceleaşi patimi
Şi-aceleaşi năzuinţi deşarte,
Vă vor călăuzi în oarba
Prăpastie ce ne desparte,
Că ochii voştri-n care arde
Azi vraja basmelor cu zmeii,
Rătăcitori, în drumul vieţii
Cum au să mintă, fariseii,
………………….”
Acesta m-a refuzat, iar eu, negândindu-mă că pereţii au urechi, am replicat că sunt nevinovat de faptul că Goga e considerat fascist de propaganda comunistă.
Unul dintre colegi (sau poate mai mulţi?!), un informator puţin la minte, a raportat Securităţii că încercasem să recit „o poezie împotriva partidului”.
Din fericire aveam cartea, în care se afla poezia, la mine. Am scos-o din servietă plângând, am deschis-o şi le-am arătat celor trei poezia cu pricina.
— Vă rog să citiţi poezia asta. Ce e subversiv în ea? (ar fi putut fi eventual considerată subversivă doar în contextul de la curs).
Decanul a spus:
— E o poezie foarte frumoasă!
Securistul a trebuit să admită şi el că poezia nu e subversivă, dar m-a întrebat pe un ton răstit:
— Bine, dar ce ar fi putut căuta poezia asta la cursul de construcţii? Ce legătură e între poezie şi beton? Ai vrut să deranjezi cursul!
În continuare mi-am dat seama că securistul era informat şi despre atitudinea mea în şedinţa de an, când îl supărasem pe Bălăcescu, dar nu mi-a putut găsi nici o vină politică în acel context.
Decanul şi secretarul de partid s-au străduit să-l potolească pe securist, spunându-i că sunt convinşi că de acum înainte îmi voi vedea de treabă, apoi i-au cerut permisiunea să plece. În biroul decanului domnea o atmosferă de teroare. Securistul a răcnit din nou:
— Acum scrie declaraţia!
Am scris o declaraţie, jumătate dictată de căpitanul Borţa, jumătate proprie:
„Subsemnatul Cionoiu Gheorghe, fiul lui Gheorghe şi Ecaterina, născut… declar următoarele: Recunosc că am avut o purtare necorespunzătoare, care i-a putut determina pe unii colegi să recurgă la acţiuni dăunătoare statului, deşi intenţia mea nu a fost aceasta. Mă angajez ca pe viitor să am o atitudine corespunzătoare şi să-i influenţez pozitiv şi pe ceilalţi colegi.
Mă angajez să nu mai ascult posturi de radio străine, care ne denigrează ţara.
Aceasta e declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez.”
Mi-a fost frică. Dar am scris în aşa fel declaraţia, încât să o pot respecta. Ştiam că în cămin nu mai are rost să mai ascult posturi de radio străine, dar am fost laş pentru că am acceptat să folosesc epitetul „care ne denigrează ţara”. În rest nu-mi reproşez nimic. Declaraţia, deşi scrisă într-un limbaj ambiguu, corespundea adevărului. Îmi pare rău că l-am determinat pe Bia, în mod indirect, să iasă cu pancarta. Pancarta lui Bia şi faptul că a fost susţinut de Rică şi Luci, au desfiinţat C.P.N.T.-ul.