Doamne, m-am săturat de ruine,
de oameni tânjind după un coltuc de iubire,
de urâţenia iluminată cu proiectoarele,
de cărţi arse pe rug, de copii flămânzi,
de mirosul spitalelor, de râuri galbene,
de siluitori liberi ca pasărea,
de zăvoare, pistoale, pumnale,
de tăcerea vinovatã din ascensoare,
de cărþile rămase necitite,
de proştii fuduli, de cancerul
nevăzut al sufletului gol,
de cerul care curge ca un nămol,
de toate cele neîmplinite…

Dan Dănilă