Suspendarea preşedintelui Băsescu de către plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului, cu o zdrobitoare majoritate de 322 de voturi pentru, 108 împotrivă şi 10 abţineri, marchează punctul culminant al unei drame, al cărei mesaj subliminal, întrevăzut încă din primele zile după evenimentele din decembrie 1989, este că românii nu sunt în stare să se guverneze singuri. După 17 ani de „democraţie originală”, clasa politică românească este mai fracturată ca oricând, în ciuda aparentei şi înşelătoarei solidarităţi care a unit majoritatea partidelor politice în jurul demersului de suspendare al preşedintelui, iar combinaţiile politice cel puţin bizare care s-au constituit în vederea atingerii acestui obiectiv, nu fac decât să probeze inaderenţa liderilor politici români la regulile minimale de funcţionare ale statului de drept.
De fapt, statul de drept este o noţiune aproape necunoscută politicienilor români, dacă ne gândim la tot ce a însemnat politica autohtonă în ultimul deceniu şi jumătate. Iar faptul că azi ne aflăm în faţa unei decizii mai mult decât tranşante a Parlamentului României, care contestă legitimitatea preşedintelui şi votează pentru suspendarea acestuia, la doi ani şi jumătate de la investirea sa în funcţie, este clar indiciul faptului că ceva este putred în politica românească. Nici măcar acest lucru nu ar fi, însă, ceva cu totul nou, dacă avem în vedere că încrederea populaţiei în politicieni atinge, de la un an la altul, nivele tot mai critice, sau faptul că mai bine de jumătate din electoratul român preferă să facă orice altceva în ziua alegerilor, decât să se prezinte la urne. Neajunsul major este că, deşi recunoaştem cu toţii realitatea acestei triste şi nefireşti stări de fapt, societatea românească nu a făcut aproape nimic în toţi aceşti şaptesprezece ani pentru a oferi o altă alternativă la actuala situaţie.
Mai mult decât atât, cu orice prilej, această societate românească s-a ferit ca de foc de soluţiile tranşante, care nu au lipsit în politica naţională a ultimilor ani, şi care promovau ideea unei resurecţii morale absolut necesare pentru însănătoşirea şi stabilitatea corpului social. Din păcate, şi lucrul acesta trebuie recunoscut fără echivoc dacă aspirăm la o minimă normalitate socială, componenţa şi valorile promovate în politica ultimilor ani sunt o reflectare fidelă a sciziunilor şi fracturile profunde care ne subminează sufletul naţional. România este sacrificată încă odată pe eşafodul unor interese personale sau de partid, în detrimentul tradiţiilor, valorilor şi aspiraţiilor sale europene. Contează prea puţin dacă preşedintele Băsescu va fi suspendat sau nu, dacă va demisiona sau nu. În fond, tot acest circ public la care suntem obligaţi să asistăm nu de doi ani şi jumătate, ci de 17 ani, şi ai cărei actori sunt, cu minime excepţii, cam aceiaşi, trădează o luptă acerbă pentru putere între cercuri de influenţă diferite, pentru care interesul naţional este mai degrabă un pretext pentru a-şi promova propria imagine, decât un scop în sine, care să urmărească binele comun.
Din păcate, suspendarea sau demisia preşedintelui, oricât ar fi de bine argumentată sau, dimpotrivă, combătută, nu va vindeca câtuşi de puţin rănile adânci care însângerează societatea românească, ci va adânci şi mai mult confuzia, dezorientarea, suferinţa şi, mai ales, prăpastia dintre politica şi nevoile reale ale României. Mai mult decât atât, tot acest scandal la originea căruia se află atât preşedintele Băsescu, cât şi cei care-i contestă cu atâta vehemenţă legitimitatea, şi care nu este unicat în istoria postdecembristă a României, va adânci neîncrederea populaţiei în clasa politică şi va întări convingerea că românii nu sunt capabili să se conducă singuri. Ne aflăm din nou în faţa unei resurecţii a criptocomunismului, în varianta actualizată a „sistemului ticăloşit”, şi este foarte probabil că România nu va ieşi învingătoare din această încleştare în care se confruntă nu atât forţele binelui şi ale răului, cât mai degrabă interesele „rele” ale unor cercuri politico-financiare care nu au nimic de a face cu viitorul european al ţării. Poate ar trebui să ne gândim, în acest moment, dacă nu cumva în locul referendumului pentru suspendarea preşedintelui Băseescu sau a alegerilor prezidenţiale anticipate, care oricum nu rezolvă fondul actualei crizei politice, nu ar trebui cumva organizat un referendum care să pună problema monarhiei constituţionale în România, şi aducerea la cărma ţării a unui prinţ dintr-o casă domnitoare a Europei?
IOAN B. MARCUS
O analiza obiectiva si reala realizata de autor. Realitatea este ca românul în general, nu prea stie ce vrea, declara sus si tare SCHIMBARI, dar nu vin cu idei clare si pozitive, sau sunt prea putini care au idei bune, dar nu sunt luati în consideratie, pentru ca cei care s-au instalat la conducere dupa 1989, au avut planul bine conceput si au aplicat Ad litteram dogma lor – adica oferim gloatei nestiutoare si neinformata – „panem et circenses”, iar ei cu banii realizati în perioada comunista, au preluat bunurile economice, culturale, tot patrimoniul national, dirijând totul în favoarea lor. Românii dupa 1989, au „scapat ca din cusca cu lei”, majoritatea nestiind de fapt ce înseamna DEMOCRATIE si LIBERTATE, considerând ca DEMOCRATIA transformând-o în ANARHIE, fiecare actionând dupa bunul plac.
Proba palpabila sunt acesti 17 ani care s-au adaugat la cei din 1945 si la orizont nu apare nimic pozitiv, clar si obiectiv, dimpotriva, va domina degrengolada, tineretul pleaca unde apuca, lasând tara pe mâinile afaceristilor, si delapidatorilor.
Perspective dupa 20 Mai? Sunt sceptica si fara a fi prea pesimista, totusi consider ca nimic nu se va schimba decât „pe ici, pe colo, prin partile esentiale”, cum spunea Caragiale, fondul si legile vor ramâne aceleasi.
Ar fi bine daca s-ar repeta Istoria din 1866, când datorita interminabilelor certuri între valahi, la care s-a adaugat ocupatia turceasca, în final s-a facut apel la Domn strain si lucrurile s-au îndreptat, România devenind Independenta, admirata si iubita de tot Occidentul. Poate ca asa ar fi bine sa se întâmple si acum, adica sa se repete istoria…
Domnule Marcus,
Mi-a facut realmente placere sa citesc articolul de mai sus. Aveti, fireste, multa dreptate atunci cind incriminati cripto-comunismul pucistilor din parlament si faptul ca reprezinta interesele unor (unui) oligarhi de inspiratie ruseasca.
Sunt convins ca nu vor reusi, asa cum sunt ferm convins ca abia acum vom putea afla tot adevarul depre confruntarea Rusia-NATO, cre se deruleaza pe fundalul luptelor politice actuale din Romania.
Caci, in fond, acest Patriciu sau acest Felix Voiculescu nu au nimic de a face cu mentalitatea si valorile clasei de afaceri euro-atlantica pe care incearca, prin pionii lor politici, sa o submineze in Romania sau cu romanii si interesele lor .
In 2005, numele lui Patriciu aparea intr-o antologie a marilor plagiatori romani, liberalismul lui fiind deci „de imprumut” – in sensul propriu al cuvintului. Acum citeva saptamini, BBC atragea atentia asupra unui bizar articol semnat de conu’ Dinu in „Pravda” sa, in care facea lobby pentru atragerea in Romania a cit mai multi investitori rusi…
Magna cum laudae acestui articol plin de remarci la obiect si de fapt o analiza reala a evenimentelor postdecembriste. Din 1989 pana astazi Romania este supusa autoritatii acelorasi figuri dominatoare crescute sub steag comunist si din nefericire este imposibil de imaginat ca vreunul din politicienii prezenti ar putea fi cum autorul spune in slujba „binelui” general, binelui poporului. Sa speram alegatorul nu mai este un „cetatean turmentat” si turbionat de oferta micilor si a berii in parcurile de antrenare a votantilor. (Sa nu uitam oferta generoasa a lui SECHE la Bacau si a lui Nastase prin sate.)
Ca parte a Europei unite se va gasi vreun observator sau demnitar sa intervina din afara.