ACUM.TV

 
Ani de-a rândul am „călătorit” la Madrid prin intermediul filmelor, al albumelor de artă, al documentarelor, al cărţilor – de istorie şi beletristică. Mă cam aflam între prima şi… a doua tinereţe când am putut ajunge să-l cunosc… personal.

N-am să ştiu niciodată când am început să iubesc acest oraş fascinant, cald şi, aşa cum spunea o cântăreaţă într-un interviu, oraşul care „nu te-ntreabă nimic, niciodată, ci doar îţi spune ¡Hola!”, de cum păşeşti pe străzile sale resimţind, cine ştie de ce, gustul de… acasă.

N-am crezut niciodată în vreo teorie a reîncarnării, deşi deseori mi-ar fi plăcut teribil să fie adevărate, ori cel puţin de câte ori revin la Madrid, de exemplu! Nu m-au fascinat nici fanteziile romanelor fantasticei mexicance Laura Esquivel, despre „astroanaliză”, într-un soi de psihanalizare a „existenţelor istorice” ale personajelor din „Legea dragostei”, despre care jur că dintr-un roman romantic n-are nici… o virgulă!

Aşa că am încetat şi eu, de multă vreme, să (mă) mai întreb ce mă fascinează atât la acest oraş, cu o arhitectură de un baroc furibund, dar care ocoleşte kitchul cu o măiastră eleganţă.

Aşa cum nu m-am întrebat nici acum vreo 15 ani, atunci când am pus piciorul pe strada madrilenă unde se afla hotelul Colón, unde-am fost cazată în prima mea excursie (mamă-Doamne!, tur organizat!), unde am spus în gând Madridului „între noi doi acum”, şi unde grupul de israelieni-devastatori-de-magazine m-a mai văzut doar atunci când am plecat în excursie la Toledo (fascinante străduţele pietruite, în care mi-am permis să mă rătăcesc de una singură doar la următoarea excursie în Spania) şi în dimineaţa când trebuia să plecăm la aeroport, la avionul cu destinaţia Tel Aviv.

Atunci am intrat de vreo două-trei ori la Prado, fiindcă nu se poate o singură dată, dar de la prima vizită am descoperit tabloul pe care l-am iubit şi-l iubesc cel mai mult dint toate cele câteva mii, cred, din cele pe care le-am văzut vreodată: „Câinele prăbuşit pe jumătate”, dintre aşa-numitele „picturi negre” ale lui Goya. Ori de câte ori am mai ajuns la Prado, singură sau însoţită, trebuia multă muncă să fiu „smulsă” din faţa picturii, cel mai mare succes având în cele din urmă alţi vizitatori care zăboveau în faţa tabloului „meu” şi care mă făceau şi mă vor mai face s-o înţeleg pe Xaviere, ciudatul personaj din „Invitata” Simone-i de Beauvoir, care la muzeul Louvre, atunci când alţi de vizitatori se apropiau de vreunul din tablourile ei favorite, se îndepărta ea, simţindu-şi realmente violată intimitatea.

La „Reina Sophia”, ca de fiecare dată, am făcut onorurile de rigoare celebrului „Guerníca” al lui Picasso dar, fiindcă oricum erau nelipsite din camerele de hotel unde eram cazată în cele două excursii organizate în care-am fost în Spania (prea multe şi-atâtea, ca să mă lecuiesc de asemenea gen de turism), am cam grăbit paşii către sala fascinatului şi nicidotată descoperit pe de-a-ntregul Dali.

Această ultimă revedere cu Madridul a fost de fapt una dublă: una cu oraşul devenit între timp familiar, şi una cu Dana, prietena mea de-o viaţă, cu care nu mă mai văzusem de peste trei decenii, dat fiind că viaţa ne-a zburătăcit pe fiecare în alt colţ de lume, pe mine în Israelul cel fierbinte – şi nu mai sub aspect climateric – şi pe ea, în veşnic înnouratul şi ploiosul Albion. Cu toate că Dana spunea dintotdeauna că eu sunt „o emotivă”, iar ea „o hedonistă rece”, pot să jur că atunci când ne-am revăzut, Dana avea lacrimi în ochi, nu eu! N-am avut timp să stăm să ne… contabilizăm una-alteia ridurile, fiindcă prea aveam multe de povestit.

De altfel, între două muzee, parcul Retiro şi hoinăreală cu pasul pe străzile Madridului, n-a fost nici o problemă, că doar… are balta peşte!, adică şi Madridul este plin de cafenele, unde puteam reedita şuetele din cele ieşene, din facultate, unde trăgeam amândouă nişte chiuluri de la câte-un curs tâmpit, riscând să nu fim primite în examene de vreun profesor mai… Rostogan.

Am fost împreună şi la demonstraţiile despre care vorbeam nu de mult, şi la nişte spectacole. De cum am deschis, cum îmi era obiceiul, „Ghidul de timp liber”, am căzut taman peste… teatrul Zarzuela, unde ne-am şi înfipt, în seara următoare, la un spectacol De Falla, cu cele două opere scurte, „Amorul vrăjitor” şi „Viaţă scurtă”, într-o magistrală interpretare.

Ceea ce ne-a reţinut atenţia şi ne-a fascinat pe amândouă, a fost musicalul „Mai mult de o mie de minciuni” („Más de 100 mentiras”), al formidabilului Joaquín Sabina, o poveste tragi-comică cu gangsteri şi cu restul faunei interlope, de la „soldaţii” marilor „rechini” la prostituatele cu suflet mare, şi la marginalii disperaţi cu visele frânte. Chiar acum, când scriu aceste rândui, o fac pe fondul muzical al discului cu cântece din spectacol, interpretate fantastic de protagoniştii Víctor Massán şi Guadalupe Lancho. Massán – un artist complet, pe cât de bun actor, pe-atât de bun cântăreţ şi dansator, care zboară şi pluteşte pe scenă. Am avut, de altfel, plăcerea să-l recunosc, dintr-un rol episodic din serialul-fluviu pe care-l umăresc de vreo cinci ani încoace, „Iubind în vremuri tulburi”. Chiar acum, când scriu, aud cântecele cu vocea lui Massán, „Pastile ca să nu visezi” şi „Piratul şchiop”. Ucigătoare!

Și fiindcă veni vorba de serial, la birturile cu „meniul zilei”, unde Dana se delecta cu fructe de mare, iar eu mă uitam în altă parte şi când i le-aducea, am ţinut o dată să comand o „fabada”, aşa cum scrie pe tabla unde se afişează meniul de la „El Asturiano”, birtul unde se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii. Nu ştiam ce-i aia, dar am constatat imediat. Consemnată la „felul întâi”, fabada e un soi de porţie uriaşă de ciorbă-tocană cu cartofi, fasole uscată şi cu felioare de chorrizo prăjite. După o jumate de porţie, ai impresia că nu vei mai putea înghiţi nimic în următoarele (cel puţin) 24 de ore! Aşa m-am lecuit eu de „experienţe” ca-n „Amar en tiempos revueltos”. În schimb, fac spaniolii o friptură de miel şi o alta de purcel, cu care desigur mi-am scos pârleala pentru toate restaurantele „kasher” din Israel, singurele unde am voie să-mi duc nepoţii, fiindcă nora mea este religioasă (de fapt, slavă Domnului, tradiţionalistă, nu cine ştie ce evlavioasă).

Dar desigur, la Prado, cât m-am înfipt eu în faţa „Câinelui…” lui Goya, Dana a văzut toată sala! Mă identific cu bietul animal care urcă un munte abrupt, sub un soare translucid şi ale cărui tonuri de portocaliu-închis fac să simţi căldura sufocantă, aproape materializată. I-am zis în şoaptă câinelui, (să nu mă creadă cei din jur ceea ce de fapt cred că sunt oarecum, cam ţicnită vreau să zic, dar inofensivă!), că nu vrea să ştie ceea ce eu ştiu, şi i-am mai mai spus-o de nenumărate ori, că nici eu, nici el, nu vom ajunge vreodată în vârful muntelui.

Totuşi, puţin shopping tot am făcut şi eu, aşa cum fac de obicei, când vin la Madrid, bătând aproape exclusiv două magazine: „Casa del Libro” şi „Fnak”, primul ca să-mi fac aprovizionarea cu cărţi (am găsit partea a doua de la „Vânzătorul de visuri”, de Augusto Cury, intitulată „Revoluţia anonimilor”; când am văzut cartea, realmente am strâns-o în braţe şi-am pupat-o, spre amuzamentul Danei), iar la „Fnak” mi-am reînnoit stocul de „Coplas” şi de „Mariachi”. Amândouă am mai adăugat însă un gen de magazine la „shopping-ul” nostru: magazine cu îmbrăcăminte pentru copii şi cu jucării, fiindcă amândouă suntem… bunici.

Am să mai fac o mărturisire: cât am stat la Madrid, n-am… folosit apă decât la cafeaua de dimineaţă, şi bienînţeles la spălat, că au acolo un „vino tinto”, care costă 1 euro cutia, o grozăvie!

Acum, la două săptămâni de la întoarcere, m-a apucat un dor de Madrid… de mă topesc, nu alta!

Acest articol a fost publicat duminică, 11 noiembrie 2012 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.