Exasperat de iritabilul amic Philippe, gata, pentru un „da” sau un „nu”, să-ţi impună, în mod agresiv, convingerile sale „infailibile”, m-am gândit să-l atrag într-un atelier terapeutic de meditaţie, de tip oriental, sperând ajustarea unui caracter iritabil şi, potenţial, dezagreabil, ca să nu spun detestabil. Îndemnurile mele de cumpătare s-au dovedit de o totală ineficacitate, fiind vorba de un ego supradimensionat. Astfel, mai cu sila, mai de bună voia, l-am determinat să mă însoţească, măcar de curiozitate, la o reuniune zen şi să constate el însuşi utilitatea acestuia.
Una din condiţiile practicării zenului (soto) este supravegherea atenţiei, oferindu-i ca suport unic respiraţia, în cazul când eliminarea oricărui activităţi mentale nu este posibilă. Abătându-mă de la rânduiala bine stabilită în zen, am urmărit comportamentul lui Philippe, simţindu-l într-o stare de agitaţie dificil de mascat. Pe de altă parte, să asişti ca simplu spectator la o şedinţă zen este, pentru un neiniţiat, anost.
La sfârşitul practicii se trece, în general, la un schimb de idei între participanţi, mediat de maestrul dojo-ului. Fiecare îşi poate exprima, calm, simţămintele sau diversele probleme personale care îl preocupă, încercându-se clarificarea lor potrivit filozofiei budiste. Momentul devenise propice pentru Philippe, care se răsucea pe scaun de nerăbdare, să-şi depene propria istorie în legătură cu o despărţire dureroasă de soţie, după 12 ani de viaţă comună. Era într-adevăr răvăşit de această suferinţă, revenind, fără întrerupere, cu detalii asupra scenelor de ruptură. Grupul era foarte concentrat ascultându-l. Dintr-o dată, şi-a ridicat capul şi, aruncând o privire neagră în jur, a articulat vehement : „Primul care-mi vorbeşte de „lâchér prise” în această adunare, se poate aştepta la o labă peste bot din partea-mi”, indicând, din tot corpul, că el este departe de cea mai mică <lâchér-prise> scontată. Pentru Philippe, incapacitatea de a-şi controla emoţiile era, mai mult decât evidentă, un veritabil handicap., egocentrismul împins la ultimele sale limite.
Expresia de „lâchér prize” a părăsit mediul zen şi cel terapeutic, intrând în limbajul curent până la banalizarea sensului. În realitate este o formă de abandon, de cedare înaintea unei voinţe nesăbuite ce doreşte să se impună cu orice preţ. Cu cât lumea în care trăim impune un control, o obligaţie de performanţă şi de organizare, cu atât expresia revine în conversaţiile cotidiene . În occident, prin anii 1970, practica zenului devenise din ce în ce mai frecventă şi odată cu ea necesitatea de a abandona voinţa de control, speranţele şi dorinţele egotice. Pentru ca astfel, încetul cu încetul, să se accepte împrejurările fericite sau nefaste, aşa cum parvin percepţiei noastre.
O intervenţie orală în faţa unui public ne angoasează? Primul sfat revine ca un leit-motiv: <lâchér-prise> şi totul se va desfăşura în modul cel mai natural. Este vorba de a uita un pic atitudinea noastră occidentală voluntaristă şi crispaţiile mentale pentru a ajunge la o cunoaştere mai vastă făcută din abandon şi încredere.
S-ar putea înţelege prin <lâchér-prise> renunţarea la orice opoziţie, lăsându-ne „călcat pe picior” fără a reacţiona, sau acceptarea, în permanenţă, a evenimentelor în starea lor brută cu o totală indiferenţă. „Nicidecum”, precizează Gilles Farcet, autorul volumului „Le Manuel de l’anti-sagesse” (Manualul anti-înţelepciunii). Aceasta nu are nici o legătură cu o atitudine pasivă, negativă sau fatalistă. Dacă-mi recunosc lipsa de control asupra anumitor evenimente, deci asupra înlănţuirii de cauze şi efecte ce compun viaţa, pot, în schimb, să acţionez întotdeauna în momentul prezent”. Autorul citează un exemplu de toate zilele: „În fiecare dimineaţă apăs pe întreruptor şi becul se aprinde. Într-o zi, am apăsat pe întrerupător fără rezultat. Ce pot face ? Să urlu de furie, să dau cu pumnul, ca un nebun, în întrerupător fără să accept că un astfel de incident este posibil? Dacă accept intervenţia lui „lâchér prise”, fără să-mi aţâţ voinţa, respirând profund şi acceptându-mi limitele, diferite soluţii pot surveni: mai întâi, să verific dacă nu cumva becul e ars, că n-a sărit vreo siguranţă, să trec pe la un magazin de electricitate, sau să chem electricianul. Când las priză asupra voinţei mele şi-mi admit neputinţa, orizontul meu se deschide. Este foarte rar când o situaţie rămâne complet blocată. Impresia de a se găsi într-un impas insurmontabil, înseamnă că <lâchér-prise> este absentă.” Mai pe scurt, toate problemele au o soluţie, fără intervenţia precipitată a intransigentului nostru super-ego.
Abandonul de care vorbim, solicită eforturi interioare, o reprogramare de tot ce am învăţat până acum, lăsând deoparte expresia „când vrem, putem”. „Paradoxal,<lâchér-prise> oferă o viaţă mai confortabilă şi loc imprevizibilului, juisanţei şi bunei dispoziţii” spune Yse Tardan-Masquilier, autorul „Spiritului yoga”. Pe de altă parte, în teoria psihanalitică se ignoră termenul de <lâchér-prise>, vorbind de renunţare sub pretext că „abandonul activ” nu-i la îndemâna oricui . „Cel care nu are un spaţiu interior suficient construit, – explică psihanalista Nelly Jolivet – care, pentru raţiuni legate de copilărie, sau a trăirii în stadiul arhaic de bebe, nu va ajunge niciodată să fie asigurat pentru a renunţa la voinţa de putere …”. Cu toate acestea, micile renunţări active şi mini- abandonurile, sunt propuse şi în tehnicile psiho-corporale care ajută la structurarea încrederii în sine, preparând astfel la marile <lâchér-prise> impuse de viaţă. În acest sens, nu renunţarea la voinţa egocentrică este dificilă, ci conceperea unei forţe transcendentale căruia să-i putem încredinţa existenţa.