Devenisem cadavru viu. mestecam ca un vampir nedormit frunze de tutun trecand cu urlete lugubre prin desishurile nedestelenite ale filozofiei. Incercam fente, sa nu ma uit in spate, sa ocolesc deconstructia si artifactul facil al minimalismului practicat pe treptele macrofage ale unor institutii pe deplin indopate cu premii si granturi grase.
Ma frecam de studenti rashi in cap purtand sub toge manifeste subersive, candori perfide, de mici artisti, saltimbanci vocali in aula din Ulm unde ecoul are cele mai grave reverberatii armonice. Tu erai o studenta, te chema Trebonia, in anul 3 la arta poliporcieimultivalente si nurii tai debundanti ma innebuneau cand te aplecai sa ridici creta. In clipa aceea uitam de toate, de radicalii lui Laplace, de serile Fourier transformate in dans vulgar, turnam absint in algoritmul Lagrange rugându-ma lui Freud sa te puna langa mine pe catafalcul analizelor postmortem ca sa ne putem studia parul axilelor, reciproc. Dar te-ai ridicat cu creta in mana ta fina, lunga ca o prelungire a dorintelor aborigene, te-ai indreptat spre tabla neagra ca o noapte torturata de vise erotice si ai scris cu o mana elegant de sigura: nu e asa ca aveti erectii intelectuale domnilor profesori?