Traim o perioada în care, cam peste tot în Europa, dar si în America de Nord, respectiv în Canada, sunt alegeri, provinciale sau federale, perioada de mare efervescenta, contacte cu populatia civila, discutii în contradictoriu etc., etc., în final, VOTUL populatiei, sa zicem VOX POPULI, VOX DEI, a celor MAI BUNI, dintre CEI BUNI, care sa dirijeze soarta individului, a tarii.
Vox populi, vox Dei, este o cugetare care afirma ca adevarul este cel definit de acordul unei mari majoritati sau de unanimitatea unei opinii asupra alesilor, presupunând ca glasul poporului (consensus omnium) sa fie ascultat la fel ca si glasul conducatorilor (vox Dei). Aceasta fraza însa, trebuie acceptata cu mare precautie si rezerva, luând în consideratie nestatornicia multimilor, incultura si usurinta cu care majoritatea votantilor pot fi manipulati. Un bun exemplu, care dateaza din timpurile antice, de unde si dictonul susmentionat, nu se stia prea bine când era „vox Dei” si când era „vox populi”, întrucât poporul la un moment dat striga „Osanna”, sau când, la câteva zile mai târziu, striga „Crucificati-l” – era vorba bineînteles de Patimile lui Iisus Christos.
În zilele noastre, mai îndepartate sau mai recente, se striga „moarte intelectualilor si burghezilor”, „nu ne vindem tara strainilor”, etc., etc., incitarile nationaliste sau sovine pledând ca argumente potrivit carora întelepciunea seculara a proverbelor se cuvine, uneori, sa ne fie amendata, ramânând sa folosim doar formula prescurtata „vox populi” pentru a atrage atentia conducatorilor sa tina seama de doleantele legitime ale poporului. Cât despre falsificarea voturilor si diversele manipulari… le cunoastem prea bine.
Nu sunt o persoana pe care a preocupat-o politica si nici n-am fost înscrisa în vreun partid „istoric” sau „comunist”, dar acum, odata cu vârsta senectutii si a transformarilor politice mondiale si nu în cele din urma a teritoriilor si granitelor de pe tot Globul, am început sa fiu mai atenta si sa urmaresc cu oarecare pricepere si discernamânt despre CE si CUM se poate face politica, ajungând la unele concluzii personale pe care voi încerca sa le transmit cititorilor interesati, care fara îndoiala, unii vor fi „pentru” altii „contra”, ca deh! asa e politica.
De multe ori mi-am pus întrebarea: „La ce servesc programele electorale?”. În special, în acest început de „circ electoral”, ma refer cu prioritate la tarile pe care le cunosc mai bine si urmaresc zilnic demersurile, folosind toate caile posibile de informare, fiind vorba în special de tara mea de origine România, apoi de tara mea de adoptie Canada si bineînteles Franta, tara pe care o cunosc destul de bine si care a avut mare influenta asupra României din punct de vedere cultural. De aceea, întrebarea de debut privitoare la /programele electorale/, documente care în general sunt interminabile si nu întotdeauna pe întelesul tuturor, devenind plictisitoare si complicate, continând ORIENTARI, JUSTIFICARI si PROMISIUNI ALE POLITICIENILOR, care, de cele mai multe ori, dupa alegeri, NU SUNT RESPECTATE sau PREA PUTIN RESPECTATE.
În afara de câtiva fanatici ai politicii, jurnalisti si comentatori care trebuie sa vorbeasca si sa scrie despre acelasi lucru timp de câteva saptamâni, perioada campaniilor electorale, pentru câ în fond asta le este profesia, dar pe care, fara îndoiala, o parte infinitezimala a electorilor le vor citi, restul fiind absolut indiferenti. Se publica în zeci de mii de exemplare asa numitele „Carti” ale partidelor în lupta pentru putere, pe care le gasim în cutiiile postale si magazine, la-ndemâna oricui si în mod gratuit, dar cine le citeste? Hârtia merge la reciclat. Reactia alegatorilor de mijloc arunca aceste documente considerându-le absolut inutile, stiindu-se prea bine ca /una se scrie si alta se aplica/. Partidele concurente se „angajeaza” sa realizeze formal sute de „angajamente”, daca vor fi alesi, dar solutiile propuse releva sistematic o logica birocratica si este greu de judecat daca este preferabil de a crea o noua agentie pentru reglarea unor probleme, cele sugerate de partidele X, Y sdau Z.
Alegatorul de mijloc stie pe de alta parte ca toate aceste promisiuni sunt în majoritate nerealizabile, multi dintre ei neprezentându-se la vot, ramânând pasivi, socotind ca votând sau nu, rezultatul va fi acelasi. Acest fetishism programatic pentru care un Stat ar trebui sa îndeplineasca o multime de promisiuni, este numai o propaganda pentru ca sa fie „alesii poporului”. Oare n-ar fi mai bine ca aceste „programe” sa nu mai fie ventilate de candidatii la putere si alegatorii sa fie liberi de a-si alege ei însisi programele? Aceasta idee, cel putin în Canada, a fost exprimata în mod favorabil, clar si limpede de catre viitorii alegatori, care a dat nastere la o dezbatere populara cu ocazia unui Congres în cadrul procesului de elaborare al programului electoral al partidelor. Din pacate, documentul intitulat „Libertatea de a alege” a cuprins numai câteva propuneri ultra timide care sa fi impus o schimbare în privinta „programelor electorale”.
Multi se întreaba, daca flagelul „coruptiei” nu este oare o consecinta a democratiei? Se stie prea bine ca acest flagel al coruptiei a devenit universal. În toate tarile democratice, ca sa nu mai vorbim de cele unde înca exista „dictatura”, coruptia este în floare. Traficul de influenta organizat, lobbying-ul, fac parte integranta la ora actuala din guvernele la putere, din care nici Canada, nici Franta si mai cu seama România, nu fac exceptie. Diferenta însa, între primele 2 tari mentionate si România,este ca în momentul descoperirii fraudelor, se actioneaza cu prioritate si masurile sunt drastice, întruc-at în afara recuperarii sumelor fraudate, închisoarea nu este exclusa.
Dupa o clasificare care ne aminteste înca din timpul lui Aristot, democratia era privita drept „un regim politic unde ansamblul populatiei detinea suveranitatea, ca opozitie a aristocratiei unde era un mic grup sau un singur individ care decidea”. Ori, daca în teorie, toata lumea are un oarecare drept de a alege un guvernamânt democratic datorita votului individual, în realitate puterea ramâne, în ciuda tuturor, concentrata în mâinile unei mici CLICI. Aceasta clica poate sa guverneze pe tot timpul mandatului, asa cum înteleg ei, fara a mai tine seama de alegatorii care i-au votat si carora le-au promis prin juramânt „luna cu stelele”. În limbaj pur românesc se spune „juramântul porcului” (scuze fata de cititori pentru expresia populara, dar este o realitate).
În încheiere, cu toate ca ar mai fi multe de comentat, cred ca daca structurile statelor nu vor fi modificate si în special în diminuarea lor, cred ca si peste jumatate de secol, se vor mai putea citi în editoriale despre coruptia politicienilor, ca nimic nu s-a schimbat si ca oamenii cinstiti – femei si barbati – înca vor ramâne în afara cercului restrâns de corupti si delapidatori. Astazi glorificam democratia, solidaritatea, buna-starea colectiva, libertatea individului, care de fapt ocupa rangul „folcloric” al societatilor zise democratice, daca nu valori negative care nu servesc decât de a justifica forta si influenta celor PUTERNICI si A ÎMBOGATITILOR dupa 1945 si 1989, cazul în speta ROMÂNIA.