În noaptea de luni spre marţi, înainte de a fi chemat la rectorat scrisesem un manifest:
„Din cartea „Raţiunea contra terorii” aflăm următoarele: în urma răscoalei din 1907, un student la Universitatea din Bucureşti, socialist, a scris într-un ziar un articol prin care se pronunţa în favoarea răsculaţilor. Jandarmeria a cerut conducerii Universităţii ca acesta să fie exmatriculat. S-a întrunit Senatul care a discutat problema şi a respins cererea de exmatriculare.
În ziua de 15 noiembrie ’87 la Braşov a avut loc o mare demonstraţie muncitorească care a fost violent reprimată. Numeroşi muncitori au fost arestaţi în cursul săptămânii următoare. În ziua de 22 noiembrie, la o săptămână de la demonstraţie, trei colegi, studenţi în anul IV la Facultatea de Silvicultură: Bia Cătălin, Silaghi Lucian şi Şerban Horia au stat în fata cantinei din complex cu o lozincă pe care era scris: „Nu vrem ca muncitorii arestaţi să moară”. Au fost luaţi de miliţie şi a doua zi exmatriculaţi.
Subsemnatul Cionoiu Gheorghe mă declar solidar cu cei trei.”
Acest text l-am încredinţat unor prieteni pentru a-l transcrie. Nu eram hotărât ce să fac cu el, depindea de ce se mai întâmplă în Universitate.
La prânz, după încheierea discuţiei purtată la rectorat cu „doctorul”, am mers la facultate pentru a mă întâlni cu colegii care tocmai ieşeau de la cursuri. Anul IV ţinuse o şedinţă la care participase ministra adjunctă a învăţământului. Aceasta asistase cu o zi în urmă, în Senat, la exmatricularea celor trei. Şedinţa cu anul IV avea drept scop înfierarea celor trei, care prin acţiunea lor, atentaseră la stabilitatea ordinii existente.
Dar, spre surprinderea şi furia doamnei ministru nici unul dintre colegii celor trei nu i-a criticat pe aceştia. Dimpotrivă, s-au pus întrebări incomode:
— De ce presa nu relatează nimic despre cele întâmplate în 15 noiembrie la Braşov?
Aceeaşi întrebare i-o pusesem şi eu căpitanului Borţa în discuţia purtată la rectorat şi am primit acelaşi răspuns ca cel dat de ministră, colegilor:
— Aproximativ două sute de muncitori de la „Steagu Roşu” au mers la Consiliul Popular să anunţe că nu li s-au dat salariile. Pe drum li s-au alăturat numeroşi huligani, oameni certaţi cu legea, recidivişti, care au atentat la ordinea publică, au spart vitrine, au incendiat Consiliul Popular; fapte pentru care urmează să fie pedepsiţi. Nici un muncitor nu e arestat. Presa nu a relatat nimic din cele întâmplate pentru că încă nu s-au terminat cercetările. Îndată ce vor fi găsiţi toţi vinovaţii, va relata şi presa. Trebuie să înţelegeţi că noi nu avem presă de scandal.
— Dar înseamnă că cei trei nu sunt vinovaţi dacă în presă nu a apărut nici un comunicat… şi, oricum, exmatricularea e o măsură prea aspră.
— Se spune că oamenii care au manifestat la 15 noiembrie au cerut mâncare şi că în Consiliul Popular sau în Cantina Partidului au găsit pregătită o masă festivă… că au aruncat pe geam roţi de caşcaval, că au găsit sute de pachete de ţigări străine, lăzi cu whisky…
— Noi vrem să se întoarcă cei trei colegi ai noştri. Să fie reprimiţi la şcoală…
La încheierea şedinţei, ministra era neagră de supărare, decanul, alb ca varul.
În faţa facultăţii m-am întâlnit cu cei din anul IV, care îmi povesteau cum a decurs şedinţa. În timp ce discutam cu aceştia, a venit decanul, care m-a chemat să stăm de vorbă între patru ochi…
— Ştiu că ai o oarecare influenţă asupra colegilor. Vreau să-mi spui ce ai de gând. Am fost ameninţaţi cu desfiinţarea facultăţii. Sau cu mutarea la Bucureşti. Nu-ţi pasă deloc de şcoala asta?
— Noi am încercat să impunem o idee. Ideea de demnitate. Dacă, calitatea de student implică renunţarea la demnitate, prefer să renunţ la calitatea de student. Am vorbit despre demnitate la seminarul de Socialism. Am fost persecutat pentru asta. Mi s-a refuzat sesiunea deschisă de care beneficiau sportivii. Nu mi s-au motivat absenţele pentru care aveam motivare de la clubul Universităţii. Am vrut să renunţ la facultate. Anul trecut nu m-am prezentat la nici un examen din sesiunea de vară. La C.P.N.T. am vorbit, eu şi prietenii mei, despre demnitate… astă noapte am scris ceva, un fel de manifest. Vă rog să-l citiţi!
I-am dat hârtia. A citit cele scrise şi mi-a înapoiat-o.
— Ce vrei să faci cu ăsta? Noi, cadrele didactice, nu am susţinut o idee opusă celei pe care spui că aţi promovat-o voi. Dacă vrei, o să vin şi eu să vorbesc la C.P.N.T. Şi nu ai fost persecutat. Adică am fost silit să iau unele măsuri împotriva ta, pentru că ai tulburat liniştea. Nici nu prea ştiam ce să cred despre tine, nu înţelegeam de ce nu-ţi vezi de treabă. În primăvară am primit o scrisoare de la mama ta. Tu nu ştii. M-a rugat să nu-ţi spun. Dar, dacă vrei ţi-o dau s-o citeşti. Vii mâine şi ţi-o dau.
A doua zi l-am căutat…
— Ţi-am adus scrisoarea să o citeşti. Dar nu uita: e a mea. Îmi aparţine. O citeşti şi mi-o dai înapoi. Poţi s-o iei, nu trebuie să o citeşti aici. O citeşti în linişte şi apoi mi-o aduci înapoi…
„Tovarăşe Decan,
Subsemnata Cionoiu Ecaterina, mama studentului Cionoiu Gheorghe, an III, Facultatea de Silvicultură, sectorul forestier, prin prezenta vă rog din suflet următoarele:
Ţinând cont că fiul meu, care în ultimul timp a suferit câteva şocuri printre care — despărţirea de soţie în vara anului trecut, care l-a părăsit, aventura cu colega sa la care a ţinut şi care iarăşi l-a părăsit, purtarea rigidă a tatălui său, cred că toate acestea au contribuit la recăderea sa psihică, deoarece în anul 1982 a avut pentru prima dată o stare psihică ne la locul ei tot în urma unei deziluzii, motiv pentru care a fost internat la Clinica de psihiatrie din Timişoara unde s-a constatat că ar avea ceva modificări encefalografice, care par să explice unele ieşiri ne la locul lor.
Cunosc şi regret faptul ce l-a făcut prin abţinerea la vot, dar sunt convinsă că a făcut-o tot aşa fiind într-o stare când pur şi simplu nu-l interesau urmările, datorită celor întâmplate mai sus.
În prezent a cunoscut o fată, care se pare că are o influenţă bună asupra sa, dar care i-a impus câteva lucruri, printre care şi terminarea facultăţii.
Sportul pe care-l face i-a adus o mare satisfacţie şi în situaţia în care i s-ar lua acest drept, sunt convinsă că ar fi în stare să facă şi alte prostii şi mai mari, cum de altfel mă ameninţă cu trecerea graniţei, lucru care practic ar fi echivalent cu sinuciderea sa. Sunt convinsă că dumneavoastră ca părinte mă veţi înţelege în ce situaţie disperată sunt, şi mai ales că este singurul copil pe care-l am.
Dacă aţi avut neplăceri din cauza lui, vă rog foarte mult să primiţi scuzele mele şi ale soţului meu, dar totodată vă rog să-i acordaţi tot sprijinul pentru a putea continua şi sportul şi facultatea, mai ales că speră şi se pregăteşte intens la concursul din primăvară să obţină o medalie.
În concluzie vă rog foarte mult a-i aproba perioada cât a fost în cantonament să i se recunoască practică de producţie şi a i se motiva absenţele ce le-a avut fiind la concurs sau antrenament şi totodată a i se aproba sesiune deschisă aşa cum beneficiază majoritatea sportivilor.
Sunt convinsă că dacă va fi înţeles de dumneavoastră se va schimba în bine şi nu va mai face prostii.
Vă rog f. mult să nu vă supăraţi că am îndrăznit să vă scriu această scrisoare, dar mi-a interzis categoric să vin să discut cu dumneavoastră personal.
În încheiere, vă mai rog încă o dată foarte mult să-i treceţi cu vederea peste prostia ce a făcut-o şi să-i acordaţi sprijinul de care are acum mare nevoie ca să poată să-şi continue facultatea şi sportul. De asemenea vă rog să nu-i amintiţi de această scrisoare pe care v-am scris-o la mare disperare şi nici despre spital.
În speranţa că-l veţi ajuta după cum v-am rugat vă mulţumesc din suflet.”
Cionoiu.