La terminarea şcolii generale, am dat admitere la Liceul real-umanist Nr.1 din Timişoara, la secţia reală, pentru că se spunea că aceasta este mai bună. Într-adevăr, media ultimului admis la secţia reală a fost 5,6 iar la secţia umană a fost suficientă nota 2. În anul 1977 la câteva săptămâni de la reforma învăţământului terminam clasa a X-a (anul II), la secţia reală a liceului mai sus amintit. Mi-au plăcut ştiinţele exacte, dar şi literatura şi istoria. Nu mă gândeam încă ce meserie o să-mi aleg, la ce facultate o să dau admitere când voi termina liceul, dar părinţii se străduiau să mă facă să înţeleg că nu are rost să mă gândesc la o profesie umanistă. Abia mai târziu mi-am dat seama care a fost motivul acestei atitudini şi am înţeles de ce secţia umană a liceului era desconsiderată: orice profesie umanistă presupunea o profundă implicare politică. Istoricii, sociologii, profesorii de literatură erau plătiţi pentru a contribui la creşterea omului nou, care trebuia educat să gândească ceea ce vrea Partidul. Întreaga societate trebuia să convieţuiască cu minciuna, dar umaniştii erau plătiţi pentru a o propaga.
După reforma învăţământului, liceele real-umaniste s-au desfiinţat, liceul la care am fost eu, a fost transformat în liceu de filologie-istorie, unde avea să funcţioneze o clasă de chimie-biologie, iar celălalt liceu real-umanist din oraş, Liceul Loga, a fost transformat în liceu de matematică-fizică. Se spunea: cine vrea să meargă la Universitate face secţia de filologie, cine vrea să meargă la medicină — chimie-biologie, iar cine merge la politehnică face secţia de matematică-fizică.
Părinţii mi-au spus să dau admitere la matematică-fizică, la Liceul Loga.
Imediat după reforma învăţământului s-a putut observa o schimbare radicală în atitudinea elevilor şi a profesorilor. Elevii au început să-şi stabilească cu mult timp înainte de terminarea liceului, adesea încă din şcoala generală la ce facultate vor da admitere şi se pregăteau doar la disciplinele cerute de concursul de admitere în facultate, ignorându-le pe celelalte. Aceasta, cu aprobarea tacită a profesorilor. Puterea, Partidul, hotărâseră că omul nou nu mai are nevoie de cultură generală iar elevii, care nu ştiu lucrul acesta, se bucurau că nu mai trebuie să înveţe toate prostiile din programă.
Am terminat liceul şi am dat la politehnică. La facultatea T.C.M. deşi niciodată nu am simţit vreo chemare spre tehnică. Nu-mi făcea nici o plăcere să-mi repar bicicleta. Îmi plăcea să merg prin pădure şi pe munte. Aş fi dat admitere la Facultatea de Silvicultură, dar ai mei m-au convins că nu are rost să merg la o facultate care e aşa departe de Timişoara, la Braşov, când în oraş sunt atâtea facultăţi. Părinţii s-au sfătuit cu mulţi oameni şi au decis că T.C.M.-ul e o facultate care îţi oferă perspective frumoase, poţi rămâne în oraş după absolvirea ei.
Am fost admis cu o medie cu care aş fi putut intra la orice facultate din oraş. Spun asta pentru că se ştia că facultatea de mecanică, T.C.M.-ul în special, e foarte grea. Era uşor să fii admis, dar era greu s-o termini.
După armată, încă din primele zile de şcoală, m-am convins că cele spuse referitor la facultatea de mecanică sunt adevărate.
În Liceu învăţasem poezia lui Bacovia „Liceu”, dar niciodată nu am simţit că cele descrise de Bacovia corespund realităţii. La facultatea de T.C.M. însă, poezia se potrivea de minune. Facultatea mi se părea cu atât mai grea, mai insuportabilă, cu cât eram convins să învăţ o meserie care nu mă atrăgea de loc, ci dimpotrivă, îmi creează repulsie. Desen tehnic, şuruburi, oţel, fontă, diagrame binare, analiză în Rn — „nu încercaţi să vă imaginaţi un spaţiu cu n dimensiuni, pentru că nu veţi reuşi!” — spunea profesorul de analiză râzând, iar studenţii erau îngroziţi ştiind că trebuie să înveţe pe de rost numeroasele teoreme pe care nu le înţelegeau.
— Facultatea nu e obligatorie, cine nu vrea să o termine poate renunţa, nimeni nu-l opreşte!
În sesiunea din vară, la sfârşitul anului I, am plecat cu cortul la Timiş. Mama a început să plângă prin vecini că am înnebunit, că în loc să învăţ pentru examen, merg la pescuit.
Când am venit acasă, m-a ameninţat că dacă nu merg la examen mă internează la Văcărescu. Pe strada Văcărescu e spitalul de nebuni. Mama lucra de mai bine de 20 de ani la Centrul de sânge şi are cunoştinţe şi la spitale. Ca să nu ne mai certăm, am învăţat de mântuială şi m-am prezentat la examene. Mi-au rămas trei restanţe pe toamnă.
Eram hotărât să renunţ la facultate, dar în vară m-am împrietenit cu Mari. Ea tocmai terminase liceul şi era încântată de faptul că reuşise să promoveze examenul de admitere, la Chimie. A fost o vacanţă de vară grozavă. Cu prietenii la mare şi apoi în Bucegi. Apă şi soare. Fără griji. Când ne-am întors în Timişoara, Mari mi-a spus că dacă îmi iau examenele se lasă de fumat. Eu nu fumez şi refuz să-i înţeleg pe fumători.
Promisiunea făcută de Mari pe neaşteptate m-a impresionat. Fusesem împreună toată vara şi nu aş fi vrut să ne despărţim. Am învăţat. Mi-am luat cele trei examene restante şi am trecut anul.
Dar anul II a început cu grinzi cu zăbrele, cu diagrame de efort, cu ecuaţii diferenţiale, cu rigidul cu punct fix… eu nu mai stau la şcoala asta!
Am început să chiulesc. În iarnă nu am luat nici unul din cele două examene. La Rezistenţă, examen pentru care citisem doar câteva ore, am luat nota 3. Profesorul mi-a spus: „e cea mai proastă lucrare pe care am corectat-o vreodată”. Am ridicat din umeri.
În loc să merg la şcoală, umblam prin pădure. Stăteam câte o săptămână, singur, în refugiul din Poiana Ruscăi. Era linişte acolo. Ziua umblam aiurea prin pădure şi pe golul de munte. Seara stăteam lângă soba care duduia în mijlocul camerei. Era iarnă şi cel mai apropiat sat era la 15 km. Dar era linişte şi eram fericit.
Mă întorceam acasă şi mergeam la Mari. După sesiune am fost cu părinţii la ai ei, să o cer de nevastă.
— O familie implică responsabilitate, nu poţi trăi doar din aerul pe care îl respiri pe munte. Ce ai de gând?
I-am lăsat pe părinţii mei cu ai lui Mari şi am fugit. Am trântit uşa.
Peste câteva zile am vorbit cu mama. Mi-a spus:
— Vezi, oamenii nu-şi dau fata dacă nu îţi iei angajamentul să te faci serios. Dacă nu vrei să termini facultatea la ingineri te transferi la subingineri şi într-un an şi jumătate termini. Sau mai bine termini la ingineri. Dacă vrei îţi aranjez să repeţi medical, pentru a fi scutit de luna de practică agricolă din toamnă, îţi poţi da acum în vară câteva examene şi la anul ţi se recunosc.
Mulţi studenţi şi-au aranjat să repete medical. Ştiam asta. Am fost cu mama la psihiatrie să stăm de vorbă cu medicii în legătură cu faptul că nu-mi place la şcoală şi că vreau să renunţ la facultate.
Am discutat cu medicii şi aceştia au tras concluzia că sunt normal, că nu sunt bolnav.
Mama a aranjat să stau o săptămână în spital, fără a primi medicamente, pentru a obţine adeverinţa care să-mi permită să repet medical anul. Am fost internat o săptămână, internat la psihiatrie în anul 1982!
Am ieşit din spital fără a obţine certificatul medical de care aveam nevoie. Pilele mamei nu au fost destul de puternice şi am fost declarat perfect sănătos.
Am repetat anul, am făcut din nou practică agricolă. Pofta de a învăţa îmi lipsea cu desăvârşire. Facultatea asta nu era pentru mine, o uram. În iarnă am promovat cu greu unul din cele două examene, dar peste o săptămână am hotărât irevocabil să renunţ.
Pentru a da gravitate deciziei, am făcut a doua zi un marş de aproape 80 de km. Abia am mai ajuns acasă, dar mă simţeam eliberat.
Am lucrat timp de un an în mai multe locuri şi în 1984 am dat admitere la Silvicultură.
Facultatea asta îmi plăcea, dar mă simţeam singur. Mari era la Timişoara…
Colega mea, Mirela, era drăguţă şi mi se părea că e grozav de deşteaptă. Avea un prieten, şi el student la Braşov, cu care era împreună încă din primii ani de liceu.
Între mine şi Mirela a apărut o relaţie de simpatie care devenea din ce mai puternică. Deşi eu eram căsătorit, iar prietenul ei era la Braşov, în anul II ne-am apropiat foarte mult unul de celălalt.
Într-o vineri, la începutul lui aprilie, cursurile au fost suspendate pe toată Universitatea, studenţii şi cadrele didactice urmând să participe la un miting pentru pace. În loc să mergem la miting, noi am plecat pe munte. Am stat trei zile singuri la stâna din munţii Baiului.
Când am coborât, colegii au început să ne ironizeze. Prietenul ei o căutase la miting şi deşi colegii ştiau unde e, nu i-au spus. Timp de mai bine de două luni eu şi Mirela am făcut joc dublu, lucru stresant mai ales pentru ea, căci prietenul ei era în Braşov. Îmi repeta într-una că situaţia ei nu poate continua aşa.
În iunie, fiind în sesiune, am mers acasă. M-am certat cu Mari. Cearta a izbucnit aproape fără motiv. Nu i-am spus nimic despre Mirela, dar cred că şi-a dat seama din comportamentul meu că ceva a intervenit. Am hotărât să ne despărţim. Într-un fel îmi părea rău, pentru că în cei cinci ani cât am fost împreună, ne-am înţeles bine, dar Mirela mă atrăgea ca un magnet.
Întors la Braşov, i-am spus că m-am certat cu Mari şi ne-am despărţit definitiv. Mă aşteptam ca ea să se despartă de prietenul ei, de aceea am fost foarte mirat când mi-a spus:
— De ce dracu’ a trebuit să te desparţi de Mari, puteam continua legătura ca până acum!
Am înţeles că nu e de fel hotărâtă să renunţe la prietenul ei, dar speram să o conving până la urmă.
După ce şi-a dat examenul de dendrologie am plecat împreună pe munte. Eram în sesiune şi mai aveam de susţinut doar câte un examen uşor, aşa că am decis că ne putem permite să luăm o vacanţă de câteva zile. Prima noapte am dormit la cabană, la Omu, iar a doua zi am plecat spre refugiul din Poliţe. Era o zi frumoasă de început de vară şi traseul pe care am mers era deosebit de pitoresc. Nu am întâlnit pe nimeni. Eram singuri în liniştea muntelui. Când am ajuns la refugiu a început să se înnoureze şi în scurt timp s-a pus ploaia. Se făcuse frig, dar am observat că soba are coşul spart şi nu am îndrăznit să aprind focul. La un moment dat a apărut un om îmbrăcat în haine de oraş, fără rucsac şi ud leoarcă. Nu mai fusese niciodată pe munte şi s-a rătăcit încercând să traverseze Bucegii, deşi potecile erau bine marcate. Ploaia nu înceta şi la scurt timp după apariţia turistului, un cioban care îşi păştea oile prin preajmă s-a adăpostit în acelaşi refugiu. Ciobanul s-a mirat că nu aprindem focul. I-am spus că soba are coşul spart şi mi-e frică să nu izbucnească vreun incendiu, dar acesta ne-a asigurat că nu există nici un pericol.
Am aprins focul. Într-un târziu ploaia s-a oprit şi ciobanul a plecat cu turma spre stână, dar omul care se rătăcise nu voia să plece singur. Era foarte speriat aşa că am lăsat-o pe Mirela în refugiu şi am coborât să-l conduc în prima localitate.
Peste două ore, când m-am întors, în sobă mai era jar, iar încăperea era plină de fum. Lângă sobă mai era un braţ de crengi uscate. Le-am pus pe foc gândindu-mă că în timp ce acestea vor arde vom putea aerisi, dar soba va rămâne fierbinte şi am plecat la izvor să aduc apă.
În timp ce mă întorceam de la izvorul care era destul de departe de refugiu, am auzit-o pe Mirela strigându-mă. Erau nişte strigăte disperate. Am luat-o la fugă spre refugiu, neştiind ce s-a întâmplat. Stătea în faţa clădirii şi gesticula. Acoperişul din şindrilă luase foc. Litrul de apă adus de la izvor nu a avut nici un efect asupra mării de flăcări care în câteva minute a cuprins întreaga clădire. Abia am avut timp să scoatem rucsacii afară. Focul acela distrugător avea ceva grandios. Aşa neputincioşi cum eram, m-a dus gândul la imaginea lui Nero, admirând incendiul ce mistuia Roma. M-am gândit că Nero incendiase Roma pentru a putea ridica o nouă Romă, mult mai măreaţă…
— Na, ce zici, acum te măriţi cu mine?
— Ar trebui…
Am destupat sticla de şampanie pe care o aveam în rucsac. Beam şampanie şi priveam focul, făcând planuri de viitor. Nu ne-am gândit să fugim de răspundere. Am hotărât să reconstituim refugiul exact pe acelaşi loc.
Am aşteptat până ce focul a mistuit întreaga clădire, fiindu-ne frică ca nu cumva să se aprindă pădurea. În mai puţin de trei ore refugiul se transformase într-un morman de jar. Am pornit spre Bran şi pe drum ne-am întâlnit cu salvamontiştii care observaseră din vale incendiul. Aceştia erau supăraţi, ei construiseră refugiul, dar când le-am promis că îl vom reconstrui, ne-au lăsat în pace. Toată Universitatea a aflat despre fapta noastră.
Mirela era hotărâtă să termine cu celălalt…
Am vorbit la Ocolul Silvic Râşnov, în al cărui inventar figura refugiul, şi ni s-a spus că vom putea cumpăra lemn pentru a-l reconstrui. Câţiva prieteni s-au oferit să ne ajute la construirea noului refugiu, în vacanţa de vară. Totul părea perfect.
Când tatăl Mirelei a aflat ce s-a întâmplat, a dus-o imediat acasă, apoi a intervenit la Ocol. Până la urmă s-a hotărât construirea unei cabane în vale, lângă drum, cu meşteri calificaţi, cheltuielile urmând să fie suportate în mod egal de către noi doi. Mai exact de părinţii noştri.
Când am sunat-o pe Mirela, aceasta m-a rugat s-o las în pace. Am urcat în primul tren şi am plecat la ea, la Vaslui. Ne-am certat. Mi-a spus că s-a terminat, că s-a împăcat cu prietenul ei.
În cele două luni de vacanţă am avut timp destul să meditez la cele întâmplate. Mă simţeam singur, dar ştiam că sunt vinovat. Nu am avut curaj s-o caut pe Mari decât în toamnă. Mi-a spus că nu e supărată pe mine, dar că între noi totul s-a terminat. A zis că putem fi amici, deşi aş fi meritat să-mi trântească uşa în nas.
La şcoală am reîntâlnit-o pe Mirela. Inevitabil. Dar nu mai voia să vorbim. Era foarte retrasă. O tachinam în timpul pauzelor. Uneori zâmbea trist, alteori plângea. Nu ştiam că e însărcinată. Într-o zi mi-a spus că dacă nu o las în pace mă reclamă la decan. Am râs şi am sâcâit-o în continuare. S-a ţinut de cuvânt. Am fost chemat la decan…
— Cionoiu, concepţiile dumitale politice nu mă interesează, dar vreau să-ţi spun că dragoste cu sila nu se face!
Din acea clipă am evitat să o mai întâlnesc pe Mirela.
În ianuarie s-a măritat şi în martie a născut. Un băieţel care a murit după câteva săptămâni. Nu cred că Mirela ştia cine e tatăl copilului. Când am aflat că a născut, m-am gândit să o vizitez, dar nu am avut curaj. Am fost laş.
În februarie mă împrietenisem cu o fată din Timişoara, dar nu aveam chef să merg la şcoală, pe de o parte pentru că îmi aduceam aminte de Mirela şi pe de altă parte pentru că eram supărat pe profesorul Damian, care de la controversa cu referendumul îmi căuta nod în papură şi pe decan deoarece acesta îmi refuzase drepturile de care beneficiau ceilalţi sportivi (motivarea absenţelor făcute în zilele de concurs şi aprobarea sesiunii deschise). „Un tânăr care nu e de acord cu politica Partidului nu merită să facă sport!” afirmase decanul în ceea ce mă privea.
În semestrul al II-lea am evitat şcoala şi în sesiunea din vară nu m-am prezentat la examene.
Faptul că rămăsesem repetent prezenta un avantaj: nu mai eram coleg cu Mirela…
Deşi mama ştia adevărul, fără a-mi spune ceva, îi scrisese în primăvară decanului. O scrisoare mincinoasă.
Ma surprindeti domnule Cionoiu, prin faptul ca va etalati afacerile dvs. cu fete si femei, in timp ce va mentineti aceeasi homofobie pe care am constatat-o mai demult.. Am incercat sa vad de unde vi se trage homofobia si nu am reusit sa descopar..Poate ne ajuti dvs. cu vreo explicatie descriindu-ne vreun eveniment din viata care v-a facut atat de homofob!
Doamnă sau/şi domnule Felix,
Pentru că mentalitatea mea este în consonanţă cu motto-ul „ACUM” (Lipsa de comunicare
intareste doar sistemele discretionare) validez aproape orice ecou. Îmi iau însă libertatea de a nu răspude la interpelările care mi se par deplasate.
Ma regasesc in acest articol in care va povestiti viata scolara si academica fiind asemeni dv. actual student la politehnica.
Totusi mie imi fac repulsie doar materiile tehnice mai putin cele teoretice gen matematica si fizica. Dv. va displaceau si acestea? Cred ca aceasta repulsie se explica prin manipularea elevilor de liceu carora li s-a indus opinia gresita ca politehnica ar fi o facultate de matematica-fizica.De fapt profilul de matematica fizica te pregatea pt. facultatile de matematica si fizica, nu credeti?
PS si mie imi placeau copacii.