Da, m-am dus şi mă duc să votez. Din 1990 încoace, cred că doar odată sau de două ori nu am fost, în rest, peste puţin timp pe carnetul meu de identitate – care este de fapt un cartonaş – nu va mai fi loc liber. (Mă întreb ce o să se întâmple, căci CI-ul meu, din motive de vârstă, expiră… cam peste 20 de ani).
Mă duc să votez în primul rând, paradoxal, fiindcă aş putea să nu o fac. Libera opţiune îţi dă un sentiment copleşitor pe care aproape o viaţă nu l-am avut. Ştiu că dacă nu am chef, mi-e lene, e vreme urâtă sau, Doamne fereşte, chiar nu am cu cine vota, pur şi simplu nu mă duc şi nimeni nu-mi va reproşa, nu mi se va întâmpla nimic. Doar că…
Doar că ce? Doar că mă simt într-un fel prost. Dar ce, opinia mea chiar nu contează?! Sigur, mulţi, foarte mulţi spun că aşa e, nu contează. Dar eu cred inversul. Cel puţin pentru conştiinţa mea. Mi-am spus părerea, bună, rea, dar este a mea. Şi până acum 22 de ani pe nimeni nu interesa acest lucru şi trebuia să ma duc la vot. Poate este un fel de reacţie inversă, poate, în ultimă instanţă fără finalitate, dar dacă totuşi… Dacă tocmai acel singur vot, al meu, va înclina balanţa către ceea ce vreau?
În primii ani de după 1989, m-am dus la vot plină de entuziasm. Ţin minte în 1990, în acea “Duminică a orbului”, am stat la coadă vreo două ore şi alături de mine alte mii de persoane, chiar şi soţul meu care, pe vremea lui Ceauşescu, nu a stat la coadă decât… după ţigări. În rest, puteam să murim de foame! Îmi plăcea că aveam de unde alege. Şi am ales (cu naivitate), formaţiuni, partide a căror denumire îmi plăcea, mă amuza sau întruchipa idealuri pe care înainte nu le puteam imagina. Am ales faimosul Partid Liber Schimbist al lui Ştefan Cazimir (de fapt ideea a aparţinut ziaristului Octavian Andronic, ne-a povestit de curând la aniversarea lui de 80 de ani, criticul şi istoricul literar, cel mai mare specialist în Caragiale). Lumea a înţeles sensul acestei formaţiuni politice şi, spre surpriza organizatorilor, a înregistrat atâtea voturi încât Cazimir a şi intrat în Parlament. I-am votat pe ecologişti, chiar cu entuziasm, am fost şi sunt o ecologistă în măsura în care se poate la noi, dar entuziasmul meu a durat până când cineva m-a lămurit că de fapt tot FSN este. Am votat lista Pleşu-Dinescu, cum să nu susţin intelectuali valoroşi? (Dacă ţin bine minte, lista lor nu a intrat în parlament). Şi, în bătătlia Iliescu-Vadim, l-am votat, firesc, pe primul, întrebându-mă cum de s-a ajuns aici, cum de nu a existat o altă opţiune. Încetul cu încetul, m-am mai trezit, totuşi încă mulţi ani am crezut că cei pe care i-am decis să-i votez, sunt mai buni ca ceilalţi. Uneori chiar aşa a şi fost dar, de cele mai multe ori, nu.
În ultimii ani mă duc la vot cu scepticism. Nu mi-a plăcut şi nu-mi place ce se întâmplă aici, mă îngrozesc când mă gândesc la viitor, când mă gândesc la erodarea bunului simţ, la respingerea ideeii, comportamentului european, la regresul raţiunii, când descopăr, după 22 de ani, reminiscenţe ceauşiste în reacţiile oamenilor. Norocul meu, ca să zic aşa, că mai există persoane de nişă, pe care-i cunosc şi despre care ştiu că, deşi mare lucru nu pot să facă, sunt oneşti şi bine intenţionaţi. Nu mai este vorba acum de principii, de idealuri politice, de proiecte care să ne ducă mai aproape de Europa, ci, pur şi simplu de nişte oameni ale căror strădanii le recunosc şi care ţin măcar la demnitatea noastră.
Şi cu toate acestea, mă duc la vot. Chiar sub această formă denaturată, cu mulţi candidaţi care, după părerea mea şi nu numai, n-au ce căuta în Parlament, cu derapajele pe care le înregistrăm, simt că e de dorit să fiu acolo. Am visat la acest drept, ne-am luptat să-l obţinem. Şi atunci de ce să nu-l folosesc? Poate odată vor apărea şi oameni pentru care chiar merită să mă duc. Speranţa moare ultima…