Traian Popovici
Cu câţiva ani în urmă la editura Hasefer a apărut volumul intitulat „Demnitate în vremuri de restrişte”. Realizată de Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, în carte au fost prezentaţi neevreii care, în timpul Holocaustului, au salvat sau i-au ajutat pe evreii deportaţi în Transnistria, la Auschwitz, pe cei prigoniţi în timpul pogromurilor, care au întins o mână de ajutor pentru cei din Transilvania de nord ocupată de Ungaria, ameninţaţi cu deportarea, să treacă ilegal graniţa cu România, i-au ascuns, le-au dus alimente în lagăre. Unii au plătit cu viaţa aceste fapte de omenie. Şaizeci şi ceva dintre ei au fost mai târziu distinşti de către institutul Yad Vashem din Ierusalim cu titlul de „drepţi între popoare”. Poate că ar mai trebui distinşi şi alţii, dar este un procedeu dificil, Yad Vashem cere documente, mărturii, opinii, iar odată cu trecerea anilor, atât cei salvaţi cât şi salvatorii sau martorii dispar…
Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerez dacă spun de eroism, sunt puţin cunoscute. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România care a solicitat editarea volumului pe care l-am amintit, a încercat o difuzare mai largă a cărţii, printre parlamentari, oameni politici dar şi printre tineri- studenţi şi elevi. În discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, la liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori. Şi totuşi, dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre „drepţii între popoare”.
De ce există acest fenomen? Răspunsul foarte simplificat este faptul că, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţi participă la comemorarea Holocaustului iar în parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa populară, există şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii , iar fenomene de negare a Holocaustului se manifestă chiar şi în rândul unor parlamentari, vezi cazul Şova.
Desigur, există şi excepţii. În urmă cu patru ani, Societatea „Traian Popovici” din Câmpulung Moldovenesc, a organizat un mare simpozion, prilej cu care, în comuna unda s-a născut şi a fost înmormântat fostul primar al Cernăuţiului, dr. Traian Popovici, care a salvat de la deportate, chiar dacă numai pentru un an, aproximativ 20.000 de evrei, a fost inaugurat un bust al acestuia. Vreau să menţionez că este vorba de o societate a românilor iar simpozionul a fost susţinut de aceasta, cu sprijinul unor organizaţii evreieşti- AERVH, FCER, Institutul „Elie Wiesel”. Audienţa, foarte numeroasă, a fost compusă în majoritate de cadre didactice din judeţ şi reprezentanţi ai autorităţilor, precum şi prelaţi. S-a vorbit despre faptele lui Traian Popovici, despre deportarea evreilor din Câmpulung, despre politica regimului Antonescu faţă de evrei şi alte subiecte legate de Holocaustul românesc. Participanţii au ascultat politicoşi.
Au avut în schimb reacţii puternice de groază când li s-a prezentat un documentar despre… Auschwitz. Au fost mai uşor de convins cu acele imagini despre lagăre, despre morţi, despre camerele de gazare. Deşi în pauză am auzit şi comentarii de genul „oare chiar aşa a fost?”, cei mai mulţi au crezut, s-au revoltat. Dar aici făptaşii nu erau „ai noştri”, erau alţii, germani, unguri… iar propaganda ceauşistă a permis să se vorbească despre deportările din Ardealul de nord, nu şi despre Transnistria despre care nu s-a scris. Deşi şi aici au mai existat excepţii. George Călinescu în romanul „Scrinul Negru” a descris deportarea şi uciderea evreilor în Transnistria. Asasinii au fost ofiţerii şi soldaţii germani dar erau prezenţi şi militari români care îi jefuiau pe evrei.
În afara lui Traian Popovici, care are şi o stradă în Bucureşti, mai sunt oarecum cunoscuţi dintre „drepţii între popoare” regina-mamă Elena şi şefa Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici. Ea a oprit un „tren al morţii” care a plecat de la Iaşi la Călăraşi şi a oferit apă şi alimente celor care mai erau în viaţă, salvându-i de la o moarte cumplită. Un bust al ei se află în gara Roman şi o stradă îi poartă numele. Probabil pe plan local se ştie despre ea. Restul este tăcere.
A afirma că nu se depune nici un efort pentru a prezenta, mai ales tinerilor, politica antisemită a lui Antonescu şi suferinţele evreilor, ar fi un neadevăr. Există şi profesori inimoşi care încearcă să explice copiilor ce s-a întâmplat, am participat la manifestări emoţionante ale elevilor, de evocare a memoriei celor ucişi şi aruncaţi din trenuri după pogromul din Iaşi, în multe şcoli din Bucureşti şi provincie se organizează astfel de momente.
Dar, din păcate, acestea sunt contracarate de declaraţiile, mult mai vocale, ale negaţioniştilor, mulţi dintre ei intelectuali prestigioşi sau de cei care promovează cultul lui Antonescu. Şi, nu-i aşa, este mult mai plăcut să asculţi faptele „eroice” ale mareşalului care a luptat împotriva pericolului bolşevic decât, de pildă, să afli despre asasinarea a 20.000 de evrei nevinovaţi de la Odessa de către autorităţile militare române, cu ştiinţa tot a aceluiaşi mareşal. În acest context se înţelege de ce, numele „drepţilor” români se pierde în neant. Mă întreb dacă filmul american despre Traian Popovici în care rolul primarului este interpretat de Dustin Hofmann va trezi curiozitatea tinerilor faţă de acest subiect. Poate că da, şi atunci am putea scrie un articol mai optimist.
Permitei-mi o mică rectificare. Masacrul de la Odesa nu a fost doar cu buna ştiinţă a lui Antonescu, ci din ordinul lui direct.
Iata lista celor distinsi cu titlul Drept (Dreapta) intre Popoare din Romania:
http://www1.yadvashem.org/yv/en/righteous/pdf/virtial_wall/romania.pdf
Si lista Dreptilor intre Popoare din Republica Moldova:
http://www1.yadvashem.org/yv/en/righteous/pdf/virtial_wall/moldova.pdf
Numarul mic 60 respectiv 79 comparat cu Franta – 3513, Olanda – 5204, Belgia – 1612, tari in care au fost mai putini evrei decat in Romania se explica si prin rezistenta regimurilor comuniste din Romania si URSS la procesul de investigare fara de care Yad Vashem nu putea atribui acest titlu. Intre timp, cei mai multi dintre acesti oameni care au salvat evrei si care puteau dobandi titlul au murit ca si martorii la faptele lor de eroism, ceea ce a facut imposibila atribuirea titlului unui numar important de persoane.
As dori sa adaug un lucru. In perioada comunista, scriitorul Marius Mircu, fost primul director al Centrului de Istorie al FCER, a scris o carte intitulata „Oameni de omenie in vremuri de neomenie”, dedicata „dreptilor intre popoare” (Hasidey Umoth Haolam). Dar nu a putut publica aceasta carte. Printre editurile carora li s-a adresat a fost Editura Militara, fiind vorba despre fapte petrecute in timpul razboiului, Holocaustul fiind o crima de razboi. A fost refuzat, spunandu-i-se ca din aceasta carte soldatii ar putea invata sa nu execute ordinele primite (era vorba si despre soldati romani care au refuzat sa traga in evrei in timpul deportarii in Transnistria). Alte edituri i-au refuzat cartea de asemenea.
La comunitatea evreiasca i s-ar fi spus – in conformitate cu afirmatiile lui, publicate intr-un ziar de limba romana din Israel – ca daca s-ar publica asemenea lucruri, o serie de oameni ar veni si ar cere pensii de la comunitate. Marius Mircu a venit ulterior in Israel si a publicat cartea in mod particular, in seria „Sapte momente din istoria evreilor din Romania” (mi se pare volumul al saselea din aceasta serie). Mai tarziu, dupa ce regimul comunist din Romania s-a prabusit, si dupa aparitia articolului mentionat intr-un ziar israelian de limba romana (nu-mi amintesc date, dar le-as putea cauta), cartea lui a aparut si in Romania, la Editura Hasefer. Un cuvant pios atat in amintirea tuturor „dreptilor intre popoare” adevarati Oameni de Omenie, cat si in memoria lui Marius Mircu, primul autor care a eternizat memoria lor (la nivelul de atunci).
Apropos, unele articole aparute in aceasta carte au aparut in anii 70-80 ai secolului 20 in „Revista Cultului Mozaic”. De exemplu, articolul despre Viorica Agarici. Despre ea, Marius Mircu a scris ceva si in cartea „Pogromul de la Iasi”, aparuta in 1945 (citez din memorie), considerata ca prima carte despre Holocaustul evreilor din Romania. Ulterior, autorul a reeditat-o cu unele diferente in Israel, in seria lui intitulata „Ce s-a intamplat cu evreii in si din Romania” (prin anul 1994).
Alt aspect la care vreau sa ma refer este faptul ca preotul si scriitorul Gala Galaction ar fi meritat titlul de „drept intre popoare”, dar nu l-a primit. Un fost colaborator al lui, preotul si profesorul universitar de ebraica si studii iudaice Athanase Negoita (1902-1992) mi-a povestit in timpul unei vizite in Israel (1986 sau 1987) ca Gala Galaction l-a trimis sa duca alimente unor evrei in perioada Holocaustului. I-am propus sa povesteasca acest lucru la Institutul Yad Vashem, deoarece atat Gala Galaction, cat si el insusi, ar fi meritat titlul. Dar regretatul profesor Negoita a refuzat: mi-a spus cu modestie ca el a facut acest lucru deoarece Gala Galaction l-a trimis, nu din proprie initiativa (desi invatase la Ierusalim, era autorul unei gramatici a limbii ebraice si avusese prieteni evrei intotdeauna, fiind considerat un filosemit). Apoi a adaugat ca el are o pensie suficienta, nu are nevoie de inca o pensie.
Am avut impresia ca se temea de represiunea autoritatilor comuniste, de complicatii, pe langa faptul ca era un om cinstit, idealist. Poate ca acest caz ar trebui cercetat. Oricum, adaug un cuvant pios si in memoria acestui Om Adevarat.
Eu personal, sunt profund indignat când am aflat că am participat la Holocaust. Vorba aia, la Nuremberg s-au răfuit evreii cu toţi cei care i-au chinuit. Peste 50 de ani vin cu ideea că şi românii sunt torţionari. Şi că groaznicii torţionari români au omorât mai mulţi evrei de cât erau în timpul ă.a în România. Mi se pare o jegoşenie absolută. Dupa ce ca am scăpat mulţi evrei din lagărele lui Hitler, chiar am deviat trenuri cu evrei şi le-am umplut cu prizonieri ruşi, tot noi românii suntem Cum dracului a fost la noi Holocaust, din moment ce 1-2 milioane de evrei au plecat din România? Idioţenia cea mare a fost când a permis Ceauşescu să plece toate minorităţile. Au plecat toţi evreii, au plecat toţi italienii, au plecat greci şi foarte mulţi nemţi care nu erau nemţi. Dar erau saşi şi şvabi care puteau să se ducă în Germania. Şi au tulit-o toţi. Am doar noi românii care trebuiam să construim socialismul. Chiar îmi pare rău. Am văzut care erau cartierele evreieşti în România. Bucureştiul ar fi fost mult mai interesant cu evrei, greci, italieni şi nemţi.
O recomandare pentru negaționistul laș anonim și ignorant „silver price”:
O bibliografie pentru negaționiștii Holocaustului și antisemiți (și pentru alții)
http://www.acum.tv/articol/43266/
Și încă ceva: numărul maxim de evrei din România a fost de 800000, în vara lui 1940, înainte de dezmembrarea statului. De unde numărul de 1 – 2 milioane de evrei plecați? De ce practicați sportul național românesc, vorbitul după ureche?
În perioada 1948 – 2012 au emigrat din România în Israel 275586 de evrei.
https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Immigration/immigration_by_country.html
@silver price
Cine a spus că ai participat?
N-am auzit de vorba aia
Românii? Nu, numai guvernul Antonescu şi executanţii lui.
Ar fi fost într-adevăr o jegoşenie absolută — dacă ar fi spus asta.
N-am auzit. Cine a făcut asta? Tu?
Ai greşit socoteala, după cum a scris dl. Clej.
Ceauşescu (ca şi bandiţii precedenţi) nu a permis să plece doar minorităţile, ci au vândut pe oricine pentru care primeau bani. Pentru evrei şi nemţi au fost dispuşi să plătească statele respective, pentru români şi alţii au plătit rude şi prieteni. Poate că lui Ceauşescu şi bandei lui îi făcea mai mare bucurie să vândă din minorităţi… Iar o parte din populaţie avea probabil atitudinea „bine că se cară”, combinată cu invidia, după cum se poate bănui şi din
Şi ar mai fi existat avantajul că ar fi avut unii pe cine să dea vina că nu le merge bine. Dar o fac şi aşa…
[…]
Despre ANTONESCU si cruzimea lui am invatat de la bunicii si strabunicul meu (dupa mama); ei au fost cu totii in razboi, unde au si fost raniti pe front si l-au cunoscut f bine pe maresalul ANTONESCU. Ba mai mult, niste militieni prin anii ’66-’67, eram tinerel pe-atunci, se laudau in plina strada cu glas TARE (dupa ce a dat foc la o caruta cu ţigani) sub ochii noştrii de copii, repet textual ceea ce ei au spus cu voce tare: „Daca traia Antonescu, nici un jidan si nici un ţigan n-ar mai fi ramas in viata..!!” Asta n-am uitat-o niciodata, pana azi inca mai traiesc din acei puştani si chiar din parinţii care au fost de faţă la acel act de barbarie, tipic Antonescian. Pana si miliţienii anilor 60-70 ne propovaduia crimele lui Antonescu si ma mir eu cum de se gasesc romanasi de-ai mei sa susţina un CRIMINAL?
[…]
In mod paradoxal, cred ca exista si o categorie de romani si unguri din Transilvania care au participat intr-adevar la salvarea de la moarte sigura a unui numar mare de evrei, dar care nu merita sa fie pusi intre „drepti”.
Am aflat cu totul intamplator de unul din ei, dl I., cand cineva mi-a spus „de unde a avut atatia bani incat a putut cumpara un mare hotel in Cluj”.
Intrucat aceasta informatie trebuie mai intai verificata in mod independent, nu am dat numele intreg ci doar initiala numelui unuia dintre cei care a participat la aducerea in zona ramasa in Romania dupa Dictatul de la Viena a multor evrei „contra cost”.
Conform informatiei respective, a existat o organizatie care aducea in zona Turzii din Nordul Transilvaniei evrei care plateau insa sume mari pentru salvarea lor.
De aceea organizatia respectiva cred ca nu merita nici un respect, dar as fi curios daca exista si din alte surse date mai precise despre acest fenomen.
Daca se fac inca cercetari in acest sens, sunt gata sa dau numele celui care a devenit bogat peste noapte din acest negot.
Ca de obicei, apreciez pozitia domnului Alexandru Leibovici.
Dansul spune:
„Chiar îmi pare rău. Am văzut care erau cartierele evreieşti în România. Bucureştiul ar fi fost mult mai interesant cu evrei, greci, italieni şi nemţi.”
Total de acord! Diversitatea adauga valoare unui oras. Nu scade valoarea!
Diversitatea ar fi contribuit, cred eu, si la cresterea tolerantei oamenilor din grupuri diferite, unii fata de altii.
Ar fi trebuit salvate de la demolari macar grupuri de cladiri din cartierele evreiesti ale Bucurestiului, dar si anumite zona care aminteau de aspectul medieval al orasului. Totusi Ceausescu si nu numai el a preferat „constructiile balsoaie” si fara nici o urma de originalitate.
Ba chiar si unele biserici demolate sub Ceausescu si pentru care preotimea nu a intervenit deloc erau foarte interesante din punct de vedere istoric. Biserica mica de tot de langa Podul Izvor avea „pisania” in trei limbi: araba, greaca si slavona.
Ar fi fost foarte interesant sa fie crutata de la demolare, mai ales ca ea ne-ar fi ajutat sa intelegem mai bine istoria. In definitiv nu degeaba Alexandru Ypsilanti intentiona in anul 1821 sa faca din Bucuresti capitala…Greciei!
Mai ales ca atunci pe locul Atenei era un sat bulgaresc de pescari!
Michael Shafir scrie in acest articol http://www.europalibera.org/content/article/1432630.html despre un Drept intre Popoare care s-a dovedit a fi un impostor: transilvaneanul Raoul Sorban.
Multumesc d-lui Petru Clej pt aceasta informatie de mare valoare (pt mine), la fel si d-lui Michael Shafir pt articolul sau citat mai sus de catre dl. Clej. Ma bucur enorm cand impostorii sunt depistati, mai ales cand acestia „pozeaza” a fi Drepti intre Popoare. Ma intreb la varsta mea de peste jumate „secol”, oare cati impostori or mai sta ascunsi intre cu *adevarat* Dreptii intre Popoare?? Cu respect pt domniile voastre. ELLYAHU!!
Anton, fraza „Chiar îmi pare rău. Am văzut care erau cartierele evreieşti în România. Bucureştiul ar fi fost mult mai interesant cu evrei, greci, italieni şi nemţi” nu-mi aparţine mie, am citat-o din comentariul lui „silver price”. Am citat-o nu pentru că aş adera la ea (v. mai jos) ci pentru că îmi dădea ocazia pentru un comentariu sarcastic 😉
Scrii:
Diversitatea adauga valoare unui oras… Ar fi trebuit salvate de la demolari macar grupuri de cladiri din cartierele evreiesti ale Bucurestiului, dar si anumite zona care aminteau de aspectul medieval al orasului. Totusi Ceausescu si nu numai el a preferat “constructiile balsoaie” si fara nici o urma de originalitate.
Privitor la diversitatea etnică şi arhitectonică: eu nu cred că diversitatea este o valoare în sine. Este în orice caz o anti-valoare când este impusă cu forţa, adică de diferite structuri statale, cu finanţare din partea contribuabililor nevinovaţi :-). Dacă este însă rezultatul natural al unei activităţi a oamenilor în condiţii de libertate, este OK.
În condiţii de libertate, dacă cineva vrea să menţină în starea lor originară diverse zone sau clădiri, s-o facă, cumpărând, dacă este nevoie, casele şi terenurile respective şi investind în renovarea, menţinerea şi exploatarea lor – pe banii şi pe riscul lor propriu şi al celor care vor să se asocieze voluntar la respectiva cauză.
Orice ar fi făcut Ceauşescu – chiar dacă ar fi fost renovări şi conservări, construcţii în loc de demolări şi distrugeri – totul ar fi fost rău, pentru că ar fi fost rezultatul unei voinţe dictatoriale – a sa şi/sau a statului comunist.
La fel cu bisericile – de ele trebuie să poată dispune întrutotul proprietarii lor, iar criteriul „interesante din punct de vedere istoric”, care este un punct de vedere al unor terţi, nu trebuie să joace nici un rol.
Pe scurt: trebuie să aibă drept de decizie numai proprietarii, nu şi terţii. Asta caracterizează o societate liberă (vs o dictatură sau o economie mixtă).
Dacă ceva este bine sau rău se judecă în context. Un apartament de 8 camere pentru fiecare familie este o chestie minunată dacă fiecare şi-o poate permite, şi este o nedreptate dacă unii o capătă be banii altora.
@Anton
Da, sunt două chestiuni interesante aici (inclusiv pentru cazurile persoanelor private, nu numai a organizaţiilor/reţelelor):
1. dacă orice aranjament financiar între salvatori şi salvaţi descalifică moral pe salvator (sau „salvator”)?
2. care este atitudinea organizaţiei Yad Vashem faţă de asemnea cazuri? (http://www.yadvashem.org/)
În plus, poate că unii nu se califică pentru titlul însuşi „Drepţi între popoare”, dar merită totuţi o anumită recunoştinţă – fie oficială, fie personală a celor salvaţi, depinzând de detaliile aranjamentului…
Deci care sunt premizele tale etice care te fac să spui „nu merita nici un respect”? Apoi: oare nu ar fi relevant pentru concluzie de aflat mai multe despre acea reţea şi de felul cum opera? Şi de asemenea şi despre rolul exact al „d-lui L.”?
Inaintea publicarii articolului bunului meu prieten Prof. Univ. Michael Shafir despre potlogaria impostorului Raoul Sorban, acest detaliu istoric a fost studiat la bani marunti de catre Profesorul Universitar Emerit Randolph Braham de la City University of New York, de departe cel mai mare si mai autorizat expert din lume in materie de Holocaustul evreilor unguri, autor a peste 100 de carti despre aceasta tema. Dansul a scris acum 16 ani cartea Romanian Nationalists and the Holocaust: A Case Study in History Cleansing, publicata de Oxford University Press in 1996 si tradusa in limba maghiara, in care este mentionat si aportul in acea afacere necurata a fostului rabin neolog al Clujului din perioada razboiului, Moshe Carmilly-Weinberger, care a trecut in lumea celor drepti acum circa trei ani la venerabila varsta de 102. Acesta a folosit niste drumuri ascunse intre noua granita de atunci dintre Romania si Ungaria, aflata intre Cluj si Turda, platind niste tarani locali si folosindu-i drept ghizi. Asa zisa „salvare” a evreilor n-a avut loc deloc la scara scontata de cei doi prieteni, iar pana la urma s-a soldat cu trecerea clandestina a granitei de catre Moshe Carmilly-Weinberger, dar nu si a masei de enoriasi evrei din Cluj pe care-i pastorea. Asadar, capitanul si-a abandonat nava in timpul naufragiului.