ACUM.TV

Dacă luăm la întâmplare o revistă culturală, din Bucureşti ori din provincie, precis vom găsi şi un articol care exprimă un protest, o replică, o nemulţumire, un regret sau măcar nostalgia unor vremuri „mai normale”, în care autorii aveau un statut şi un rol mai bine definit pe lume, o brumă de demnitate.
E drept că pentru artiştii adevăraţi nu a fost niciodată foarte uşor pe lumea aceasta, iar la noi putem număra anii pe degete, se pare că suferinţa şi lipsurile sunt inspiratoare de capodopere, a fost întotdeauna bine doar pentru pictorii, măscăricii şi barzii de curte, care şi-au cumpărat iluzia de glorie şi trecătorul renume cu linguşeli şi plecăciuni.
Tot mai des se aud nostalgicii ceauşişti care argumentează că „înainte” cărţile şi revistele erau mai ieftine şi mai de găsit în toată ţara, nu exista o mafie a distribuitorilor care şantajează şi îşi mint clienţii şi aruncă ziarele „opoziţiei” în şanţ sau le duc la topit… Şi ce dacă pe atunci erau cenzurate? Acum nu există o cenzură, mai subtilă? Una liberă şi democratică? Nu se merge oare exclusiv pe prietenii, cumetrii, cercuri şi găşti „culturale”? Nu există atâtea cupluri de autori-autori sau critici-autori care îşi onorează reciproc şi precis serviciile? Cronică pentru cronică, critică pentru critică, premiu pentru premiu, insultă pentru insultă? Nu există oare juriile şi comisiile de concursuri şi festivaluri, alese pe sprânceană, nu se hotărăsc premiile precum contractele puse la licitaţie, după calcule precise? Nu s-au dat „tunuri” cu edituri, sedii, tipografii şi alte rămăşiţe comuniste pe care au pus mâna nişte profitori? Scandalurile, „atacurile la persoană” (expresia aceasta merită premiul naţional „Limba de lemn”), opiniile, replicile şi contra-contra-replicile, scrisorile deschise, fac sarea şi piperul revistelor, fiindcă intelectualul român are libertatea expresiei şi e tot mai orgolios, mai arţăgos, mai ţâfnos şi mai bătăios, se fac spume la gură pentru lucruri importante sau pentru nimica toată… Bucureştiul încă are pretenţia să dicteze pe care stâlp se lipesc afişele la Sibiu sau la Cluj, autorii din diaspora sunt ignoraţi, marginalizaţi, chiar puşi la index (vezi cazul Goma) sau luaţi în seamă doar dacă fac unele „donaţii” serioase, unele reviste îţi cer materiale, după care nu-ţi trimit, chiar dacă insişti, nici măcar numărul în care ai publicat, singura recompensare a autorului care oricum nu e plătit (pot să spun care, dar mă abţin); în teatru şi cinematografie nu e mai bine, mulţi actori şi regizori îşi iau lumea în cap de atâta nedreptate… De atâta marasm cultural ţi se şi apleacă… În aceste condiţii devii bănuitor la orice acordări de posturi, premii şi burse – câte oare, în procente, sunt pe merit şi câte pe ochi frumoşi?
Dar câţi protestează pe faţă? Puţine demisii şi acte de demnitate, se ştie, capul plecat, sabia nu-l taie… M-am retras de curând din USR, nu mai vreau să am nimic de a face cu clica, nici să fiu coleg la asociaţia sibiană cu Schlattner, motivele amănunţite nu le mai înşir aici, sunt publicate în internet – ca o paranteză, primisem, cu mult înainte de aceasta, interdicţia de publicare în România literară fiindcă îl atacasem acolo pe trădătorul Eginald Schlattner, scriitor, preot şi martor al acuzării într-un proces politic de propagandă din vremea lui Dej. E.S. s-a îmbogăţit de pe urma a trei romane publicate în Austria, a fost premiat şi numit ambasador cultural al României în timpul regimului Iliescu. Oare nu ar fi cazul să i se facă public dosarul de Securitate? Domnilor de la CNSAS, vă rog să vă faceţi datoria! Oricum, personajul este considerat cel mai celebru autor al saşilor din toate timpurile, are o funcţie reprezentativă şi, spune el, o conştiinţă curată, aşa că nu are de ce să se teamă, ca om al Bisericii ar trebui să ştie că adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul…
Dar să revenim la lucruri mai plăcute…
Nu era şi şcoala românească dinainte mai serioasă? Nu erau şcolile mai zugrăvite şi acoperişurile mai etanşe decât azi? Ce dacă se făcea socialism ştiinţific şi economie politică, măcar dascălul era respectat şi nu era bătut de odraslele drogate ale poliţiştilor şi senatorilor? Pe atunci, probabil, n-ar fi picat la Bacalaureat atâţia profesori, nu? Elevii nu aveau haşiş şi reviste Playboy în ghiozdane, nici nu erau împuşcaţi sau linşaţi în curtea şcolii. Pe atunci exista un respect, o frică, Domnilor… acum ţi-e frică de jandarmi şi de poliţişti…
Nici la Ministerul Culturii, nici la Uniter, nici la ICR, nici la Academie, nici la Uniunea scriitorilor, nici la Institutul George Călinescu lucrurile nu merg prea bine (dar unde merg oare bine ?), de obicei critica „de jos” îi lasă „reci” pe şefii care se cramponează de scaune cu un zel demn de o cauză mai bună, unii chiar se cred aleşi pe viaţă, alţii pur şi simplu nu suportă, fac alergie la critica plebei, iar alţii se ştiu piloşi până sus, aşa că se fac că plouă…
E la modă să ai ziarul, revista proprie – ori eşti capitalist, ori politician, ori scriitor, când ai foaia ta poţi să dai replici, să înjuri, să te disculpi sau să-ţi propagi ideile, să strângi împrejur un grup „de interese”, ca să-l cităm pe Băsescu, un grup fidel având rolul de galerie şi tampon…
Din păcate, multe din publicaţiile unor instituţii culturale naţionale, duc aceeaşi politică restrictivă şi tendenţioasă, arta este infestată irevocabil de politic şi de interese pur materiale, aruncând peste bord balastul estetic şi moral… Metehnele politicianului balcano-român sunt şi ale şefilor de asociaţii, cercuri şi reviste, ale culturnicilor de tot felul. În curând se va găsi un antidot şi pentru SIDA, dar pentru corupţia românească nu e posibil…
De ce nu merge bine cultura? Ori sunt prea puţini bani, ori Occidentul nu ne iubeşte, ori presa de bulevard dezinformează cu bună ştiinţă cititorul onest, ori pur şi simplu mai sunt anumite persoane care compromit breasla, acestea sunt explicaţiile de rutină. Uneori, „aleşii” nu au fost lăsaţi să-şi ducă la cap proiectele, au fost săpaţi de cei însetaţi de putere, sau au fost prea des plecaţi din ţară, iar în lipsa lor intriganţii le-au cumpărat posturile… scenarii simple, repetate la infinit… Din când în când, mai pică un cap, se mai descoperă un dosar de informator „cultural”. E jalnic…
Dar să vedem cu ce ne ajută Uniunea Europeană, cine ştie, poate că vor învăţa şi alţii limba noastră, ca să ne putem explica ofurile mai bine, la un pahar de Cotnari…
Nici cu presa culturală electronică nu stăm foarte bine – prea des dai de pagini neîngrijite, de adrese de e-mail neactualizate cu anii, de softuri greoaie sau nefuncţionale, de greşeli de ortografie la tot pasul, de redactori nepoliticoşi care nu răspund la e-mailuri sau dacă răspund, după două săptămâni, te reped sau îţi înşiră platitudini sau scuze puerile, etc. Un exemplu de „ciudăţenie culturală”: tocmai site-ul cu numele „România culturală” a avut multă vreme o listă destul de lungă a tuturor autorilor aranjaţi în ordinea… prenumelor!?! Adică Ana Blandiana era la litera A, Constanţa Buzea la C, Emil Brumaru la E, etc… cred că a fost o premieră mondială absolută, eu n-am mai întâlnit aşa ceva… i-am şi felicitat pentru originalitate, dar nu mi-au răspuns, iar acum lista a dispărut complet, nu şi-a mai dat nimeni osteneala să întoarcă numele pe dos, nu mai există nici măcar o adresă de contact…
Deci, luaţi, la întâmplare o revistă culturală, din Bucureşti ori din provincie – îmi daţi dreptate? Regret că nu vă pot da veşti mai plăcute, mă voi strădui să găsesc ceva optimist pentru viitorul articol…
Dar, de dragul dreptăţii, trebuie neapărat să spun ceva la sfârşit: întotdeauna există oameni de excepţie şi excepţii de la regulă, slavă Domnului, fiindcă altfel nu ştiu cum am mai putea vorbi de cultură…

Dan Dănilă, Germania

Acest articol a fost publicat luni, 16 aprilie 2007 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.