Oamenii care s-au ridicat în 15 noiembrie 1987 în Braşov şi cei care s-au revoltat acum în decembrie 1989 în Timişoara au făcut-o pentru că nu mai puteau suporta aberanţa sistemului. Dar aceşti oameni simpli au nevoie de conducători, altfel au murit şi vor muri degeaba. „Păstorul adevărat îşi dă viaţa pentru oile lui”, dar acest păstor nu există şi oile umblă rătăcite.
Am auzit de multe ori următoarea afirmaţie, făcută de bătrâni:
— Înainte vreme, când oamenii aveau pământul lor, copilul cel mai isteţ rămânea acasă să ţină gospodăria, iar copilul mai puţin isteţ era trimis la şcoală pentru a dobândi o slujbă la stat.
Omul se gândea la gospodăria lui fără să ţină cont de faptul că guvernanţii i-ar putea-o răpi.
Am întâlnit odată pe stradă o prietenă a mamei, profesoară. Aflase că am avut neplăceri la Braşov şi a ţinut să-mi dea un sfat:
— Nu are rost să te expui inutil! Muncitorii o duc într-adevăr greu, dar noi intelectualii, mai avem ici-colo o relaţie şi ne descurcăm…
Cântecele studenţeşti sunt semnificative pentru a descrie raportul intelectualului cu ţara, pentru a dovedi iresponsabilitatea acestuia:
„Asistenţii să trăiască, ei ne-au învăţat
Cum să treci prin facultate mai neobservat…”
„Noi suntem silvicultori, ai pădurii apărători
Vindem lemnele cu carul, numai ca să iasă banul
Nu le vindem cu maşina, de când s-a scumpit benzina…”
S-ar putea spune că aceste cântece sunt recente, invenţii ale epocii comuniste, dar „viaţa de student”, e un cântec ce se cânta şi în perioada interbelică, atunci când libertatea de exprimare era asigurată.
„N-aş căuta că se scurg anii,
Nici că nu prea mi-ajung banii
Şi-aş rămâne repetent!…“
Culmea este că acest cântec se cânta la Cluj în anii ’30 alături de „Trei culori” şi „Deşteaptă-te române”.
Un alt cântec des fredonat în zilele noastre e adaptarea unui vechi cântec de război: „De la Nistru pân’ la Prut”. Studenţii beţi defilau prin complex cântând:
„De la Nistru pân’ la Prut
Trei ibovnice-am avut…
O româncă şi-o ţigancă
Şi-o fată basarabeancă.
……………………….
Tot o spus şi-o spus Stalin
C-om bea ceaiul la Berlin
Dumnezeu ne-o ajuta
Şi l-om bea la Moscova!
Noi din pielea lui Stalin
Facem cizme la Berlin,
Din pielea lui Gorbaciov
Facem cizme la Braşov!
Vai săracii ungurii
Cum şi-or rupe ciucurii
În Dealul Sătmarului,
De dorul Ardealului!
S-a suit Pişta pe deal
Şi s-a uitat în Ardeal,
Dă-te-n pizda mă-tii jos
Că Ardealul nu-i al vost΄!…”
Securitatea ştie ce se întâmplă în complex. Ştie că s-a cântat pe stradă cântecul respectiv. Şi se bucură. În aceeaşi perioadă în care studenţii braşoveni voiau să facă cizme din pielea lui Gorbaciov, acesta era privit de tineretul din celelalte ţări ale blocului sovietic ca un eliberator, fiind aclamat în Germania răsăriteană: „Gorbi! Gorbi!”.
În toamna anului 1988, pe un zid al Universităţii din Timişoara a apărut lozinca: „Jos ungurii!”. Nu cred că au existat preocupări pentru a se afla cine a scris-o.
