Dar când cu un an în urmă, în decembrie 1987 un corp de clădire al Universităţii din Braşov a fost „împodobit” peste noapte cu altfel de lozinci, s-au suspendat orele pentru ca studenţii să nu afle ce s-a întâmplat. Acestora li s-a spus că s-a fisurat o conductă de gaz metan şi e pericol de explozie.
Şi pericolul de explozie trebuia înlăturat.
Pericolul de explozie apăruse încă din 15 noiembrie’87. Peste o săptămână, Bia a trădat existenţa acestui pericol în Universitate. Se ştia că există o fisură în unitatea Universităţii, că nu toţi studenţii cântă aceleaşi cântece şi că nu toţi au aceleaşi idealuri. Dar până când Bia nu a forţat nota nu s-a intervenit din exterior.
Acum însă au apărut organele de stat, care erau decise să facă ordine. Bia şi cei doi au fost exmatriculaţi. Cum, după ce fuseseră ridicaţi, cei trei au dovedit bunăvoinţă în timpul interogatoriilor, căindu-se pentru fapta lor, Puterea a fost generoasă: aceştia nu au fost închişi, ci trimişi acasă. Sub pază, unde au fost predaţi părinţilor. Li s-a impus ca timp de un an să nu părăsească oraşele de reşedinţă şi să se angajeze. Li s-a promis chiar că dacă vor fi cuminţi, vor fi reprimiţi la facultate…
Cum de a fost posibil ca cei trei să facă ce au făcut?
Au început cercetările. Cine i-a determinat pe cei trei să acţioneze astfel?
În infirmeria din căminul 1 s-au instalat câţiva civili, mai mult bătrâni decât studenţi. Doctorii, aşa i-am botezat. Doctorii veniseră să prevină epidemia, să facă inofensiv microbul care a produs fisura.
Am aflat despre revoluţia lui Bia abia spre seară. După concursul din Poiană plecasem direct la Sfântu Gheorghe, să sărbătorim ziua de naştere a unei colege de club. Doi băieţi care mai trecuseră prin complex înainte de a veni la Sfântu Gheorghe, au adus vestea. Nu m-am grăbit să vin la Braşov, m-am întors abia luni seara.
Fecioru’, colegul de cameră al meu şi al lui Bia mi-a reproşat lucrul acesta:
— De ce n-ai venit imediat ce ai auzit despre faptă?
El fusese în complex când Bia stătea cu lozinca la uşa cantinei, îl văzuse pe Bia cu lozinca, l-a întrebat: „Ce faci, Bia”? apoi a intrat în cantină să mănânce. În cantină i-a întâlnit pe Luci şi Rică, care tocmai se îndreptau spre ieşire. După ce a terminat de mâncat, cei trei dispăruseră deja.
S-a aflat printre cei aproximativ 50 de studenţi care se strânseseră în faţa garajului şi care au intrat în cămin fără să comenteze, la apariţia forţelor de represiune.
Duminică seara a vorbit cu numeroşi studenţi încercând să organizeze o demonstraţie.
Când am venit eu, luni seara, se ştia că nu va fi nici o manifestaţie. Majoritatea studenţilor nu erau dispuşi să se expună vreunui risc. Şi în afară de asta, diplomaţia Securităţii îşi făcuse datoria: cei trei nu sunt arestaţi, vor fi trimişi acasă, la părinţi şi după un an vor fi reprimiţi la şcoală.
Luni dimineaţa, când li s-a cerut să-şi justifice acţiunea, fiind acuzaţi de iresponsabilitate, cei trei au tăcut. De frică, după aproape 24 de ore de interogatoriu.
La referendumul care avusese loc cu un an în urmă, Bia a vrut să se abţină, a fost apoi lămurit să semneze şi la nici jumătate de oră după ce a semnat, a susţinut că e bine că a semnat. Cu câteva zile înainte de a ieşi cu lozinca i-am reproşat asta. I-am spus că e laş. Un om laş e un fricos care nu recunoaşte că îi e frică. Îi e mai comod să nu recunoască. L-am jignit profund!
Duminică a vrut să-şi arate că e curajos. Dar s-a oprit din nou la jumătatea drumului. De ce n-a rămas pe scările cantinei să fie călcat în picioare de miliţieni în faţa studenţilor? În faţa studenţilor indiferenţi?
De ce i-a urmat pe miliţieni fără nici o obiecţie? De ce n-a rămas pe scări, să devină martir?
Mie mi-ar fi fost frică să fac ce a făcut el, să merg cu lozinca la cantină. Dar nu pot să înţeleg de ce nu a rămas acolo să sfideze Puterea. Dacă nu poţi duce un lucru până la capăt e mai bine să nu-l începi.
Marţi dimineaţa, la două zile după Revoluţia lui Bia, am ieşit cu Fecioru’ din cămin, pentru a merge la cursuri. Un asistent de la facultate ne aştepta în faţa căminului:
— Mergeţi imediat la rectorat, la prorectorul Dogaru. Sunteţi aşteptaţi.
În loc să mergem la şcoală, am mers la rectorat şi ne-am prezentat la biroul prorectorului pe care nu-l cunoşteam. Secretara acestuia a anunţat la telefon că am sosit. Peste un sfert de oră a apărut un bărbat care ne-a invitat să-l urmăm. Ne-a condus în camera de oaspeţi a rectoratului, mi-a spus să rămân acolo şi l-a dus pe Fecioru’ în altă încăpere. S-a întors foarte repede. Mi-a dat o foaie de hârtie, stilou, şi a spus:
— Scrie: Declaraţie. Subsemnatul Cionoiu Gheorghe, fiul lui…
După ce am scris numele meu şi al părinţilor, locul şi data naşterii, am pus stiloul jos. Aş fi vrut să-l întreb: „Dumneavoastră sunteţi Prorectorul Dogaru?” dar mi-a fost frică. Aşa că am spus:
— Nu vă supăraţi, pot să ştiu şi eu cu cine vorbesc?
— Căpitanul Borţa de la Ministerul de Interne.
— Şi care e problema?
— Vreau să discutăm despre acţiunea celor trei colegi ai tăi şi să dai o declaraţie în care să-ţi precizezi poziţia faţă de această acţiune.
— Nu sunt de acord cu fapta lor, dar nici cu faptul că au fost exmatriculaţi.
— Scrie o declaraţie din care să reiasă că nu eşti de acord cu fapta lor, dar nu trebuie să scrii nimic referitor la sancţiune.
— Ba nu! Scriu că nu sunt de acord cu fapta lor, dar nici cu măsurile luate împotriva lor…
— Bine, cum crezi. Dar spune-mi te rog, cine crezi că i-a determinat să facă acţiunea asta nesăbuită?
Doctorul vorbea foarte frumos cu mine. Nu mă grăbea. Se vede faptul că m-ar trage de limbă… M-am gândit să fac o glumă. Venind de la Sfântu Gheorghe, colegii mi-au relatat ce se întâmplase în dimineaţa zilei de duminică. Rică şi Luci au fost pe teren, cu grupa, însoţiţi de inginerul Boghez şi tehnicianul Voinescu. Avuseseră laborator de vânătoare. Ar fi trebuit să vâneze vulpi, dar deşi s-au făcut două goane nu a ieşit nici un animal în bătaia puştilor. După vânătoarea lipsită de succes, în timp ce se îndreptau spre satul din care urmau să ia autobuzul de întoarcere, vânătorii au întâlnit doi oameni care umblau aiurea însoţiţi de un căţel. Inginerul Boghez a încărcat arma. Unul din cei doi a sesizat pericolul şi a luat căţelul în braţe. Inginerul Boghez i-a apostrofat:
— Deci câinii voştri fugăresc vânatul! De ce umblaţi cu potaia asta fără lesă? O împuşc! Aici e fond special de vânătoare!
Poate câinele ar fi scăpat dacă tehnicianul Voinescu nu ar fi dovedit exces de zel. Din proprie iniţiativă, Voinescu l-a lovit peste mâini pe omul care ţinea câinele în braţe şi acesta a scăpat animalul care speriat a luat-o la fugă. Când câinele a fost suficient de departe de stăpâni Boghez a pus arma la ochi şi a tras. Câinele grav rănit a început să schiaune. Doi colegi s-au grăbit să-i dea câinelui rănit lovitura de graţie.
Câţiva colegi mi-au povestit luni seara că Rică fusese foarte afectat de întâmplarea respectivă, fiind supărat nu atât pe Boghez şi pe Voinescu, care într-un fel avuseseră dreptate, ci mai ales pe cei doi colegi care apăsaseră pe trăgaci evident satisfăcuţi de faptul că li s-a oferit ocazia să ucidă.
Venind în complex Rică şi Luci l-au întâlnit pe Bia care stătea cu pancarta în faţa cantinei. Au fost să mănânce şi apoi i s-au alăturat.
Ştiam că inginerul Boghez e un cunoscut al doctorilor, pentru că aceştia controlează magazia de armament a catedrei de vânătoare şi merg adesea să vâneze pe fondul de vânătoare al facultăţii.
Doctorul mă privea aparent indiferent. Am hotărât să joc puţin teatru:
— Bia,… nu ştiu cine l-a determinat…
Doctorul mă privea în continuare răbdător, aparent nepăsător.
— Dar pe Şerban (Rică)…, pe Şerban cred că ştiu cine l-a determinat…
Auzind aceste cuvinte, doctorul a înflorit ca un trandafir, radia de fericire, dar nu mă grăbea.
— Boghez! Îl ştiţi pe Boghez?
Doctorul s-a făcut negru dar nu a spus nimic. A ascultat cu o mutră acră relatarea întâmplării petrecute la vânătoare. Cred că şi-a dat seama că-mi bătusem joc de el, dar nu avea ce-mi reproşa. Eu nu făcusem altceva decât să-i răspund la întrebare.
În continuare am discutat la fel de sincer despre evenimentele petrecute în 15 noiembrie.
— Ştiţi, eu nu am venit la Braşov decât joi, în data de 19 şi nu ştiu ce s-a întâmplat duminica trecută. Circulă tot felul de zvonuri…
— Aproximativ două sute de muncitori de la „Steagul Roşu” au mers la Consiliul Popular să anunţe că nu li s-au dat salariile. Pe drum li s-au alăturat numeroşi huligani, oameni certaţi cu legea, recidivişti care au atentat la ordinea publică, au spart vitrine, au incendiat Consiliul Popular, fapte pentru care urmează să fie pedepsiţi. Nici un muncitor nu e arestat.
— Dacă e aşa cum spuneţi dumneavoastră, înseamnă că cei trei sunt nevinovaţi, că pancarta lor nu avea sens dacă nici un muncitor nu-i arestat. Dacă ar fi fost informaţi probabil nu ar fi ieşit cu pancarta… De ce presa nu relatează nimic despre cele întâmplate?
— Presa nu a relatat nimic despre cele întâmplate pentru că încă nu s-au terminat cercetările. Îndată ce vor fi găsiţi toţi vinovaţii, va relata şi presa. Trebuie să înţelegeţi şi voi, studenţii, că noi nu avem presă de scandal… Dar spune-mi te rog, ce spun studenţii despre cei trei, despre faptul că au fost exmatriculaţi.
— Iniţial s-a vorbit despre o manifestaţie de protest, dar sunt sigur că nu va avea loc.
— Cine a vrut să o organizeze?
— Nu ştiu, eu am fost plecat duminică din complex, am venit de abia ieri seară, zău că nu ştiu…
— Bine, acum scrie declaraţia…
„… declar următoarele:
Precizez că nu sunt de acord cu acţiunea celor trei colegi ai mei: Bia, Silaghi, Şerban, dar nici cu măsurile luate împotriva lor…
Am luat cunoştinţă de faptul că unii studenţi au încercat să organizeze o manifestaţie de protest, dar aceasta nu va avea loc — asta e convingerea mea…
Aceasta e declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez. Braşov, 24 noiembrie 1987. Cionoiu”.
Întâlnirea cu doctorul se terminase puţin înainte de ora 12. Fusese primul meci direct cu Securitatea şi eram mulţumit de rezultat. Scăpasem onorabil.
Draga Gigi,
Unele din comentariile tale despre Catalin Bia sunt foarte personale si nu cred ca isi gasesc locul aici. Deasemenea cred ca ar trebui sa-i dai credit pentru curaj si integritate morala.
Doar pentru referinta ai mai jos cursul evenimentelor din Brasov vazute si traite de Catalin Bia si publicate in Revista Memoria Nr. 55-56 03/2006.
***Încă din perioada stagiului militar, de la Predeal, i-am cunoscut pe colegii mei de la Facultatea de Silvicultură din Brasov. Fiind singura facultate cu acest profil din tară, iar numărul de studenti mic, cei care au depăsit pragul admiterii, provenind din întregul cuprins al tării, arătau calităti deosebite.
Am cunoscut, atunci, atitudinile lor fată de comunism, sistem ce dorea să controleze si să dirijeze până si cele mai intime gânduri si sentimete, chiar si visele oamenilor. Întrucât am resimtit presiunea sistemului si după începerea cursurilor facultătii, de la care asteptam prea mult, discutiile noastre împotriva comunismului au prins alt cheag.
În toamna anului doi, în 1985, am hotărât să ne organizăm. La o primă întâlnire au participat: Sebastian Stroe, Leonard Hangaru, Serban Horia si cu mine. La cea de-a doua s-au adăugat Gheorghe Cioroiu si Daniela Armean.
Nu am reusit să convenim asupra unui mod de actiune, dar s-a întărit dorinta noastră de a ne mărturisi atitudinea anticomunistă si de a periclita, într-un fel, sistemul. Discutiile noastre de atunci cuprindeau: lupta non-violentă a indienilor lui Gandhi, activitatea sindicală poloneză (îmi amintesc un pliant despre preotul-martir Jerzy Popieluszko si câteva insigne „Solidarnosc” aduse de Horea Serban din Polonia), lupta armată din muntii României după instalarea comunistilor, principiile morale si crestine ale Revolutiei din Portugalia (asa cum le-a văzut Mircea Eliade în cartea lui „Salazar si Revolutia din Portugalia”), modul de organizare al legionarilor, forma extremă de protest a lui Jan Palade, revolutia maghiară din 1956, greva minerilor din Valea Jiuliu, în 1977, miscările studentesti din Franta, în 1968 si altele. Despre cea de-a doua întâlnire a noastră au aflat si părintii mei, fiind alertati de părintii colegului nostru, în casa căruia discutasem.
Mama a venit de la Cluj la Brasov si am avut o discutie din care mentionez două întrebări si răspunsurile:
– Mamă, m-ai învătat să mint?
– Nu.
– Am dreptul să-i sacrific pe fratii mei?
– Cum te gândesti asa?
Nu pot spune că discutiile anticomuniste se limitau doar la colegii de facultate, mentionati anterior, i-as mai aminti pe Mircea Lazea si fratele său Emil, profesor de istorie, pe Arpad Juhasz si Ioan Florea.
Au existat si momente când opozitia noastră s-a manifestat public.
Astfel, au fost cazul seminariilor de socialism stiintific sau cel al referendumului pentru reducerea cu 5% a cheltuielilor militare.
Sebastian Stroe si Gheorghe Cionoiu au fost, probabil, singurii din Universitate care au semnat abtinerea lor, protestând fată de o unanimitate ce trebuia să arate adeziunea populatiei la conducătorul său. Gheorghe Cionoiu dorea să transforme o organizatie recunoscută de comunisti într-un nucleu anticomunist. Se orientase spre clubul studentesc pentru protectia naturii si turism – CPNT-Brasov.
Primul pas cuprindea acte culturale, o directionare a orgănizării si pregătirea membrilor cercului. Îsi propusese, de exemplu, ca la deschiderea taberei din vara anului următor, la înăltarea tricolorului să se cânte „Desteaptă-te române” în locul imnului de stat ajustat de comunisti. Nu numai inconvenientele modului său de actiune, dar si faptul că nu aveam, până la capăt, încredere în persoana lui m-au determinat să-i sustin ideea doar în partea ei culturală. Eram împotriva formării unei grupări obtuze, sectare care accepta dictatura, revendicându-si o inspiratie legionară.
În 15 noiembrie 1987 am plecat pe munte, în Piatra Craiului, într-un grup de studenti ai mai multor facultăti brasovene. Doream să evit o nouă zi de unanimitate, fiind alegeri de deputati, în manieră comunistă. Seara, la intrare, i-am găsit în camera de la cămin pe Ioan Florea si Marius Dolhan într-o stare de agitatie, de bucurie cu greu controlată. De la ei am aflat că în oras fusese demonstratie.
Secvente din manifestatie mi le-au relatat colegii nostri rămasi în oras. Sebastian Stroe asistase chiar la momentele culminante ale ocupării sediilor Consiliului municipal de partid si al celui judetean.
Euforia noastră de început se transformase în îngrijorare. Zona centrală a orasului a fost blocată printr-un cordon de militieni. La uzinele „Steagul rosu” trupele de interventie conduse de Securitate au înăsprit controlul si au operat arestări. Unul din primele mele gânduri a fost dacă s-a mai întâmplat ceva similar în tară, fiindcă altfel sistemul represiv al lui Ceausescu se putea concentra asupra manifestantilor brasoveni.
La „Europa liberă”, primul anunt pe care l-am auzit despre Brasov a fost marti seara, în 17 noiembrie, iar altceva din tară, vineri.
Prin colegul nostru de an, Emil Orob am cunoscut un muncitor de la „Steagul rosu”, Dan (?). A fost la noi, în cămin, am fost si noi la căminul muncitoresc, dar noutăti n-am prea aflat.
Am propus unui coleg de încredere să organizăm o grevă, blocând intrarea la facultate. Cionoiu propunea să dăm foc tablourilor lui Ceausescu din căminul Silviculturii.
Împreună cu Mircea Lang si Horea Serban am mers prin câteva camere din cămin încercând să-i mobilizăm pe colegii nostri.
Cei mai multi dintre studenti erau crispati, surprinsi, nu erau pregătiti să întreprindă ceva. De la colega noastră de an, Mirela Apetroie, am aflat că directorilor de intreprinderi din Brasov li s-a cerut să-si declare acordul pentru condamnarea la moarte a celor socotiti vinovati.
Vestea mi-a întărit hotărârea de a-mi manifesta public dezacordul fată de acest apogeu al barbariei. Nu am mai spus nimănui ceea ce doream să fac, dar am încercat să pregătesc atmosfera din Complexul studentesc. Într-o noapte, am scris pe peretii din Complex, în trei locuri, cuvântul „Solidaritate”. Am împrăstiat în câteva cămine manifeste scrise de mână: „Muncitorii arestati nu trebuie să moară. Noi ce facem?” Urmăream reactiile celor care le citeau.
Am ales unul din momentele cele mai aglomerate din Complex, într-o zonă cu mare afluentă a studentilor de la mai multe facultăti; ora prânzului, la intrarea în cantina studentească. Vedeam încărcătura patetică a actului meu, dar credeam că solidarizarea cu o răbufnire, care, în conditiile mizere de trai era oricând posibilă, era o cale foarte bună pentru a ataca sistemul comunist, ce ajunsese să-si vădească lipsa lui de legimitate: partidul ce-si zicea „al muncitorilor” ajunsese să-i omoare pe muncitori.
Duminică, în 22 noiembrie, pe la ora 12 m-am asezat pe o bancă de la intrarea în cantina Complexului studentesc Memorandum cu o bucată de carton având inscriptia: „Muncitorii arestati nu trebuie să moară”. Au trecut prin fata mea studenti cunoscuti si necunoscuti, speriati, uimiti, stingheriti. Venind la masă, s-a apropiat colegul meu de an, Lucian Silaghi. A citit inscriptia, m-a mângâiat pe spate si m-a întrebat:
– Te-ai gândit bine?
I-am răspuns:
– Da.
A avut o tresărire, n-a mai zis nimic si s-a asezat lângă mine.
Din cantină a iesit alt coleg al meu, Horia Serban. N-a spus nimic, asezându-se în dreapta mea.
Studentii treceau, unii reveneau, începuseră să discute.
Horea mă apăra:
– Lăsati-l în pace! S-a gândit bine.
Am stat acolo cam 20 de minute.
Între timp, cineva a anuntat militia, probabil si Securitatea.
A venit un militian. A întrebat:
– Sunteti împreună? Lucian si Horea au răspuns:
– Da.
Ne-a luat buletinele si ne-a spus să-l urmăm, dacă încercăm să fugim trage cu pistolul.
Nu aveam de gând să fugim, doream ca protestul nostru să fie cunoscut mai ales de cei care hotărau soarta muncitorilor.
Unul din prietenii mei, Marius Armean, mă încuraja:
– Cătăline, suntem cu tine!
Am fost dusi în garajul Complexului studentesc. La poarta garajului s-au strâns câteva zeci de studenti care cereau eliberarea noastră.
A venit la noi seful nostru de an, unul din prorectorii Universitătii si altii.
Nu a trecut mult timp si au apărut dubele Militiei.
Un căpitan de Militie ne-a luat, ne-a înjurat, ne-a înghiontit cu un baston, pe Lucian l-a tras de păr. Am fost urcati într-o dubă, împreună cu un soldat înarmat si dusi la Militia din Brasov. De la colegii nostri am aflat că, la poarta garajului, trupe speciale de interventie cu căsti, scuturi, bastoane i-au împrăstiat pe studenti.
La sediul Militiei era un viespar. Am coborât din dubă si imediat am fost dusi în chioscul de lângă poartă unde, într-o mare agitatie, ni s-au cerut: curele, bretele, sireturi, acte, dar am fost întrerupti de un zumzet: „La general! La general!”
Printr-un culoar de militieni cu câini lătrând am fost dusi, cu mâinile răsucite la spate, până în holul de la parter si apoi la stânga, într-o încăpere întunecoasă, unde am fost asezati în fata unui careu de mese. Din lateral, o persoană cu ochelari, într-un costum gri, a întrebat: „cine suntem?” si unde lucrează părintii nostri; i-am răspuns, iar el a clătinat din cap.
Pe latura din fata noastră era o persoană masivă, cu globuri oculare proeminente, având pe masa din fata sa câteva telefoane. A întrebat, având în mână cartonul meu împăturit:
– Cine a scris asta?
Am răspuns:
– Eu.
– De ce ai scris-o?
– Asa am simtit eu.
– Da’ cine esti tu? Mesia?
– O să mergeti si-o să vedeti, astea vi le-a băgat în cap Europa liberă.
A vorbit la unul dintre telefoane, întrebând:
– Unde e duba? A ajuns la Predeal?
Am dedus că era vorba de arestatii dusi spre Bucuresti.
Din câte stiu, era generalul Nută, aveam să-l revăd într-o fotografie de ziar, în 1990.
Am fost dusi la etaj. În clădire era o vădită agitatie. Pe un culoar am retinut silueta si fata unui băiat negricios, slab, dus cu mâinile imobilizate la spate de un soldat.
La etaj, fiecare din noi trei a fost dus în câte o cameră. A mea era albă, cu o masă si avea ferestre spre pădure. Ancheta a durat până seara, de partea cealaltă a mesei anchetatorii se schimbau.
Dacă sunt de acord cu faptul că muncitorii au distrus? Am spus că nu, dar conditiile lor de viată sunt grele. Întrebările si răspunsurile nu au continut, formal, nimic legat de comunism sau de Ceausescu.
Spre seară am primit un pachet de biscuiti.
Pe la ora 22, într-una din camerele alăturate, i-am revăzut pe Horea si Lucian. Între anchetatori erau multi adusi din largul tării, pe al lui Lucian l-am revăzut pe o stradă din Sibiu, în vara lui 1989.
În acea noapte, cu capul pe o masă, am încercat să mă odihnesc. Din curtea Militiei se auzea lătratul câinilor-lupi. Dimineată a apărut noul schimb al militienilor. Unul dintre sefii lor ne-a întrebat: „Tot pe aici? N-ati plecat?”
Apoi ne-a trimis la arestul din subsolul clădirii.
Într-o anticameră ni s-au cerut actele, banii, bretelele, sireturile si tot ce mai aveam prin buzunare, după care, pe culoarul arestului am pătruns până lângă o încăpere ce era, în acelasi timp, farmacie, frizerie si punct sanitar. Aici am fost tunsi, nu foarte scurt, si bărbieriti cu briciul.
Am cerut să merg la WC si am fost pălmuit. Atitudinea gardianului s-a schimbat după ce a aflat că suntem studenti, ne arăta oarecare suspect. Am fost dusi apoi într-o celulă cu mai multe paturi metalice cu saltele, având un mic geam de plasă de sârmă. Din celulele alăturate se auzeau glasuri de copii. A fost primul moment în care am fost lăsati singuri, împreună. Lucian era cel mai încrezător că nu vom păti nimic, Horea spunea că nu-i nimic, si dacă ne vor închide, o să ne obisnuim, eu mă gândeam la orice posibilitate. Am primit câte o bucată de pâine si o cană de ceai după ce am mâncat, încet, ne-am întins pe paturi.
După câteva ore eu am fost scos din arest si dus la un nou interogatoriu. Anchetatorul era un bucurestean, după vorbă, ce terminase Facultatea de Drept si cea de Psihologie la Cluj. Venind vorba despre pedeapsa cu moartea, spunea că el îl anchetase pe Stefănescu, cel cu vinurile.
Mi-a cerut să dau o declaratie despre colegul meu de an Viorel Apopei. Am încercat să nu scriu nimic periculos pentru el: că are zece frati, că e membru de partid si altele asemenea. Am aflat, mai târziu, că în seara anterioară avusese probleme cu Securitatea. Au fost adusi la etaj si Horea cu Lucian. Asteptam noutătile zilei. În jurul orei 14, am fost dusi la Rectoratul Universitătii din Brasov. De data aceasta, ARO-ul cu care am fost dusi avea geamuri, iar soldatul înarmat a fost înlocuit cu doi civili, bine îmbrăcati.
În mare grabă, sub escortă am fost condusi într-o încăpere din clădirea Rectoratului. Într-o sală cu câteva zeci de persoane am fost asezati pe o băncută. Erau acolo studenti de la mai multe facultăti brasovene, profesori, membri din conducerea Universitătii si a facultătii, lideri UTC si ASC si alte persoane. Toti cei care au vorbit au fost împotriva manifestatiei noastre, desi, nici unul din ei, nu a spus ce am făcut. Am apreciat faptul că profesorul nostru Iosif Leahu, conducătorul organizatiei PCR din facultatea noastră, s-a abtinut să spună vreun cuvânt si m-a luminat surâsul colegei noastre mai mici, Oana Stănescu, singurul din acele zile. Am fost exclusi din UTC spre bucuria mea, dar si exmatriculati din facultate: ordinul nr. 6106 din 23 noiembrie 1987. „Să meargă la pădure, la tapină! Să vadă ce e munca!”
De parcă la facultate n-ar fi trebuit să fie tot muncă. Era atât de evident falsă acea adunare încât m-am abtinut să spun ceva. La fel si Horea si Lucian. După sedintă, am fost dusi din nou la Militie. Am revăzut fete de muncitori bătuti, hăituiti, supusi să răspundă întrebărilor: „Cine s-a agătat de candelabru?”, „Cine a rupt perdelele?”
După-amiază ni s-a cerut o declaratie-angajament. Se spunea că în cazul unei recidive ni se va cumula pedeapsa (de vreo 5 ani închisoare) pentru tulburarea linistii publice. S-a strecurat un pasaj „recunosc si regret fapta săvârsită”. Că o recunosc, da. Că o regret? Regret că am fost nevoit să o fac. În ansamblu, totusi, poate să aibă si alt înteles, care n-ar fi rezultat din discutiile noastre anterioare. Seara am fost dusi la sediul Militiei din gara Brasov si trimisi acasă, sub escortă: un militian si un civil. În urma noastră, colegii de an cât si alti studenti au încercat să oprească măsurile pornite împotriva noastră. Au fost mai multe mici nuclee care au încercat să organizeze o manifestatie pentru eliberarea noastră. Eu stiu despre cel din jurul lui Viorel Apopei si cel al lui Ioan Florea si Marius Dolhan. S-a răspândit zvonul că marti 24 noiembrie va avea loc o manifestatie studentească în centrul orasului. În acea dimineată centrul a fost împânzit de Militie si Securitate. Colegii mei, Sebastian Stroe si Leonard Hanganu s-au deplasat la Sibiu, pentru a telefona în Germania, anuntând posturile de radio occidentale, mai ales Europa liberă.
Marti dimineata, când noi trei mai eram în Brasov, a avut loc o sedintă ASC a anului IV, la Facultatea de Silvicultură. Au fost prezenti decanul facultătii, ministrul adjunct al Învătământului, doi securisti si colegii nostri de an. Nici unul dintre studentii care au vorbit nu a fost împotriva noastră. A fost nevoie ca sedinta să fie oprită, fiindcă discutiile erau altele decât cele comandate. Încă o dată comunistii îsi încălcau propriile regulamente: organizatia de an trebuia să hotărască excluderea noastră si nu conducerea asociatiei. Nu au fost prezenti la sedintă, fiind convocati la Securitate, colegii mei de cameră Ioan Florea si Gheorghe Cionoiu, cât si Viorel Apopei. Pentru ei, si alti colegi de an, de facultate, studenti ai altor facultăti brasovene, au urmat interogatoriul si hărtuirile conduse de Securitate.
Cu toate acestea, Gheorghe Cionoiu a mai găsit puterea să-i arate decanului Facultătii o declaratie prin care îsi formula dezacordul fată de exmatricularea noastră, arătând că, într-o situatie similară din 1907, senatul Universitătii din Bucuresti a respins cererea Jandarmeriei de a fi exmatriculat un student care publicase un articol în favoarea răsculatilor.
Exmatriculările au continuat. În 24 ianuarie 1988, un coleg de an, Cristian Dobre, fiul unui ofiter de Securitate decedat cu ani în urmă, a avut o dispută verbală cu seful de post de la Căminul studentesc nr. 5 al Facultătii de Silvicultură.
Imediat au apărut persoanele de veghe ale Partidului Comunist si decanul facultătii asa încât, a doua zi, a fost exmatriculat.
În luna decembrie, 1987, sălile dintr-o clădire a Universitătii au fost decorate cu inscriptii anticomuniste si anticeausiste. Autorii lor au fost descoperiti de Securitate peste câteva luni. Cei doi studenti, Mihai Torje si Marin Brâncoveanu au fost exmatriculati. Împreună cu al treilea dintre ei, Serban, li s-a fixat domiciliul obligatoriu; ceea ce stiu e că au fost tratati cu duritate.
Un tratament similar a avut si Ioan Brumă, student la seral, ce a fost judecat si condamnat în procesul celor 61 de muncitori, el fiind si angajat al uzinelor „Steagul rosu”. După trimiterea noastră din Brasov am ajuns la Cluj, Horia si Lucian la Oradea.
O dubă a Militiei din Cluj m-a luat din gară si m-a dus la sediul ei din Cluj. Acolo am fost tinut o noapte, a doua zi fiind chemati părintii si fratele meu. Am fost cedat familiei, în prezenta sefilor Securitătii si ai Militiei din Cluj, după care a urmat o perchezitie la noi acasă.
Am remarcat atitudinea căpitanului de Militie, Virgil Ardelean, care i-a oprit pe cei doi securisti să facă perchezitia în voia lor, pentru că, la plecare, să-mi întindă mâna, spunând:
Nu fi trist Cătăline, vremurile se mai schimbă. Mi s-a recomandat să mă angajez, cu conditia să nu plec din Cluj. Cu ajutorul unor prieteni, m-am angajat pe un santier de constructii ACMR – Cluj. Desi la angajare am folosit diploma de lăcătus-mecanic, obtinută la terminarea liceului, am lucrat ca muncitor necalificat, într-o echipă de zidari.
La câteva zile după sosirea la Cluj, am fost rechemat la Militie. Un individ dorea să stie pe cine cunosc de la uzinele „Steagul rosu”. I-am spus că singura persoană pe care o cunosc e Dan, prietenul lui Emil Drob, dar acela n-a fost în Brasov în 15 noiembrie si nu stiu prea multe. Pentru că a insistat i-am spus că nu am nimic de declarat si că nu sunt informator. M-a amenintat, dar apoi mi-a dat drumul. Dan a fost răscolit de Securitate si a dat ceva declaratii, mi-a părut rău că am spus si atât cât am spus dar nu vroiam să mint. Am mai fost chemat la Militie, mi s-au făcut fotografii si mi s-au luat amprente.
Mentionez că nici un securist, ci doar câtiva dintre militieni mi-au spus adevăratul lor nume, nu am nici un act de la ei si niciodată nu m-au dus la Securitate si doar la Militie. După ce am început munca pe santier un securist si un militian se ocupau de mine. Pe securist trebuia să-l caut, cam o dată pe lună, la telefon si să ne întâlnim la o cofetărie lângă Facultatea de Filologie sau prin alte locuri. El mi-a spus că face niste rapoarte periodice, despre mine, pe care le trimite la Bucuresti.
Nu prea înghiteam aerul de prietenie cu sila pe care încerca să-l formeze. În felul lui, se poate totusi să mă fi protejat, dar el era cel prin care se transmitea presiunea sistemului.
Celălalt, militianul, spunea că răspunde de „dealul nostru” si ne vedeam mai rar, el apărea în momentele când eram chemat la Militie. Asupra familiei presiunile erau mari. Tata a fost chemat de mai multe ori la Securitate, uneori i se reprosa faptul că nu mă comportam asa cum doreau ei. Odată, când tensiunea crescuse, mi-a spus să-i pregătesc si lui o lopată, pe santier.
Si ceilalti membri ai familiei au fost urmăriti, nici sora mea, elevă la Sibiu, n-a fost ocolită. Spre cinstea ei, o administratoare a căminului nu le-a permis securistilor să perchezitioneze dulapul sororii mele, în absenta ei. Reteaua de zvonuri a functionat. La Brasov, se stia despre tata că a fost îndepărtat din învătământ, la Cluj, multora le era teamă să ne viziteze fiindcă aflaseră că li se verifică buletinele etc.
E adevărat că în prima lună, după ce am ajuns la Cluj, eram urmărit permanent, ostentativ, de către o masină a Securitătii, iar strada noastră întunecoasă se mai luminase cu noul bec din dreptul casei.
Cu toate acestea, am primit de la mai multi semne de solidaritate; n-am încercat să fac distinctia între cei sinceri si iscoadele securitătii. Voi detalia două dintre ele: Vecina noastră, regretata doamnă Lazăr, când securistii i-au cerut să le ofere o cameră pentru a supraveghea casa noastră, i-a refuzat spunând că „mai bine se spânzură de candelabru”. Bunicul meu, preotul ortodox Ioan Bunea, m-a chemat imediat ce am sosit la Cluj, cerându-mi să-i povestesc ce am făcut. Desi era, de obicei, mai rezervat în laude fată de noi, nepotii, a exclamat: „Foarte frumos!”; am resimtit apoi o solidaritate ca între puscăriasi, pe care mi-o acorda si mie, dânsul care îsi trecuse vreo 5 ani prin temnitele comuniste, pentru alcătuirea unei programe analitice pentru catehizarea copiilor.
Din sirul celor care m-au încurajat voi mentiona si numele d-nei Eufrosina Mărgineanu, al lui Ioan Muslea, al profesorului brasovean Ioan Damian, al profesorului Călin Ion de la Bucuresti, al Ligiei Lupu, cu regretul că nu îi pot cuprinde pe toti cei care mi-au acordat, privindu-mă în fată, încrederea lor. Pe santier am fost înconjurat cu căldura si discretia muncitorilor, cei mai multi dintre ei de pe Valea Almasului, din Sălaj. Seful de echipă, Gyuri Sacsi, imediat a venit să-mi spună că a fost căutat si i s-a cerut să mă supravegheze. M-am obisnuit cu noul mod de viată, desi simteam lipsa activitătii intelectuale si a iesirilor la munte. Cam acelasi regim îl aveau si Horia cu Lucian, la Oradea.
Peste câteva luni, la 1 mai 1988, fratele meu a plecat la un coleg de-al lui, la Satu-Mare. A doua zi a sunat un militian din Satu-Mare, interesându-se de identitatea fratelui meu si spunând că îl trimite la Cluj. Peste câteva ore, a sunat un ofiter de la postul de grăniceri din Carei, spunând să vină cineva să-l ia de la ei. Tata a plecat imediat într-acolo. Fratele meu era într-o stare de slăbiciune că nu stătea singur în picioare. Sărise din mai multe trenuri în mers, rătăcind prin gări. A avut o stare depresivă pe care nu o avusese niciodată. La Cluj, părintii mei s-au văzut nevoiti să-l îngrijească. Cu timpul si-a revenit, absolvind cursurile Facultătii de Geologie, la Cluj. Nu pot să apreciez dacă Securitatea a intervenit, în mod direct, atunci, si nici mai târziu, în cazul meu.
Demersurile noastre, mai mult ale părintilor, de a reveni la facultate, la Brasov, au fost fără rezultat în 1988. Strânsoarea Securitătii mai slăbise, dar se vedea încă umbra ei. Pe santier, de la un student, aveam să aflu că, în Poiana Brasov, o persoană si-a dat foc, protestând împotriva prigonirii muncitorilor. Numele lui este Liviu Babes.
În toamna următoare, exact în ziua în care, pe santier, păsisem de pe treapta muncitorului necalificat pe cea a meseriasului, am aflat că fusesem reprimiti la facultate. Înainte de plecarea la Brasov, am fost chemat la Militia din Cluj si mi s-a cerut să semnez o declaratie, cum că voi avea o tinută demnă în societate, ceea ce si doream. În 25 septembrie, la 10 zile după începerea anului universitar, ne-am întors, toti trei, la Brasov. Odată cu noi a fost reprimit si prietenul nostru, fost coleg de an, Cristian Dobre.
Mă gândeam atunci că, împreună cu Lucian si Horia, eram singurii studenti din România care nu erau membri ai UTC.
Anul de studii cu care începusem facultatea absolvise, între timp, pe cei mai multi dintre acei colegi nu i-am revăzut nici până astăzi. Pe colegii cei noi îi cunosteam putin. Eram priviti cu rezervă, uneori cu căldură, dar si cu suspiciune.
Mai întâi, am aflat că unora dintre ei le era teamă că devenisem colaboratori ai Securitătii. La câteva zile după sosirea la facultate, secretara m-a anuntat că sunt căutat de „tovarăsii”. Decanul, cel nou, părăsise biroul său, iar acolo mă astepta un securist. Dorea să se asigure că nu va mai avea probleme cu mine.
Nefiind multumit de discutia noastră, si-a chemat prin telefon superiorul. Mai în vârstă si mai calm decât primul, a reusit să încheie discutia. Horia si Lucian nu mi-au spus că ar fi fost si ei căutati.
În 15 noiembrie 1989 am mers până la uzinele „Steagul rosu”, m-am întors pe jos pe Calea Bucuresti. La fiecare sută de metri era câte o patrulă de militieni cu câini. Un elicopter militar survola zona.
Trecuseră doi ani si ecoul lui 1987 încă reverbera.
În preajma Congresului P.C.R., tata venit de la Cluj să-mi spună că vărul nostru, Marian Bia a fost arestat. Părintii lui din Măgura Ierii nu mai stiau nimic despre el. Ulterior am aflat că împrăstiase manifeste anticomuniste, la Turda. Fiind descoperit, a fost întemnitat si eliberat de la Jilava în decembrie 1989.
La începutul lunii decembrie prietenul meu Cătălin Alexei, student la Arhitectură în Bucuresti, care nu încetase să mă viziteze în acei ani, trecând prin Brasov, mi-a spus două prevestiri, prima, a unui călugăr de la Mănăstirea Cucos, din Dobrogea: „astept să văd ninsorile din noiembrie si schimbările din decembrie”; a doua, a unei yoghine din Bucuresti: „în 28 decembrie se va schimba soarta României”. Când am aflat despre manifestatiile de la Timisoara, situatia mea nu mai semăna cu cea din 1987. Îmi cunosteam putin colegii, prietenii din Brasov se împrăstiaseră, nu mai stiam pe cine să mă pot bizui. În acele zile, studentii începuseră să plece în vacanta de iarnă. Fratele meu a venit la Brasov, îmi spunea că militianul ce mă supraveghease la Cluj, mă cheamă.
În 21 decembrie, după amiază, în loc să-l întâlnesc pe acel militian, am ajuns printre demonstrantii din Cluj, în Piata Mihai Viteazul, Piata Libertătii si Piata Victoriei. Multe dintre detaliile demonstratiilor din Cluj sunt cunoscute. Unul dintre ele nu l-am regăsit povestit nicăieri. În Piata Libertătii, în coltul dinspre Filatelie, pentru a-si arăta solidaritatea optiunilor, demonstrantii români si maghiari jucau împreună Hora Unirii.
În noaptea de 22 decembrie, la apelurile Televiziunii am mers la Consiliul judetean. Acolo, un grup de demonstranti îl încoltiseră pe seful Securitătii, Serbănoiu. Cel care a sărit între ei, scotându-l de acolo si evitând un linsaj a fost tata.
În zilele următoare, împreună cu fratele meu si alti prieteni clujeni, precum Sorin Brundască sau Cosmin Alexei, am participat la păzirea unor clădiri din oras si la distribuirea ajutoarelor sosite la Casa de Cultură a Studentilor, la Cluj. Într-una din nopti, după ce ne-am înteles cu patrulele formate dintr-un militar, în uniformă, un militian în civil si doi-trei voluntari, am decis să păzim clădirile Muzeului de Artă si Casa Matei. În acea noapte un maghiar, un evreu si un român au stat sub bolta portii Casei Matei, cu mâinile goale, surâzând la gândul că a venit vremea ca restaurantului „Pescarul” să i se spună „Arizona” si sorbind ceaiul din muguri de pin, adus de studenti de la Casa de Cultură unde se plănuiau statute si platforme-program.
Am ajuns si până la Timisoara si Brasov.
În ianuarie, când au început cursurile, am fost ales presedinte al Sindicatului studentesc din Facultatea de Silvicultură. La trei zile după alegere, prin votul reprezentantilor anilor de studii am fost demis.
Ajunsesem într-o stare de epuizare. În ultimii doi ani, începusem un regim de viată austeră, între altele nu mai mâncam deloc carne. Acea asceză dezordonată mă ajutase, cel putin până în acel moment, să fac fată presiunilor. Am avut prima depresie psihică. Fără să fiu internat, am urmat un tratament, revenind apoi la cursuri. Părintii mei m-au îngrijit în acea perioadă.
Am absolvit Facultatea de Silvicultură în 1991. Nu am mai activat în vreo organizatie obstească, limitându-mă la profesia mea în cadrul Institutului de Cercetări si Amenajări Silvice.***
Dragă Horia,
Uneori curajul este generat de disperare iar uneori integritatea morală este eclipsată de vanitate.
„Declaraţie de război” este un roman nonfictiv şi în opinia mea referirea la unele detalii din viaţa personală a unor personaje este absolut necesară.
PS. Mă bucur că ai reprodus în cadrul ecoului tău mărturia publicată de Cătălin în revista „Memoria” dar precizez că aceasta conţine o serie de afirmaţii inexacte la care mă voi referi poate într-un viitor ecou.
O caracteristica extinsa a „marturiilor” lui Gheorghe Cionoiu este aceea ca autorul se situeaza pe pozitia celui care judeca si acorda calificative, daca nu chiar condamnari. Asta n-ar fi neaparat grav, desi o judecata morala si publica ar trebui sa fie grava, macar serioasa, bine dovedita si pe cat posibil impartiala.
Foarte multe din dovezile „non-fictive” nu sunt reale si situatiile sunt multe. Exemplific cateva:
„A încercat să-l convingă pe Popovici să i se alăture. Chiar atunci a apărut Lulu din oraş. Mort de beat. Popovici spune:
— Dacă-l convingi pe el să vină, vin şi eu.
— Eu nu discut cu oameni care n-au conştiinţă! — răspunde Bia şi pleacă. Se opreşte în faţa intrării în cantină şi se aşează pe o băncuţă, ţinând lozinca la vedere. Erau orele prânzului.”
Este foarte fictiva aceasta scena intrucat nu am intrat deloc in caminul lui Popovici si Lulu inainte de a ma opri la cantina. De unde a cules Cionoiu descrierea ’’scenei’’, nu stiu, el nefiind prezent.
„Li s-a impus ca timp de un an să nu părăsească oraşele de reşedinţă şi să se angajeze. Li s-a promis chiar că dacă vor fi cuminţi, vor fi reprimiţi la facultate…”
Nimeni nu mi-a promis nimic, daca voi fi fost cuminte; nu stiam de la o zi la alta ce va urma. Nu stiu care a fost sursa lui Cionoiu pentru aceasta informatie.
Ma opresc aici cu dovezile „non-fictive” desi sunt multe.
In balanta judecatii nu sunt puse decat faptele (care din ele or fi fost reale) si aprecierile preponderent negative. Mentioneaza numele unor colegi de an in ipostaze stanjenitoare dar nu e mentionat numele nici unuia dintre colegii care au vorbit in favoarea noastra in sedinta cu anul IV de studii de la Silvicultura, desi regia PCR si a Securitatii a fost alta. E doar un exemplu a ceea ce cred ca merita mentionat si apreciat pentru o judecata-apreciere echilibrata si adevarata.
Unele argumente pentru ’’judecata’’ lui Cionoiu tin de o latura intima, care si pentru traitorii intamplarilor (altii decat el), au nevoie de un filtru perceptiv si de memorie special, pentru o decantare. Sub acest aspect aprecierile autorului sunt de multe ori brutale si tendentioase.
Aceeasi masura de judecata a celorlalti ar trebui sa si-o aplice si siesi autorul „Declaratiei de razboi”, pentru a fi un moralizator credibil.
„Cei trei au dispărut pur şi simplu de pe scenă. Ar fi trebuit să rămână şi să lupte altfel.”
Cionoiu a ramas in Brasov dupa 22 noiembrie 1987 si putea sa „lupte altfel”.
Ma gandeam si speram ca dupa mai mult de 10 ani de la publicarea „Declaratiei de razboi” Cionoiu sa revada cu ochi mai putin tulburati de presiunea unor evenimente la care a participat, aceasta varianta a „marturiilor” sale si speram ca aceasta revizuire sa aiba si caracterul unei scuze publice pentru ca si acuzele-aprecieri din cartea sa au fost publice. E vorba de exagerari, inexactitati, brutalitati s.a.m.d.
Cartea lui Cionoiu este o constructie cu multe scene, „parabole” (cum insusi le numea) care s-ar dori moralizatoare. Ramane de vazut pentru cine. Ea nu este insa o carte de „marturii” decat referitor la intamplarile la care a fost martor (greu de identificat de un cititor neutru) cu rezerva verificarii lor si din alte surse, dupa aprecierea mea.
Catalin Bia
Titlul articolului: „Declaratie de razboi” – fragmente – (XX) Autorul articolului: Gheorghe CIONOIU
Ecou: Gigi,
Doar ca principiu, indefirent ce anume o genereaza, integritatea morala, e considerata o virtute, iar curajul generat de disperare e mult superior lasitatii si fricii de a-ti pierde locul caldut. Curajul nu este opusul fricii, ci infringerea fricii, ceea ce presupune control si disciplina. Aceste lucruri trbuiesc apreciate si incurajate, nu minimalizate si ridiculizate.
Revenind la Catalin, pe ce anume te bazezi cind il acuzi de vanitate si disperare? Iar informatiile inexacte la care te referi sunt involuntare si nu schimba cu nimic contextul actiunilor.
Ai si tu in textele publicate de tine multe informatii si prezumtii inexacte. Pe ce te bazezi cind spui: ***…dupa ce fusesera ridicati, cei trei au dovedit bunavointa în timpul interogatoriilor, caindu-se pentru fapta lor…*** ?
Precum Nicolae Steinhardt spunea: ***La diavolul – contabil nu încape nici stersatura cea mai mica, Hristos dintr-o data, sterge un întreg registru de pacate… Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma preferata si statornica metoda de lucru.***
***Foarte multe din dovezile „non-fictive” nu sunt reale si situatiile sunt multe…
Ma gandeam si speram ca dupa mai mult de 10 ani de la publicarea „Declaratiei de razboi” Cionoiu sa revada cu ochi mai putin tulburati de presiunea unor evenimente la care a participat, aceasta varianta a „marturiilor” sale si speram ca aceasta revizuire sa aiba si caracterul unei scuze publice pentru ca si acuzele-aprecieri din cartea sa au fost publice. E vorba de exagerari, inexactitati, brutalitati s.a.m.d.***
“Declaraţie de război” a fost publicată în anul 1993 şi lansată la Facultatea de Silvicultură. Numeroşi foşti colegi şi foşti profesori au citit-o dar până azi doar doi profesori (Damian şi Gătej) şi trei colegi (Bia, Hanganu şi Silaghi) mi-au comunicat direct sau indirect că nu le-a plăcut cartea. Până când am reprodus în cadrul “ACUM” episodul care a generat această polemică nimeni nu mi-a atras atenţia în mod concret asupra vreunei inexactităţi prezente în relatarea mea referitoare la perioada studenţiei din Braşov..
Îi invit pe foştii colegi de facultate care urmăresc această polemică (indiferent dacă se regăsesc sau nu ca şi personaje) să reproducă toate afirmaţiile care conţin în opinia lor ***exagerari, inexactitati, brutalitati s.a.m.d.*** pentru a le discuta.
Susţin că m-am străduit să reproduc fidel întâmplările la care am participat sau care mi-au fost relatate de terţi în care am avut încredere. Nu contest însă posibilitatea ca unele evenimente să nu fie exact relatate sau ca unele aprecieri să fie eronate.
Mă voi referi în continuare la cele două ***dovezi „non-fictive” (care) nu sunt reale*** menţionate de Cătălin Bia.
Din comentariul acid al lui Cătălin Bia reiese că primul fragment incriminat ar fi produsul imaginaţiei mele.
Lucrurile stau însă puţin altfel. Fragmentul cuprinde de fapt două părţi.
I. „A încercat să-l convingă pe Popovici să i se alăture. Chiar atunci a apărut Lulu din oraş. Mort de beat. Popovici spune:
— Dacă-l convingi pe el să vină, vin şi eu.
— Eu nu discut cu oameni care n-au conştiinţă! — răspunde Bia şi pleacă.”
II. “Se opreşte în faţa intrării în cantină şi se aşează pe o băncuţă, ţinând lozinca la vedere. Erau orele prânzului.”
Prima parte – care este în opinia mea este cea esenţială – redă cuvânt cu cuvânt relatarea colegului Mircea Lang care l-a însoţit pe Bia în căminul Silviculturii în încercarea acestuia de a mobiliza colegii în vederea unei acţiuni de solidarizare cu muncitorii care fuseseră arestaţi în 15 noiembrie.
După ce Bia, Şerban şi Silaghi au fost exmatriculaţi, Lang mi-a reprodus dialogul respectiv. Atunci când am scris cartea – şase ani mai târziu – mi-am amintit dialogul respectiv dar am confundat momentul când s-a desfăşurat acesta. În opinia mea dialogul este esenţial pentru că redă foarte plastic – dar absolut real – starea de spirit a majorităţii studenţilor. În opinia mea nu este foarte important faptul că dialogul s-a desfăşurat înainte de scrierea lozincii şi nu după scrierea acesteia.
Regret confuzia făcută dar subliniez că esenţial mi se pare faptul că dialogul a fost real şi s-a desfăşurat înaintea afişării publice a lozincii. Consider că este evident faptul că inversiunea istorică la care am apelat involuntar este absolut neesenţială din punct de vedere stilistic şi scuzabilă din punct de vedere documentar.
Admit că afirmaţia „Li s-a impus ca timp de un an să nu părăsească oraşele de reşedinţă şi să se angajeze. Li s-a promis chiar că dacă vor fi cuminţi, vor fi reprimiţi la facultate” este discutabilă, poate chiar falsă. Subliniez însă că la baza acesta afirmaţii se află atât o opinie general împărtăşită de colegi şi de cadrele didactice după exmatricularea celor trei cât şi faptul că aceştia au fost într-adevăr reprimiţi la facultate în toamna anului 1989, înaintea prăbuşirii regimului Ceauşescu.
Raţionamentul anterior – care acum îmi dau seama că este şubred – a generat şi afirmaţia inexactă invocată de Horia Şerban “…dupa ce fusesera ridicati, cei trei au dovedit bunavointa în timpul interogatoriilor, caindu-se pentru fapta lor…”.
Subliniez însă că ambele afirmaţii au fost făcute sub impactul unor stări de fapt care sunt în opinia mea inacceptabile:
– când au fost somaţi, cei trei au acceptat să plece împreună cu patrula miliţiei din faţa cantinei
– în timpul şedinţei de a doua zi au tăcut şi nu au avut curajul să îşi justifice acţiunea.
Dragă Cătălin, dragă Horia, stimaţi cititori,
La câteva luni după polemica purtată prin intermediul ecourilor anterioare am vizionat înregistrarea unui documentar referitor la evenimentele din decembrie 1989. Documentarul respectiv, intitulat „Şah mat – strategia unei revoluţii“, confirma o opinie impartasita de foarte multi romani – evenimentele din decembrie au fost de fapt o lovitura de stat camuflata de o revolta catalizata de serviciile secrete occidentale, KGB si reprezentantii intereselor nomenklaturii comuniste din Romania.
Câteva din informaţiile conţinute în documentarul respectiv m-au ajutat să ajung la certitudinea că reprezentantii intereselor nomenklaturii comuniste din Romania au pregătit din timp şi temeinic aşa-zisa revoluţie.
Meditând cu ajutorul acestei certitudini asupra fragmentului din “Declaraţie de război” care a generat această polemică, mi-am dat seama că acesta conţine în mod indiscutabil două afirmaţii false, pentru care trebuie să îmi cer scuze:
1. ***…după ce fuseseră ridicaţi, cei trei au dovedit bunăvoinţă în timpul interogatoriilor, căindu-se pentru fapta lor… ***
2. ***Li s-a promis chiar că dacă vor fi cuminţi, vor fi reprimiţi la facultate…***
După cum am arătat şi în ecoul anterior, aceste afirmaţii au fost făcute sub impactul faptului că mai mulţi colegi şi mai multe cadre didactice au afirmat imediat după exmatricularea celor trei colegi că acestora li s-a promis că vor fi reprimiţi la facultate dacă vor fi cuminţi, precum şi a faptului că au fost într-adevăr reprimiţi înainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu.
Acum îmi dau însă seama că a doua afirmaţie nu reprezintă altceva decât preluarea naivă a unui zvon lansat de Securitate pentru calmarea spiritelor în universitate imediat după exmatricularea celor trei şi că reprimirea lor la facultate nu demonstrează că ei ar fi făcut vreun compromis moral, ci că prin acel act de clemenţă Securitatea a căutat să dezamorseze un posibil focar de conflict, care ar fi putut şicana scenariul viitoarei “Revoluţii”.