O mare majoritate a psihologilor acordă virtuţi miraculoase autosugestiei, convingându-ne că această potenţialitate a mentalului este un veritabil panaceu, capabil să doboare orice obstacol.
Printre „teoriile” în vogă, „Metoda Coué”, pretinde că prin repetarea dezideratelor, precum o litanie, rezultatele sunt indubitabile: „În fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară la culcare, alungiţi, cu ochii închişi şi fără să fixăm atenţia asupra a ceea ce articulăm, numărând 20 de noduri făcute pe o sforicică, pronunţăm, suficient de tare, pentru a auzi propriile cuvinte, fraza următoare: „Zilnic, din toate punctele de vedere, mă simt din ce în ce mai bine”. Cuvintele „din toate punctele de vedere” au o semnificaţie generală şi este inutil, după Coué, să se facă vreo referinţă particulară.
S-ar putea ca, printr-o sacră coincidenţă, să apară unele rezultate care să confirme valabilitatea metodei. Mă întreb însă cum, fără a preciza cât de cât obiectul dorinţei, ne putem aştepta la un rezultat?
Normal, fiind vorba de diverse dificultăţi, ar trebui să se purceadă la identificarea lor. Să presupunem că cineva ar fi citit undeva că, pentru a obţine satisfacerea anumitor dorinţe – cu condiţia ca acestea să fie rezonabile şi de bun aluat – i-ar fi suficient să le reprezinte mental şi să le vrea cu tot dinadinsul. De pildă, cei grăbiţi şi mai puţini raţionali, vor dori ca investiţia în publicitate să le aducă beneficii imediate; cunoştinţele de engleza sau de franceză să se multiplice, devenind funcţionale pe loc, sau să li se reveleze spontan cheia unui secret căutat cu ardoare. Oricât ar fi metoda autosugestiei de seducătoare, astfel de miracole sunt mai mult decât rarisime, ca să nu le spun imposibile.
Cine ne-ar putea înţelege pretinzând că învăţăm franceza sau engleza, repetându-ne tot timpul că le ştim şi că toate studiile devin superflue…? Sau că autosugestionaţi, am termina o lucrare în cinci ani când, în circumstanţe ordinare, ar fi necesari între zece şi cincisprezece ani?
„A crede”, nu dispensează de osteneală, dar permite o trudă eficace. Autosugestia nu înlocuieşte munca ci o uşurează, făcând-o mai productivă. Practica autosugestiei nu creează noi forţe din diverse elemente reunite, ea dezvoltă numai capacităţile înnăscute. Cel ce nu posedă sentimentul frumosului, oricât s-ar autosugestiona, nu poate deveni artist. Cel mult impostor, specie extrem de prolifică în zilele noastre.
Autosugestia din cadrul sistemului Coué, relativ expeditivă, asigură, s-ar părea, rezultate rapide cu un minimum de osteneală.
„Graba strică treaba” zice proverbul. Precipitarea nu lasă timpul necesar ideii pentru a penetra spiritul. Nu rareori eşecul e datorit pripelii. Un student care şi-a pierdut speranţa prematur, renunţând la idealul de care era animat, ar fi putut reuşi dac-ar fi perseverat cu mai multă pacienţă.
Victoria aparţine, în principiu, celui care rezistă până la ultimul sfert de oră.
Explicaţia graţie căruia „ pot!” reuşeşte şi „nu pot!” eşuează e simplă. Omul care „poate” îşi formează o imagine mentală vie, reprezentată de cele mai multe ori cu atâta intensitate a dorinţei, încât aceasta devine o parte integrantă din spirit, stabilită în spaţiul subconştientului, influenţându-i gândirea şi actele fără ca el să-şi dea seama. Fiecare funcţiune e dispusă în mod favorabil să realizeze fără întârziere obiectul imaginat.
„Pot”, nu-i creator în sensul absolut al cuvântului, dar permite punerea în valoare plenară a capacităţilor individului. Pe când „nu pot!” nu are decât imagini de becisnicie, lăsând toate capacităţile să sufere de diminuarea energiilor.
Succesul este, mai întâi de toate, mental. Aproape toate eşecurile autosugestiei provin din utilizarea unei metode defectuoase. Din moment ce considerăm „faptul obiectiv”, ne aşteptăm la constatarea unei schimbări a lucrurilor, în locul unei amplificări a încrederii în capacitatea mentală. Afirmând: „Acum nu mai tuşesc” şi reţinând cu greutate o criză violentă de tuse, ne vom convinge rareori de valoarea autosugestiei, fără, bineînţeles, să-i convingem şi pe ceilalţi, mai ales când, după ce-am enunţat afirmaţia, ceilalţi se aşteptau la încetarea tusei.
Practica unei veritabile autosugestii e fundată esenţial pe principiul completării imaginii mentale cu actul trebuind efectuat. Este necesar a se reprezenta pe sine însăşi, cu dinamism şi precizie, înfăptuind acţiunea în cauză. Imaginea va penetra întregul spirit căruia i se va adapta în scurt timp.
Imaginea, beneficiind de această atenţie exclusivă, sau cel puţin insistentă, va cuceri părţile obscure, dar foarte active, din noi înşine, implantându-se solid.
Pe de altă parte, este foarte adevărat că orice idee – chiar pasageră – este o forţă asupra căruia spiritul se concentrează, transformând-o într-o putere decisivă şi irezistibilă.
Autosugestia este un act de voinţă care pentru a se realiza, necesită în primul rând un ordin dat sie-însuşi, voind şi ştiind să-şi comande. În al doilea rând, executarea acestui ordin. „Eul” conştient deliberează; „eul” inconştient primeşte ordinele şi le execută. Pe scurt, cam acesta ar fi mecanismul susceptibil, atunci când dorim, să ne faciliteze şi să ne transforme existenţa.