ACUM.TV

1. Baba comunistă
2. Oscar 2007
3. In memoriam Jean Baudrillard
BABA COMUNISTĂ
Dan Lungu, Sînt o babă comunistă!, Editura Polirom, Iaşi, 2007
Daniel Cristea-Enache: “Extrem de atent la semnalele criticii şi ale pieţei culturale, fie ea românească ori occidentală, autorul revine acum în forţă, mai proaspăt ca niciodată, cu un roman destinat nu numai nouă, cu şi lor. Lor, vesticilor interesaţi şi intrigaţi de ciudaţii de la gurile Dunării, aceşti români care au trăit comunismul pentru a-l lichida şi, apoi, a-l plînge. Sînt o babă comunistă! Rulează, sub un titlu şocant şi eficient ca o reclamă, povestea vieţii noastre spusă (scrisă) pe înţelesul occidentalilor neavizaţi. […] Socialismul instalat la noi timp de patru decenii şi devenit mediu de viaţă, aerul respirat de trei generaţii diferite, apare simplificat şi caricaturizat în romanul lui Dan Lungu, prin îngroşarea unor linii directoare. […] Romanul de faţă va fi citit pe nerăsuflate de nostalgicii vechiului regim, ca şi de tinerii pentru care Nicolae Ceauşescu e un personaj din reclame; de critici, traducători şi cititori de pe mai multe meridiane geografice. Viaţa unei ‘babe comuniste’ din nordul României poate deveni un best-seller, cînd e rulată de un prozator inteligent şi înzestrat.” (România literară, Nr. 10, 16 martie 2007)
C. Rogozanu: “Dan Lungu dramatizează dezbaterea cu cea mai mare acoperire naţională: a fost sau n-a fost bun comunismul? Nu e o dezbatere intelectuală, e adevărat, nu e plină de trimiteri bibliografice şi de nuanţări infinite, dar e un prilej de nostalgie sau contre dure între generaţii, în fiecare cotlon al României. Avem de-a face cu un roman extraordinar, unul dinte puţinele pe care pot să le recomand liniştit pentru export. Pentru că e incredibil de simplu de citit. Pentru că e scris cu lejeritate uimitoare, pentru că nu are pretenţii de frescă a epocii Ceauşescu sau a anilor ’90. Este o abordare, umană şi rece în acelaşi timp, a unei stări sufleteşti tipic central-europene. […] Marea noutate adusă de Lungu este umanitatea sfîşietoare a dezbaterii. Pentru că lucrurile nu mai sînt văzute în dihotomia primitivă, demnă de un război civil, între mentalitatea de pensionar comunist şi elitele veşnic tinere şi veşnic liberale (descrisă dur într-un articol de Mircea Mihăieş). […] Marele conflict, extrem de răspîndit între copiii emancipaţi şi părinţii iliescizaţi, constituie miza imensă a lui Dan Lungu. De cîte ori nu am auzit cu toţii replica asta, ‘era mai bine înainte’, emisă senin de rude de-ale noastre, de părinţi. Şi de cîte ori nu ne-am aruncat cinic în discursuri pline de avînt şi încredere în viitorul capitalist făcîndu-i retrograzi pe ai noştri. Indiferenţa arogantă a tinerilor a trecut în trombă pe lîngă acei oameni nedumeriţi, nu proşti, nu îndoctrinaţi, ci doar defensivi şi ignoranţi.” (Suplimentul de cultură, Nr. 118, 10-16 martie 2007)
Bianca Burţa-Cernat: “Sînt o babă comunistă! este, ca şi Raiul găinilor, ca şi volumele de povestiri, o proză a documentului existenţial nefalsificat de trucuri narative. O proză simplă, fără ambiţii mari, dar şi fără mari denivelări, fără stridenţe. Nu are ca atu complexitatea şi e la mii de leghe distanţă de livresc şi de proză calofilă. Bănuiesc însă că simplitatea acestei proze are şi o latură polemică, este adică o reacţie faţă de un anume gen de sofisticare prozastică ce pune bariere între literatura şi lumea concretă a cititorului. Proiectul lui Dan Lungu are în vedere o încercare de reumanizare a prozei, de recuperare a semnificatului, de rebranşare a faptului literar la faptul de viaţă. De aici transcrierea mimetică a ‘povestirilor vieţii’. Autorul are har de povestaş, îi place la nebunie să-i privească şi să-i asculte pe alţii, scrutindu-i cu ochiul perspicace al sociologului. Detaşat, ‘rece’, ironic, dar cu o ironie comprehensivă, fără prea mari iluzii, dar şi fără urme de mizantropie. Dan Lungu este un umanist. Îl atrag ‘umiliţii şi obidiţii’ tranziţiei postcomuniste, din care face personaje pitoreşti (ca băşcăliosul Mitu, nebuna Hleanda, cumatra Milica de pe Strada Salcîmilor din Raiul găinilor) şi pe care încearcă să-i înţeleagă din interior, în dubla-i ipostază de prozator (neocehovian) şi de sociolog. […] Sînt o babă comunistă! nu are datele unui roman tezist, cum s-a spus, comparaţia cu romanele realist-socialiste (vezi Mihai Iovănel) nu prea are suport, diferenţele sînt sesizabile cu ochiul liber: dezideologizare, obiectivitate, firesc al discursului, ironie, oralitate ş.c.l. Nu e un roman de raftul întîi, este, pur şi simplu, o carte scrisa ‘curat’, cinstit, agreabil. Şi nu e chiar puţin lucru…” (Observator cultural, Nr. 106 (363), 15-21 martie 2007)
OSCAR 2007
Elena Dulgheru: “Multipla oscarizare a lui Martin Scorsese nu este confirmarea unui succes de moment (regizorul chiar declara că filmul Cîrtiţa nu este printre favoritele sale), ci recompensa binemeritată a celui considerat de mulţi drept cel mai popular cineast al Americii. Există critici (avizaţi) care îl identifică cu însuşi cinematograful! Marile sale succese jalonează, de patru decenii, reperele majore ale cinematografiei hollywoodiene clasice unei maniere personale, accentuat vizuale şi emoţionale, prin excelenţă cinegenice şi beneficiind de prestaţii actoriceşti de anvergură, regizorul creează universuri foarte palpabile, de mare autenticitate. […] În 1992, după ce ratase de cîteva ori Oscar-ul, regizorul declara cu tristeţe nedisimulată: ‘Cred că Academia reprezintă, într-o anumită măsură, aderarea la valorile «Vîrstei de Aur» a Hollywoodului. Filmele mele reprezintă exact contrariul… Trebuie să accept acest lucru, pentru că eu am ales filmele.’ Iată însă că cel ce îşi urmăreşte credo-ul cu pasiune, asemenea eroilor săi, îşi află, pînă la urmă, recunoaşterea. Peliculele sale aparţin, într-adevăr, «Vîrstei de Aur» a filmului. Oscarurile cîştigate în acest an nu fac decît să o confirme.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 861, 7 martie 2007)
Andrei Creţulescu: “O retribuţie aşteptată de lumea întreagă cu sufletul la gură – Oscarul de regie primit, în fine, de Martin Scorsese, chiar din mîna vechilor tovarăşi Lucas, Spielberg şi Coppola. Nimeni (cu atît mai puţin eu) nu contestă meritele lui Scorsese, au contraire – faptul că a fost fentat de cinci ori (başca, pentru Mean Streets, Alice, Taxi Driver, King of Comedy, After Hours, Casino nici măcar nu l-au nominalizat!!!) e o ruşine devenită în timp glumă proastă. Dar… faptul că istoria va consemna primul Oscar din cariera celui mai cinefil dintre regizori în dreptul unui titlu ca The Departed (un policier minunat, care înapoiază asiaticilor multiplele reverenţe pe care i le-au adus americanului de-a lungul anilor, dar un policier minunat şi atît, care, în regia unui maverick ca Michael Mann, de exemplu, nici măcar n-ar fi fost nominalizat), cînd cartea sa de vizită conţine capodoperele sus-menţionate, pare un banc fără poantă. Va să zică, Academia Americană, în deplina ei înţelepciune, premiază unul dintre cei mai mari regizori în viaţă doar pentru că nu l-a premiat cînd trebuia şi ignoră unul dintre cei mai mari actori în viaţă [Peter O’Toole], doar pentru că marele favorit [Forest Whitaker] face un rol mai flamboaiant, mai actual, mai politic.” (Revista HBO, aprilie 2007)
Alin Ludu Dumbravă: “Momentul cel mai emoţionant l-a prezentat (şi tradus) Clint Eastwood, mai înfloritor ca oricînd. Oscarul omagial, pentru o legendă vie. ‘The academy in all its wisdom’, zice Clint, ironic sau nu, ‘s-a hotărît în sfîrşit să-l celebreze pe Ennio Morricone’. ‚Cum să nu fii mîndru să intri în oraş pe muzica asta’, a glumit el referindu-se la tema ‘omului fără nume’ din western-urile lui Sergio Leone, pe fundalul căreia s-a suit pe scenă. El a menţionat eclectic patru score-uri, Canterbury Tales, Arabian Nights, Red Sonja şi In the Line of Fire, din cele peste 400 al lui Il maestro, considerat cel mai mare compozitor de muzică de film şi unul din imenşii nedreptăţiţi ai Oscarurilor (montajul anterior a inclus cele cinci nominalizări ale lui Ennio (Days of Heaven, The Mission, The Untouchables, Bugsy, Malèna), plus The Good, the Bad and the Ugly şi Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto. Un Morricone emoţionat, în lacrimi, a mulţumit regizorilor săi, iar Celine Dion i-a cîntat ‘I Knew I Loved You’ piesa care conţine tema din Once Upon A Time In America.” (Şapte Seri, martie 2007)
IN MEMORIAM JEAN BAUDRILLARD
Iulia Blaga: “Critic acerb al ‘societăţii de consum’ şi a dominaţiei imaginii construite asupra realităţii, intelectual de stînga şi traducător al lui Marx şi Brecht, probabil n-ar fi devenit niciodată o figură familiară a ‘societăţii de consum’ însăşi fără succesul filmului ‘Matrix’, care-l citează explicit (iar coperta de la ‘Simulacre şi simulare’ chiar apare într-o secvenţă). Asta, cu toate că Baudrillard nu a considerat niciodată seria fraţilor Wachowski drept o ‘ilustrare’ a teoriilor lui, iar într-un interviu din ‘Le Nouvel Observateur’ (martie 2006) spunea: ‘Aceşti oameni iau ipoteza virtualului drept un fapt şi-l duc către fantasme vizibile. Dar principala caracteristică a acestui univers constă tocmai în imposibilitatea de a utiliza categorii ale realului pentru a vorbi despre el. (…) Lumea ca iluzie totală e problema cu care s-au confruntat toate marile culturi, iar ele au rezolvat-o prin artă şi simbolizare. Ceea ce am inventat noi ca să oprim acest chin e un real simulat, un univers virtual golit de tot ce era periculos ori negativ, care acum excedează realul a cărui soluţie finală este. ‘Matrix’ e în întregime asta! Orice e legat de vis, utopie, fantasmă e prezent aici, ‘realizat’, o transparenţă completă. ‘Matrix’ e ca un film despre Matrix-ul care ar fi putut produce Matrix-ul…’” (http://www.observatorcultural.ro/blog/?p=54)
Alexandru Matei: “Jean Baudrillard este un autor greu de clasat. Mai presus de orice apartenenţă ştiinţifică sau ideologică, Baudrillard ar trebui numit un critic al modernităţii şi a ceea ce astăzi se înţelege prin postmodernitate – chiar dacă autorul nu vede aici decît o evoluţie deviată a aceleiaşi modernităţi ce va fi cunoscut apogeul în secolul al XIX-lea (articolul «Modernitate» din Encyclopaedia Universalis îi aparţine). […] Explorarea cu un rar simţ critic şi talent literar a acestei teme a ‘dialecticii realului cu virtualul’ au făcut din opera sociologului francez o referinţă majoră a oricărui studiu despre ansamblul culturii contemporane. De altfel, Baudrillard însuşi petrece mult timp în Statele Unite şi recunoaşte influenţa, în domeniul criticii mediatice pe care-o întreprinde, a lui Marshall McLuhan şi a tuturor teoreticienilor care au adus în prim-planul reflecţiei critice spaţiile virtuale, ale unor realităţi simultane. Probabil că era imposibil ca Baudrillard să-şi rateze destinul oricărui intelectul de stînga, în ambele moduri consacrate: evoluînd înspre reacţionarism, în primul rînd şi, apoi, devenind un agresiv antiamerican de pe pămînt american, tot aşa cum Bourdieu, ca să luăm un exemplu ce-i drept mai moderat, denunţa televiziunea la televizor.” (România literară, Nr. 11, 23 martie 2007)
Luiza Palanciuc: “La Jean Baudrillard totul este paradoxal, devenind aproape o provocare. Căci, deşi trece cel mai adesea drept sociolog ori filozof, parcursul său academic este cu totul altul. De formaţie germanist (este traducătorul lui Marx şi al lui Brecht în franceză), Baudrillard se prezintă el însuşi drept ‘teoretician’ sau ‘critic al postmodernităţii’. Cînd iniţiază, în anii şaizeci, grupul şi revista omonimă Utopie, Baudrillard se înscrie într-un demers de refuz explicit al gîndirii ştiinţifice tradiţionale. Influenţat de Barthes, va fi, ca şi acesta, preocupat de subiectele cele mai diverse – de la obiectele de consum, la clonaj şi afacerea Rushdie. Dar, spre deosebire de Barthes, postulatul lui Baudrillard este cel al eroziunii semnificaţiei prin exces. Nici raţionalism kantian, prin urmare, nici umanism liberal. Ci forţa simulacrului, proliferarea autoreferenţialului ca principiu fundamental al hiperrealităţii. Nu mai sîntem, prin urmare, în logica semiotică a lui Barthes, ci într-o logică nouă, cea a sistemului simbolic, cu tot ceea ce presupune el: schimbul ratat sau imposibil, principiul Răului, imperialismul Binelui, comunicarea în masă etc. […] “Într-o lume saturată de informaţii, de semne care ajung să fie lipsite de sens, căci într-atît de mult invadează toate sensurile, Baudrillard analizează evoluţia sistemului occidental modern dincolo de reflexele tradiţionale ale gîndirii: nici moralitate, nici conştiinţă, ci o forţă a ambivalenţei mai degrabă, superioară gîndirii critice; în orice caz, cea mai în măsură să dea seama de complexitatea umanului şi a reţelelor în care acesta evoluează în ultimii ani. O gîndire radicală, prin urmare, unde, spre deosebire de cea critică, pentru care un anumit dispozitiv al transcendenţei trebuia apărat şi perpetuat, întrebarea devine: ‘Mai există realitate?’. Este întrebarea care subîntinde, de fapt, întreg discursul lui Baudrillard, oricare ar fi domeniul explorat: de la cultura populară la cea a simulacrului, la virtual ori la arta contemporană.” (Observator cultural, Nr. 106 (363), 15-21 martie 2007)