Abdulateef Al-Mulhim, Arab News, Saturday 6 October 2012
Abdulateef Al-Mulhim, Commodore (Ret.) Royal Saudi Navy, Alkhobar, Saudi Arabia
Abdulateef Al-Mulhim writes essays and op-eds that appear in regularly in Arab News, the SUSRISblog and elsewhere. He is retired from the Royal Saudi Navy at the rank of Commodore. Al-Mulhim served extensively in the United States, including attendance at the Maritime College of the State University of New York.
Thirty-nine years ago, on Oct. 6, 1973, the third major war between the Arabs and Israel broke out. The war lasted only 20 days. The two sides were engaged in two other major wars, in 1948 and 1967.
The 1967 War lasted only six days. But, these three wars were not the only Arab-Israel confrontations. From the period of 1948 and to this day many confrontations have taken place. Some of them were small clashes and many of them were full-scale battles, but there were no major wars apart from the ones mentioned above. The Arab-Israeli conflict is the most complicated conflict the world ever experienced. On the anniversary of the 1973 War between the Arab and the Israelis, many people in the Arab world are beginning to ask many questions about the past, present and the future with regard to the Arab-Israeli conflict.
The questions now are: What was the real cost of these wars to the Arab world and its people. And the harder question that no Arab national wants to ask is: What was the real cost for not recognizing Israel in 1948 and why didn’t the Arab states spend their assets on education, health care and the infrastructures instead of wars? But, the hardest question that no Arab national wants to hear is whether Israel is the real enemy of the Arab world and the Arab people.
I decided to write this article after I saw photos and reports about a starving child in Yemen, a burned ancient Aleppo souk in Syria, the under developed Sinai in Egypt, car bombs in Iraq and the destroyed buildings in Libya. The photos and the reports were shown on the Al-Arabiya network, which is the most watched and respected news outlet in the Middle East.
The common thing among all what I saw is that the destruction and the atrocities are not done by an outside enemy. The starvation, the killings and the destruction in these Arab countries are done by the same hands that are supposed to protect and build the unity of these countries and safeguard the people of these countries. So, the question now is that who is the real enemy of the Arab world?
The Arab world wasted hundreds of billions of dollars and lost tens of thousands of innocent lives fighting Israel, which they considered is their sworn enemy, an enemy whose existence they never recognized. The Arab world has many enemies and Israel should have been at the bottom of the list. The real enemies of the Arab world are corruption, lack of good education, lack of good health care, lack of freedom, lack of respect for the human lives and finally, the Arab world had many dictators who used the Arab-Israeli conflict to suppress their own people.
These dictators’ atrocities against their own people are far worse than all the full-scale Arab-Israeli wars.
In the past, we have talked about why some Israeli soldiers attack and mistreat Palestinians. Also, we saw Israeli planes and tanks attack various Arab countries. But, do these attacks match the current atrocities being committed by some Arab states against their own people.
In Syria, the atrocities are beyond anybody’s imaginations? And, aren’t the Iraqis the ones who are destroying their own country? Wasn’t it Tunisia’s dictator who was able to steal 13 billion dollars from the poor Tunisians? And how can a child starve in Yemen if their land is the most fertile land in the world? Why would Iraqi brains leave Iraq in a country that makes 110 billion dollars from oil export? Why do the Lebanese fail to govern one of the tiniest countries in the world? And what made the Arab states start sinking into chaos?
On May 14, 1948 the state of Israel was declared. And just one day after that, on May 15, 1948 the Arabs declared war on Israel to get back Palestine. The war ended on March 10, 1949. It lasted for nine months, three weeks and two days. The Arabs lost the war and called this war Nakbah (catastrophic war). The Arabs gained nothing and thousands of Palestinians became refugees.
And on 1967, the Arabs led by Egypt under the rule of Gamal Abdul Nasser, went in war with Israel and lost more Palestinian land and made more Palestinian refugees who are now on the mercy of the countries that host them. The Arabs called this war Naksah (upset). The Arabs never admitted defeat in both wars and the Palestinian cause got more complicated. And now, with the never ending Arab Spring, the Arab world has no time for the Palestinians refugees or Palestinian cause, because many Arabs are refugees themselves and under constant attacks from their own forces. Syrians are leaving their own country, not because of the Israeli planes dropping bombs on them. It is the Syrian Air Force which is dropping the bombs. And now, Iraqi Arab Muslims, most intelligent brains, are leaving Iraq for the est. In Yemen, the world’s saddest human tragedy play is being written by the Yemenis. In Egypt, the people in Sinai are forgotten.
Finally, if many of the Arab states are in such disarray, then what happened to the Arabs’ sworn enemy (Israel)? Israel now has the most advanced research facilities, top universities and advanced infrastructure. Many Arabs don’t know that the life expectancy of the Palestinians living in Israel is far longer than many Arab states and they enjoy far better political and social freedom than many of their Arab brothers. Even the Palestinians living under Israeli occupation in the West Bank and Gaza Strip enjoy more political and social rights than some places in the Arab World. Wasn’t one of the judges who sent a former Israeli president to jail is an Israeli-Palestinian?
The Arab Spring showed the world that the Palestinians are happier and in better situation than their Arab brothers who fought to liberate them from the Israelis. Now, it is time to stop the hatred and wars and start to create better living conditions for the future Arab generations.
Published by author’s permission from http://www.arabnews.com/home
Aş zice că este un articol de un gen foarte rar: un ofiţer în retragere al marinei Arabiei Saudite, în prezent editorialist şi comentator în presa de limbă arabă, îşi pune întrebări de genul:
– Care a fost, pentru palestinieni şi lumea arabă în general, costul refuzului de a recunoaşte Israelul în 1948?
– Este oare Israelul adevăratul duşman al lumii arabe şi al arabilor în general?
– ce progrese ar fi putut face ţările arabe dacă ar fi utilizat cheltuielile de înarmare pentru educaţie, sănătate şi infrastructură?
Remarcabil.
Ceea ce m-a frapat pe mine este faptul ca a putut publica intr-un ziar arab un astfel de articol.
Acest articol nu este deloc in favoarea lumii arabe. Daca palestinienii ar raspunde la interbarile puse de Abdulateef Al-Mulhim, oare la ce concluzie ar ajunge? Este usor sa raspunda la aceste intrebari cu „habar nu are ce vorbeste”, dar daca ar lua in serios intrebarile, poate s-ar dumerii ca nu au realizat nimic din 1948 si pana in prezent.
Nu cred ca exista multi jurnalisti in lumea araba ca Abdulateef Al-Mulhim !
Mai este Khaled Abu Toameh din West Bank, care însă nu publică în presa arabă, ci doar în Jerusalem Post şi publicaţii occidentale. Vezi aici şi în special aici
Am citit in biografia jurnalistului Khaled Abu Toameh, ca el prefera sa locuiasca in Israel si sa fie considerat „second class citizen „, decat sa locuiasca in Cairo, Ramallah,Gaza sau Amman si sa fie considerat „first class citizen ”
Abu Toameh locuieste la Ierusalim cu sotia si copiii.
Domnule Leibovici,
ori de câte ori va complaceti în discutii pe teme politice si vorbiti de instaurarea pacii în conflictul dintre israelieni si palestinieni, va confund cu personajul lui Amos Oz, Fima. Traiesc cu impresia ca va suprapuneti imaginile si voi ajunge în final sa ma adresez cu …domnul Fima.
Fima a luptat zadarnic sa îndrepte societatea, a dus dezbateri politice la nesfârsit, si care nu duc nicaieri, fara a-si pune vreodata în aplicare solutiile pentru rezolvarea conflictului israeliano- palestinian.
Pâna când, într-o zi, a descoperit la cei 54 de ani ai sai ca si-a irosit inutil talentul literar sau sansa unei cariere universitare, tot visând cum sa restabileasca pacea în Israel.
Creatorul lui Fima, Amos Oz, are o parere interesanta despre propriul sau popor:
„Noi, evreii, suntem un popor furios. Se nasc lupte de idei pâna si pe strada. E de-ajuns o scânteie ca sa încinga spiritele si nu se stie cât de departe se poate ajunge. În tara mea sunt 8 milioane de locuitori. Asta înseamna ca avem 8 milioane de prim-ministri, 8 milioane de presedinti, 8 milioane de scriitori, 8 milioane de orice. Si fiecare detine adevarul absolut. Toti urla unii la altii si nimeni nu asculta pe nimeni. Doar eu îi ascult pe ceilalti si din asta îmi câstig pâinea. Dar îmi iubesc tara. Chiar si atunci când nu pot s-o sufar.”
Am ales pentru dumneavoastra un citat, rostit de tatal lui Fima: „Omul, dragul meu, e un paradox. O fiinta ciudata, exotica. Râde când trebuie sa plânga, plânge când ar trebuie sa râda, traieste fara minte si moare fara chef. E slab, zilele îi sunt ca iarba.”
Doamna sau domnisoara Lucaci,
nu e asa ca viata e uneori un paradox ? În timp ce rascoliti prin internet nume arabe cara traiesc în Israel, îl uitam pe renumitul savant evreu-american Noam Chomsky caruia i-a fost refuzata „intrarea” în Israel…
„Acest act arata natura guvernului israelian, care este împotriva libertatii de exprimare, în special de la o astfel de figura internationala cum este Chomsky.”
– Mustafa Barghouti –
@Ana Manoliu
Înseamnă că aveţi o problemă: sunteţi confuză…
Iar eu văd că dv. răscoliţi prin Internet nume evreieşti de oameni care sunt supăraţi pe Israel…
Despre Chomsky: în afară de savant lingvist (specialitatea sa ştiinţifică) mai este şi activist politic. În această calitate a avut performanţe nu tocmai strălucite: în 1970 a lăudat Vietnamul de Nord pentru marile progrese pe calea socialismului, prosperitate materială, justiţie socială şi progres cultural, în 1967, în toiul Revoluţiei „Culturale”, a lăudat China pentru transformările revoluţionare în curs, în 2003 a lăudat Cuba pentru că s-a debarasat de mizeria de dinaintea „revoluţiei” şi pentru ajutorul dat eliberării Africii. S-a mai exprimat în sensul că Bin Laden / Al-Quaida nu au fost implicaţi în atacul terorist dein 11 septembrie 2001. Şi aşa mai departe…
Deci nu se poate lăuda cu o prea dreaptă judecată în domeniul politicului…
Cât despre refuzul din mai 2010 a intrării în Israel pentru a ţine o conferinţă la Ramallah la invitaţia lui Mustafa Barghouti – îl consider o răzbunare foarte meschină.
Acum două luni a ţinut o conferinţă la Universitatea Islamică din Gaza.
Articolul discutat aici mi se pare absolut normal. Știu de la colegii arabiști că majoritatea arabilor sînt oameni normali, mai știu (văd) că ceea ce s-a numit „primăvara arabă” este o dorință spre normalitate și mai știu că mișcările teroriste fac rău, în primul rînd, arabilor înșiși, deoarece îi vizează acum, mai ales, chiar pe arabi. Mai cred că există o șansă, reală, ca arabii să scape de liderii care, decenii, le-au cultivat ura împotriva Israelului. Dacă arabii vor scăpa de acei lideri, vor scăpa și oamenii de incitarea la ură și la violență. E simplu. Eu cred că majoritatea arabilor trăiesc deja în mileniul III, iar mulți dintre cei care încă nu au ajuns acolo ar dori să ajungă foarte repede.
@ Doamnă Manoliu, nu am priceput nimic din comentariul dv.? Care e, de fapt, tema?
O politică de forță, o neîncredere reciprocă este din păcate vîntul politic pe aceste meleaguri