In fiecare an a treia joi din luna noiembrie se sarbatoreste bucuria roadelor toamnei, a mesei la care drumetul fara casa, cel sarac si cel flamand sunt chemati la festin.
Am scris in alti ani despre retete, despre meniuri si curcani.
Nu de mult un angajat originar dintr-o alta tara imi raspunde cu mult sarcasm :
– Ziua Recunostintei nu e sarbatoarea tarii mele, ma lasa rece!
N-am zis nimic. M-am retras in birou, am tiparit povestea primului moment de celebrare a zilei recoltei, a impacarii dintre primii pionieri sositi in zona Boston-ului cu nativii americani.
L-am lasat sa citeasca intreaga poveste si sa-mi raspunda daca initiatorii primei zile a Recunostintei sunt extraterestri.
America se deschide ca o tara enorma, neexplorata, necunoscuta si cu multe surprize milioanelor de imigranti din toata lumea.
Zilnic intalnesc nemultumiti, revoltati, frustrati, negationisti. Stramba din nas la orice.
Nimic nu e ca acasa.
Nu propovaduiesc perfectiunea, paradisul american. Le ascult cuvintele urate adresate tarii de adoptie si ma intreb de ce nu se intorc in tarile pe care le iubesc atat.
Simbolistica Zilei Recunostintei atrage atentia si astazi ca un continent urias devenit poarta de intrare, de adapost, o masa la care incap nenumarati oaspeti, de apartenente diferite.
E sarbatoare si pentru cei fara noroc si masa, si pentru cei ce multumesc destinului pentru belsugul agonisit.
Se intampla o data pe an. A darui reprezinta recompensa maxima. In acceptiune dostoievskiana, fericirea e cand reusesti sa fericesti pe aproapele tau.
M-am oferit sa lucrez in aceasta zi.
– Nu mergi nicaieri ? Ma intrebara colegii de serviciu…
Le-am spus ca nu, cei dragi sunt departe, nu am familia aici si lucrez.
Familiile americane se strang in jurul mesei, uita de toate neajunsurile cotidine, se construieste atmosfera uniunii familiale, in esenta a recunostintei fata de elementara bucurie a impacarii.
M-am trezit cu un telefon. O mult mai tanara studenta angajata le-a povestit parintilor de managerul ei, dintr-o alta tara, ca nu are unde merge de Thanksgiving.
Mama ei, cu o voce ferma mi se adreseaza direct, ma invita fara prea multe artificii:
– Sunt mama Lorettei. Te asteptam la noi. In seara Zilei Recunostintei, nu ai voie sa fii singur. Stiu ca lucrezi, vii dupa serviciu, luminile casei noastre nu se sting.
Multi ar spune ca o zi pe an nu poate alunga povara grijilor, ale supararilor. Consider insa un castig existential ca intr-o tara cladita din nimic si cu sacrificii oamenii se opresc, nu indrumati de catre nicio religie, sa celebreze dialogul lor cu propria constiinta, ideea incercarii de a fi mai buni unii cu ceilalti.
Si sarbatoarea cade mereu joia, nu duminica.
