N-am mai votat de foarte multă vreme, iar „pozitiv” de şi mai multă, de prin 1996! Cînd ajungi să-l votezi pe Iliescu ca să nu cîştige Vadim şi pe Băsescu pentru că te-ai săturat – şi fizic – de Năstase, vine un moment cînd ţi le apleacă de dreptul democratic de a alege, politic vreau să spun, că în rest mă strădui să-mi fac alegerile mele, nu să iau toate tîmpeniile pe nemestecate. Anul acesta m-am decis, totuşi, să mă întorc la vot. Însă nu negativ, nu pentru a vota împotriva ARD (PDL), nici pentru a vota în favoarea USL, ca să-i reduc scorul alianţei ce se recomandă ca avînd inimă, deşi eu aş fi preferat să fi avut şi să aibă cap!, ci pur şi simplu pentru că întîmplarea face să candideze în colegiul meu un om care îmi place şi în care am încredere, medicul Răzvan Constantinescu, cu al cărui tată am avut privilegiul unei relaţii amicale şi în structura căruia am regăsit ceva din cea a tatălului, începînd cu încăpăţînarea şi sfîrşind cu inteligenţa şi curajul. Sigur că şansele sale – partid mic, o viaţă politică extrem de polarizată între cele două blocuri politice mari, lipsa talentului demagogic – sînt foarte mici, dar nu asta contează pentru mine, ci faptul că pot vota un candidat care îmi place, nu unul care nu-mi place ceva mai puţin decît adversarii săi. Lupta lui Răzvan cu candidaţii celor două mari grupări politice seamănă cu cea dintre David şi Goliath, dar asta chiar îmi place! Deci, reîntors la vot, n-am de gînd să aleg nici „inteligent”, nici calculat, ci pur şi simplu să pun ştampila pe rubrica singurului candidat de la Camera Deputaţilor, din colegiul meu, în care am încredere.
Am scris cîteva cuvinte de simaptie pe pliantul electoral al lui Răzvan Constatinescu, iar astăzi, într-o zi primăvărateca, l-am însoţit într-o plimbare „electorală” prin colegiu, pe străzile şi prin pieţele Tătăraşilor, şi m-am simţit foarte bine. Pentru că acolo am domiciliul legal. N-am mai trăit experienţa unei campanii de prin 2004, cînd am încercat să-i ajut pe tinerii extraordinari de la URR. Atunci, n-am avut noroc. Deşi şi acum şansele sînt foarte mici, poate am mai mult noroc. Deci, am ce alege la Camera Deputaţilor. Dacă tot mă deplasez la urne, aş vrea să pot alege pe cineva şi la Senat. Din păcate, deşi sînt doi oameni pe care îi cunosc şi care ne-ar putea reprezenta bine, cînd mă uit la unul, îi văd alături pe d-nii Iliescu, Ponta, Fenechiu, oameni în care nu am încredere, iar lîngă celălalt, pe d-nii Băsescu, Boc, Videanu, Mihai Neamţu sau pe d-nele Udrea, EBA şi Anastase şi se sparie gîndul. Cum s-ar spune, aleg nominal, dar resping politic! Lîngă Răzvan, îl văd însă pe tînărul de 34 de ani Sebastian Tătaru, care îmi place şi pe care îl ştiu de vreo zece ani, poate mai mulţi, pe cînd făcea jurnalism. L-am recomandat vecinilor şi cunoscuţilor din Alexandru cel Bun, unde e domiciliul meu de fapt.
De acum, nu mă mai abţin de la vot din principiu, dar nici nu mă voi duce la urne dacă nu voi avea măcar un candidat în care să am încredere. Poate e o conduită sănătoasă şi, dacă partidele noastre ar avea minte, poate ar învăţa ceva din asta. Cel puţin dacă vom rămîne într-un sistem de vot în colegii uninominale. Desigur, unul mai bun decît acesta, care poate trimite în Parlament candidaţi de pe locurile doi şi trei în dauna cîştigătorului colegiului. Eu aş prefera votul preferenţial de lista, dar şi un sistem uninominal în două tururi ar fi mai bun decît sistemul electoral de acum. În fond, în colegiile în care un candidat ar obţine peste 50% din voturi din primul tur, acesta ar merge in Parlament. Unde nu cîştigă nici unul atîtea voturi, ar merge primii doi clasaţi în turul final. Ar fi mult mai drept decît sistemul actual.
Cam aşa gîndesc acum şi pînă duminica viitoare nu mă răzgîndesc. Succes Răzvan, succes Sebastian. În fapt, admir donquijotismul vostru. Poate veţi răpune monştrii ce s-au travestit în mori de vînt!
Articolul a fosr preluat de pa site-ul http://www.liviuantonesei.eu/