„Mai mult decât oricare altul, spiritul francez are o nevoie imperativă să înţeleagă. Concetăţenii noştri vor să ştie care sunt principiile potrivit cărora sunt guvernaţi şi spre ce viitor se vor dirija” Valéry Giscard d’Estaing
În câteva zile, pe 22 aprilie, electoratul francez se va găsi în faţa urnelor primului tur de scrutin al prezidenţialelor 2007, când va desena două personalităţi ale căror programe politice s-au dovedit cele mai credibile şi mai adecvate contextului actual intern şi internaţional. Este vorba de o confruntare între ideologia liberală de dreapta, cu avantajele şi inconvenientele ei, reprezentată, printre alţii, de Nicolas Sarkozy, omul de stat cu cele mai multe şanse de victorie şi tendinţele de stânga, ce se vor progresiste şi reformatoare dar, paradoxal, irealiste sub aspectul economic, ineficace pe plan social şi laxiste în mare parte când e vorba de a restabili ordinea republicană, a căror exponentă, demnă de luat în seamă, e socialista Ségolène Royale.
Se pare c-ar fi una dintre campaniile prezidenţiale cele mai istovitoare pentru cei 12 „apostoli” concurând la funcţia prezidenţială. Potrivit sondajelor, semi-finala se va desfăşura între cei trei muschetari, Sarkozy, Le Pen şi Bayrou, pentru aripa dreaptă şi Ségolène Royale, în care stânga socialistă şi-a pus toată nădejdea. Chiar dacă resursele lor energetice par inepuizabile, aparenţele vroindu-se întotdeauna tonice, semnele de oboseală se fac simţite, lăsând să scape unele „bourdes” (erori grosiere), exploatate copios de mass-media şi de câmpurile adverse. Eternul pretendent la „tronul” prezidenţial, Jean-Marie Le Pen, îmi evocă imaginea indelebilă a bătrânului, dar fugosului Fidel Castro, când, după un discurs fluviu de câteva ore, acompaniat de cunoscuta gesticulaţie latino-revoluţionară, a păşit bărbăteşte în gol, obligând garda pretoriană să-l adune de pe jos. Cum se face oare că setea de putere sau libido-ul bărbaţilor nu ţin cont de degenerescenţele vârstei…?
În schimb, lapsusurile celor mai tineri, nu pot fi puse întotdeauna pe seama oboselii, chiar dacă uneori presa le trece, indulgentă, cu vederea. Afirmând că, actualmente, regimul talibanilor din Afganistan trebuie să facă obiectul unei presiuni internaţionale, când acesta a căzut deja în 2001, socialista Ségolène Royale păcătuieşte prin ignoranţă geo-politică, epuizându-şi anturajul şi, mai cu seamă, concubinul, François Hollande, secretar general al Partidului Socialist.
Nici Sarkozy nu scapă ilarităţii, afirmând, în semidoct, că pedofilia şi crima sunt tare înnăscute. El rămâne însă celebru în analele electorale graţie expresiei de „karcherizare” a cartierelor mărginaşe, infestate de infractori în tot genul, termen socotit inadmisibil în sânul populaţiei de religie musulmană şi deloc convenabil stângii, care-şi găseşte în aceste spaţii un bogat rezervor de alegători.
În ceea ce priveşte François Bayrou, omul de centru – nici de stânga, nici de dreapta – el optează pentru o alchimie justă de valori, de tipul germanic al Angelei Merkel, realizând mai puţin că fronda congenitală franceză n-are nimic în comun cu ordinea şi disciplina germană. După specialiştii în sondaje, François Bayrou rămâne totuşi un candidat redutabil, o reală ameninţare pentru favoriţii primului scrutin, Royal şi Sarkozy.
Bătrânului lup, un pic năpârlit – vârsta obligă, (79 berges)- fondatorul extremei drepte moderne, Jean-Marie Le Pen, alegerile nu-i pun decât o problemă de rutină, pentru el o practică cotidiană unde, chiar argăsit de atâtea înfrângeri la urne, continuă să utilizeze armele lui favorite, provocarea, din ce în ce mai acerbă şi mai virulentă şi lupta contra emigraţiei care, după el, a luat proporţii fără precedent, mai mult decât îngrijorătoare. Lipsa de proporţionale în legislaţia electorală franceză şi, ca atare, de reprezentanţă în Parlament, în pofida celor 17,79% din finalele electorale 2002 a Frontului Naţional, constituie pentru el o crimă de lezmajestate la adresa democraţiei, o injustiţie strigătoare la cer. Gurile rele pretind c-ar exista o înţelegere secretă între el şi Sarkozy privind etapa finală, când cele două partide ar fi căzut de acord la o alăturare în favoarea învingătorului. Printre propunerile lui cele mai seducătoare, cu ecou în masele populare se înscriu: Alocaţie socială suspendată pentru familiile de tineri şi şcolari perturbatori; un control sever al emigraţiei clandestine şi repunerea în funcţiune a controlului la frontiere; renunţarea eventuală la euro şi restabilirea independenţei bancare franceze faţă de Bruxelles.
Scorurile extrem de joase ale celorlalţi candidaţi – prezentate de sondaje – de stânga şi de extrema stângă, nu stârnesc nici o nelinişte în fruntea plutonului.
Cu toate astea unii susţin, apăsându-se pe experienţele precedente, că: „Favoriţii au pierdut, pierd şi vor pierde întotdeauna alegerile”; regulă confirmată de victoria lui Romano Prodi în Italia, chiar dacă Berlisconi a produs un sprint final de excepţie. Dar şi de trista istorie a vicepreşedintelui Al Gore care, declarat câştigător, a trebuit să cedeze Casa Albă lui Georges W Bush din pricina unor legi nu întotdeauna comprehensibile.
Din fericire francezii au avut suficient timp să-şi facă o idee de fiecare candidat în parte, să analizeze, la lumina largilor dezbateri, cea mai mare parte a subiectelor evocate şi, în general proiectul politic al fiecăruia dintre ei. Mai mult decât atât, o literatură abundentă de profil biografic, semnată de principalii candidaţi, sau chiar de detractorii lor, a oferit alegătorilor posibilitatea chibzuinţei, premergătoare urnelor.
Primordial, NU sunt de acord cu „analiza” autorului, afirmând ca „degenerescenta cerebrala este atribuita exclusiv persoanelor în vârsta (nu batrânilor (sic!) unde este respectul? Cine a aparut mai întâi, oul sau gaina?). Daca vrem sa dovedim un oarecare respect fata de cei care de fapt au fost predecesorii generatilor de astazi, care au avut si pot avea înca o activitate cerebrala foarte activa si pozitiva, pentru ca se stie bine ca „functia creaza organul”, ori, D-l Le Pen are vreo 50 de ani în domeniul politic.
Nu-mi exprim parerea pro sau contra ideilor Domnului Le Pen, dar îmi permit sa afirm ca l-am urmarit atât pe el, cât si pe altii, mult mai tineri, atât în conferinte, interviuri sau articole semnate, în care nu am constatat nici un LAPSUS MEMORIAE, NICI O CUNFUZIE ÎN EXPRIMAREA IDEILOR, PRECUM NICI UN ATAC DEZGUSTATOR LA O TERTA PERSOANA.
Ca atare, as recomanda ca atunci când ne permitem sa scriem, ar fi de dorit ca semnatarul, indiferent care ar fi el, sa se abtina de la expresii pejorative, care în nici un caz nu lasa o impresie buna cititorului.
DEGENERESCENTA CELULELOR CEREBRALE poate apare la orice vârsta, chiar si la copii, datorita unor accidente cerebrale vasculare (ACV) premature, iar mai târziu, la orice vârsta, pot interveni aceste accidente si nu în ultimul rând, datorita lipsei functiunii cerebrale. Lapsus-urile sunt f.f.frecvente la tineri, întrucât f.f.multi nu sunt preocupati sa memoreze, sa citeasca, sa se exprime liber.
Ori, în încheiere, Domnul Le Pen, pe care l-am urmarit de ani de zile, precum si pe alti politicieni, niciodata, chiar la aceasta vârsta ONORABILA de 78 ani, nu a dat niciodata impresia de o pierdere a memoriei, o confuzie etc. Am întâlnit si auzit persoane la vârste onorabile de 90-100 ani, care au o memorie si o coerenta formidabila în a se exprima liber, ceea ce nu pot afirma despre multi din generatia 25-60 ani.
În concluzie, parerile despre viitorul Frantei, am pariat pentru reusita Domnului Sarkozy, pentru coerenta, inteligenta si promptitudinea raspunsurilor acordate în emisiunile ce s-au succedat la TV5 în ultimile saptamâni, sperând ca ideile vorbite vor fi aplicate în fapte.