ACUM.TV

 
[David Slatter, A fost demult şi, oricum, nici nu s-a întâmplat nimic: Rusia şi trecutul comunist]
Cândva, nu atât de demult, ziua de 7 noiembrie figura în calendarul sacru al comunismului global. Se aniversa puciul bolşevic din 1917 devenit, prin consecinţele sale, o revoluţie totalitară. Propaganda comunistă prezenta această zi drept începutul saltului omenirii “din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii”. În fapt, începuse aplicarea unui program fără precedent de exterminare socială justificat prin comandamente utopice camuflate în limbaj scientist. Una dintre cele mai impresionante cărţi despre catastrofă sovietică se întitulează “Utopia la putere”. Mirajul ideologic s-a evaporat, dar rămân în urmă nostalgii pentru timpurile presupus glorioase ale imperiului sovietic. Putinismul nu este o revenire integrală la stalinism, nu este întemeiat pe universalizarea terorii, nu-şi propune transformarea condiţiei umane. Dar acest nou tip de dictatură menţine în structurile sale ideatice şi instituţionale cultul liderului suprem, îngheaţă şi mistifică memoria, transformă partidele în entităţi derizorii, subminează dreptul la protest, piratizeaza resursele economice şi conferă poliţiei secrete puteri de neimaginat într-un stat democratic. Tot mai însingurat, tot mai suspicios, tot mai irascibil, Vladimir Putin aminteşte de Stalin în ultimii săi ani de viaţa.

Despre aceste lucruri, despre eforturile de a salva memoria la ceasul restauraţiei autoritare, scrie jurnalistul David Satter în fascinantul sau volum pe care îl analizez mai jos.

Pertinentul volum al lui David Satter este un veritabil ghid pentru cei care doresc să înţeleagă avatarurile politicii post-sovietice din Rusia şi eşecul elitelor şi societăţii de a-şi asuma trecutul traumatic bolşevic. Analist experimentat al problemelor sovietice şi post-sovietice, Satter este un excelent ziarist şi un exemplar cronicar al traiectoriilor intelectuale şi politice din această ţară. Principala sa teză este aceea că o entitate politică democratică în care individul este tratat în mod decent şi în care drepturile omului sunt luate în serios nu poate fi construită pe un fundament caracterizat de amnezie, mistificare şi minciuni flagrante. Principala problemă examinată de Satter este modul în care a fost abordată în Rusia mostenirea stalinismului, cum şi de ce fantoma generalissumului continuă să bântuie imaginarul public şi memoria colectivă. Splendid documentată şi alert scrisă, cartea oferă preţioase episoade ce prezintă varii reacţii la memoriile încă neasumate ale perioadei totalitare. „Democraţia administrată” a lui Putin, de fapt un autoritarism latent care cuprinde o constelaţie de pretenţii ideologice evidente şi eclectice (etatism, Eurasianism, naţionalism), este înrădăcinată în chiar această proliferare a negării trecutului.

Format în cultura conspirativă a KGB-ului, „Ţarul Vladimir” rămâne profund ataşat de fondatorul posedat al poliţiei secrete bolşevice (CEKA), Felix Dzerjinski, aristocrat polonez care a decis să renunţe la vis timpuriu de a deveni preot şi s-a transformat într-un fanatic leninist. Capitolul care abordează eforturile continue de a transforma acest torţionar într-un erou este în mod special revelator şi profund tulburător. În mod similar, Satter scoate în evidenţă încercările de impune la nivel public admiraţia pentru Iuri Andropov, el însuşi un leninist convins care, în calitate de şef al KGB în ani şaptezeci şi optzeci, a supervizat persecuţia dizidenţilor sovietici şi neutralizarea oricărei forme de opoziţie. Nu este surprinzător aşadar că regimul Putin consideră astfel de personaje istorice nefrecventabile drept exemple de dăruire civică şi idealism politic. În acelaşi timp, cercetători şi jurnalişti independenţi care doresc să salveze memoria de astfel de mistificări rămân izolaţi şi par a fi angajaţi într-un demers donquijotesc pentru căutarea adevărului. Din acest punct de vedere, volumul lui Satter nu este doar un excelent raport asupra stadiului îngrijorător în care se află memoria şi justiţia morală în Rusia contemporană, ci şi un efort de a sprijini aceşti activişti aflaţi în dificultate. De exemplu, membrii societăţii “Memorial”, care refuză să accepte politica oficială a amneziei.

Pentru Satter, Rusia este o ţară „care nu a fost dispusă să îşi asume în totalitate adevărul despre de comunism.” După încercările lui Boris Elţîn, niciodată duse la bun sfârşit, de a organiza un proces al Partidului Comunist, situaţia a luat o direcţie diferită: mitologiile perioadei sovietice au fost reabilitate şi cei care continuă să insiste asupra atrocităţilor trecutului au fost din ce în mai marginalizaţi. Nu este nicio surpriză faptul că Viaceslav Nikonov, un analist politic apropiat de cercurile puterii şi nepotul ministrului de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, poate declara cu impunitate că „oamenii nu sunt interesaţi de trecut. Orice încercare de a dezgropa trecutul provoacă doar nemulţumire.” Rămâne de văzut cine sunt cei care resping asumarea trecutului şi care sunt interesele acestora. Cum ne putem explica faptul că la două decenii după prăbuşirea URSS nu a existat nici un act de expiere din partea statului rus pentru milioanele de victime inocente ucise de regimul sovietic?

Sunt de acord cu Satter, care consideră că niciun stat de drept, nicio democraţie funcţională şi credibilă, nu poate exista dacă ilegalităţile trecutului continuă să fie ignorate şi sistematic banalizate. Apelând la tot felul de raţionalizări, ruşii (ori cei mai multi dintre ei) au evitat să-şi asume propriul trecut apasator. Rezultatul acestei regretabile situaţii este că moralitatea în Rusia este sub asediul cinismului şi al dispreţului generalizat pentru valorile pe care odată le afirmau dizidenţii: civism, demnitate şi memorie. Statul rus actual are prea puţine motive să promoveze etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă, cu propria istorie de martiriu dar şi complicitate, încearcă să anexeze memoria victimelor în beneficiul propriei imagini, care este prezentată drept una a rezistenţei continue împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai bune capitole ale volumului de faţă discută fascinaţia pentru comunism, un subiect captivant care este încă de actualitate. Nu sunt foarte convins că la sfârşitul anilor şaptezeci bolşevismul încă era un proiect mesianic mobilizator. Era de fapt o dogmă osificată şi rutinizată. Visul originar al revoluţiei mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperialist tradiţional. Cu toate acestea, timp de decenii comunismul a funcţionat precum o religie seculara care a oferit principalele repere şi direcţia morală pentru generaţii succesive. Amoralismul real al bolşevismului era ascuns de proclamaţii retorice obsesive despre egalitate şi fraternitate. Era o ficţiune, dar o ficţiune electrizantă.

Acest liant cvasi-etic este acum regretat de acei numeroşi nostalgici care preferă să îşi amintească victoria împotriva Germaniei naziste în detrimentul ororilor Gulagului. Comparat cu experienţa Europei Centrale si de Est în justiţia de tranziţie, Rusia efectiv şi-a suspendat renasterea morală. Motivele acestui eşec sunt indubitabil legate de slăbiciunea voinţei politice. Putin s-a declarat drept admirator al lui Alexandr Soljeniţîn, dar manualele de istorie oficiale, publicate cu binecuvântarea lui Putin, au fost doar vulgare încercări de a legitima teroarea anilor treizeci ai secolului trecut. Dacă Rusia se va transforma într-o reală comunitate democratică, atunci în sfârşit va trebui să confrunte problemele examinate şi identificate atât de judicios de volumul lui David Satter.

David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway: Russia and the Communist Past (New Haven & London: Yale University Press, 2012), recenzie de Vladimir Tismaneanu în “International Affairs”, vol. 88, no. 4 (2012), pp. 904-905 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

Situl cărţii este aici. Pentru comentarii pe blog: aici

Preluat cu permisiunea autorului de pe blogul domniei sale.

Acest articol a fost publicat duminică, 9 decembrie 2012 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.