Am trecut de clădirea mare unde erau, cu siguranţă, o groază de uşi. N-am intrat fiindcă aveam o sacoşă împletită, cumpărată de la ţigăncile din „Piaţa Săracă”, şi-mi trebuia diplomat. „Dacă vând vreo drăcie de-asta, mi-am zis, cumpăr neapărat un diplomat.” Am studiat cum se ţine arătătorul pe mâner: ca pe jungher când dobori vita…
Si… trec şi de „Tudor Arghezi”… După atâtea străzi cu nume de scriitori, aveam sentimentul că sunt pe celebra alee a ţintirimului Belu. Tocmai când credeam că nu mai ajung, întâlnesc numărul indicat pe ziar. C-aveam ziaru-n mână, în Bucureşti am mers numa’ cu ziaru-n mână, poate mă remarca şi pă mini cineva şi-mi ia interviu! Numărul era prins în şuruburi pe o poartă verde. Doamne, şi ce verde! Semana cu cel care-mi decora utilajul de gravat la servici. Verdele cică nu stresează.
Era o poartă verde şi eram în anul 1992. Iar poarta era întredeschisă. Risc şi bag capul înauntru. Nu erau câini, nu era nimic. Gândesc: deci Adrian Păunescu are o casă cu poartă deschisă. Si o curte mare, parcă era cea de la SMA-ul unde fusesem cândva să cer negaţie. După ce m-au făcut mare oamenii de pe stradă, m-a întreţinut un SMA; şi trebuia să merg ca tractorist la ei. Dacă nu reuşeam la facultate, mă mânca gaia pă câmp. Trebuia să ar şi noaptea, că Ceauşescu aşa ara: noaptea. Acu… nu prea să mai ară…
Intru în curte şi văd patru intrări. Măi, dar câte intrări are? Să-l strig? Poate doarme, c-am auzit că stăpânii de-abia după amiază se scoală…
Ia să intru io pă uşa principală! Să nu uit să ciocănesc. Chiar cu acest gând am intrat în capitală, să bat la uşi. Fusesem dus de cineva la un japonez şi lăsasem acolu un galleu. Si nu m-am întors să-mi dea banii, dar pusese o lumânărică aprinsă în el, trecuseră deja trei săptămâni, şi mi-era să nu se fi stins! Ori să fi luat foc căsoiu’. Reţinusem strada, dar o uitasem, avea numele unui ţăran. Câmpineanu, parcă. Dar… cum am privit io, aşa… în josu’ străzii, am citit un scris mare: TNB. Trebuia să fie ceva important, de scria atât de mare! Si tot am căutat TNB-ul… Cel mai greu mi-a fost să–l caut din mijlocu’ străzii, că aşa mi s-a arătat la-nceput. Si claxonau maşinile la mine, parcă înnebuniseră. Nu lasă omu’ să să uite şi el, poate caută un punct de reper! Poate e ditamai scriitoru’!
Că mi-am zis: să nu iau ca reper vreo casă cu horn, că de-alea sunt multe şi le-ncurc precis. Si nici după soare să nu mă iau, că–i înşelător! Cu soarele chiar am păţit-o! N-aveam ceas şi a trecut un om pe cărare. „Nene, cât e ceasu’?” Si mi-a zis că-i fără un sfert. Iar eu am zis: „Bine”. Dar ar fi şi mai bine să ştiu din când în când dacă-i fără un sfert. Am înfipt repede un ţăruş exact unde se termina umbra casei. Si m-am luat mult timp după umbră. Peste un timp trece iar nenea ăla. Era un eveniment când trecea prin pustiu cineva, îl vedeam de departe… Si-l întreb de ceas. Si era tot fără un sfert. Pesemne omul era plecat de-acasă la fix, paşii îi facea ca secundaru’ şi… la fără un sfert era acoalea. Numai că umbra casei mele era… hăt, în altă parte…
Uşa principală (cred) avea un geamlâc şi era pe direcţia porţii. Inăuntru observ un maldăr de ziare. „Asta da om, uite câte ziare citeşte…” Ciocănesc, dar nu-mi răspunde nimeni. Doar văzusem şi io că nu era nimeni. Trec de ea şi bat la următoarea. Linişte. Măi să fie, doar ciocănisem tare! C-aşa trebuie. Să-l faci atent pe cel dinăuntru că intri. Să deschidă naibii un dosar, să arate că are preocupare!
După acea uşă aveam două alternative; am luat-o spre stânga. Poate şi fiindcă mă-nscrisesem într-un partid de stânga. Işise Păunescu la televizor şi spusese: „Oameni buni, înscrieţi-vă în partide, oriunde, numai aşa salvăm ţara!”. Si m-am înscris unde se-ncrisese el. Dar am greşit. Când am văzut ce-i acolu, îu, am işit repidi. Că mi-am zis: „Ia să merg io după omu’- ăsta! Să videm undi mă duce?” Că au mers şi alţii după mine. Trenă. Era o ninsoare di nu vedeai la un metru. Totul era aalb-alb. Problema era s-o ţii drept. Doamne, ce drept am ţinut-o!
Si Păunescu şi-a dat seama c-a greşit intrând în acel partid, c-a fugit repidi la altu’. Io… n-am mai vrut să greşesc!
La a treia uşă ciocănesc. Dar nu-mi mai amintesc dacă am lovit tare. Doar mă-nvăţase un om ce-mi rupea din pâinea lui (de curând l-am întâlnit, cică-mi plăcea pâinea goală!): „Măi, în viaţă să vorbeşti clar, să n-ai prune-n gură!” Când se striga catalogu’, răspundeam întotdeauna cu voce tare: „Prezent!” Si-i deranjam întotdeauna pe cei de lângă mine!
Când am ciocănit a treia oară… cioc-cioc-cioc…
Am învăţat de la o ciocănitoare să ciocănesc şi mi-a intrat în sânge melodia asta, Cio-cioc-cioc. Ciocănesc şi ascult. Nu să mi se răspundă, că nu răspunde nimeni. Ascult sunetele. Pe oamenii mari îi deranjează ciocănitul, oricine intra la ei, vrea ceva.
Si… intru! Intru pregătit sufleteşte să abordez a… patra uşă. Parca eram într-un labirint. Numai că, în faţa mea, exact ca TNB-ul, stătea… marele poet. Cu o doamnă în braţe. Nu… mint! Nu o ţinea chiar în braţe…
– Nu ţi-e ruşine, domne? De ce nu ciocăneşti la uşă?
– Mă… scuzaţi… Era deschisă şi… am… intrat…
– Ieşi afară şi ciocăneşte!
Măi să fie, da’ prost am mai înnemerit! Da’ acuma ştiu, femeia trebuie iubita dimineaţa. Ce dimineaţa? Non stop… (Stiţi cum zic moldovenii la non-stop? „Deschis… veşnic”!) Să mai intru, să nu mai intru? Stam aşa îngândurat pe o margine de dimineaţă şi-mi venea să plec acasă. Cu personalul, taca-taca… până mâine-ajung…
Galle-urile le lăsasem pe la uşi. Că am găsit locu-ăla pân la urmă. Simţisem atunci şi un miros de pădure, plus că mai zărisem un bloc înalt tari di tot. Am căutat uşurel pe lângă pădure. Io, în pădure, ajung cu ochii închişi! Pă strada aia erau numa’ uşi. Uşi de barosani.
– Buna ziua, ştiţi… am luat şi io… iniţiativa… Infrumuseţez nişte sticle… Priviţi!
– I-oti, domle, se minunau cucoanele… da’ di ce-s aşa di negre? Am acasî unili din ghips, şi-s mai frumoasi!
– Vă rog să mă ajutaţi… Las una de probă… Poate aveţi pe cineva prin străinătate… şi… poate să-mi ofere un sfert de metru pătrat de vitrină. Vreau să ajung şi eu pe un raft! Poate mă descoperă cineva… Stiţi … am lucrat pentru Ceauşescu…
La-nceput mi se tot trânteau uşile-n nas. Pâna mi-am dat seama. Si n-am mai zis de Ceauşescu.
Stam tăcut în anticamera aceea, dar aveam o bucurie interioară. Stiam că pusesem nişte seminţe-n pământ şi eram sigur că vor încolţi. Trebuia doar să aştept…
Adrian Păunescu m-a aşteptat, săracu’, dac-a „văzut” că nu m-aude, a deschis uşa. Si m-am trezit în faţă cu un munte de om care mă scruta cu ochii verzi. M-am uitat în ei, da’ nu i-am văzut prea bine, că era cam întuneric. M-a poftit politicos pe un fotoliu, noroc că pe-atunci eram un ţâr de om, azi n-aş mai putea să mă ridic singur de-acolo…
Si s-a-ndepărtat de mine. Cu ochi cu tot.
– Ce doriţi?
– Am venit să… vă… văd…
Si-a împreunat mâinile şi s-a uitat lung. Cred că gândea: „Asta-i prost, sau se face?”
– Aţi scris undeva că toată lumea vă cere ceva. Eu am venit să vă… dăruiesc… (Si-i pun pe masă ultimul galleuţ din traistă). Iar altundeva aţi mai scris că vă ascundeţi în spatele bărbii… Eu cred că nu aveţi pentru ce…
Pe „Vremea” aceea era în râcă mare cu Ion Cristoiu. Il tot poreclea „ardei umplut”. Ajunsesem să-l urăsc pe omu’ ăla. C-aşa e-n iubire: iubeşti ce iubeşte cel care ţi-e drag, urăsti ce urăşte el… Intr-o zi, brusc, s-au împrietenit. Că Adrian se-mprieteneşte repede cu cei care-i fac rău. Si m-am tot întrebat de ce? Cred că împăcarea o face ochii săi verzi…
A doua zi a scris despre mine: „Vizita unui socialist din Buzău”
Diplomat nu mi-am luat nici până azi. Fiindcă am observat că trebuie şi să te fâţâi din fund… Iar mie nu-mi reuşeşte nici să mă tai…
Buzau, 2008