Un artist probabil ca isi va decora casa cu multe tablouri, fotografii, statui. Desi nu face un living din arta isi aduce arta in living room. Le nouveau riches is vor tine caminele curate si inoperabile, in timp ce aristocratia veritabila va lasa funinginea la vedere ca o pe emblema a unui exercitiu cu istorie. Patina este mai importanta ca lacul proaspat. Ceea ce atrage in living room-ul unui artist este sentimentul ca dincolo de functionalitate, obiectele din jur se ofera cu fatza lor cea mai sensibila, si da, concluzia celor care au incercat sa reconstitue sau sa copieze acest mister, este ca aerul nu apartine doar artei din jur dar si artistului. Un sufragiu este un privilegiu, printre altele chiar o mica rugaciune. Daca vrei, incearca sa-ti imaginezi ca arta poate fi un sufragiu. Este sufrageria un blestem, sau o binecuvintare? Larry B
—-
daca intrebarea este adresata mie raspund
cu precisa decizie ca sufragistele sunt mai simpatice, ca arta este si blestem dar in aceeasi rasuflare aer pentru noi inecatii in cultura-mecanico-poluanta-corupta-deviata spre futbol-agresiune-ignorantza si coca-cola. Cum lucrurile merg entropic patina apare
imediat dupa nastere chiar si pe noi. Nu prea sunt de acord cu plasarea patinei in mod dogmatic, cu separarea livingului aristocratic de cel nuvo-riche care e de multe ori penibil, decorat kitsch, opulent
ca scop in sine, nu ca un deziderat estetic. Nici o legatura cu „sofrageria” mic burgheza unde gasim eclectice: ceasul pendula, pianul la care fetele zdranganeau mazurci romantice de epoca, goblenurile bunicii cu lebede sau scrinul cu trofee si bibelouri memento aduse de la vreo calatorie la bai. Apoi functionalitatea este cheia – in Israel casele sunt inevitabil mici si livingul este locul de socializare tribala ,acolo se joaca copiii, se primesc musafirii, se vede TV si marile tragedii tot acolo au loc, pe canapeaua de tip 3+2 gasibila
intre Istambul si Viena. Acelasi living este si sufragerie, bucataria fiind adiacenta si de cele mai multe ori deschisa cu mirosurile de prajeala invadand musafirul siderat de ceapa pe care o detesta. Pe pereti vom gasi invariabil, tablouri acrilice castigate la vreo tombola-cosmar.
Daca ne intoarcem nitel in timp si geografie ( acum folosesc o expozitie recenta despre East-West la muzeul Israel) gasim acolo un complet alt stil de living. Este terasa pe care landlordul arab isi primeste amicii la cafea si narghila. E un peisaj minimalist dar plin de farmec si nostalgie, pentru ca timpul e intepenit, nu exista graba existentialista, nici ceasul quartz made in china, care sa ne aminteasca de axa temporala pe care traim. Femeile sunt elusive, ca niste umbre negre servind clanul patriarhal. Un seik indraznet isi dezbraca iubita intr-o scena erotica terminata cu pumnale si pasiuni sepia. Batranii clanului sunt asezati pe scaune de pai, in letargia semi deshertului. Ei nu au loc in sufragerie, le-ar fi si cald in caftane brodate, shalvarii si turbanele bogate indicand o stare financiara quasi-suficienta. Doar caprele rumega melancolice pe fondul unui poster caramiziu care te invita la calatorii intre Haifa-Damascus- Bagdad pe camile, cu popasuri la umbra unor palmieri calmanti.
Pentru randul viitor ..propun discutii despre arta comunala.