Este lesne de observat că senzaţiile nu permit o cunoaştere completă şi profundă a naturii lucrurilor ci doar revelaţia LOR aparentă. Ori, aparenţele se pot modifica prin tot felul de condiţiuni obiective şi subiective; apa, de pildă, poate părea caldă sau rece potrivit temperaturii mâinilor care o testează. Unui daltonist îi este cu neputinţă discriminarea culorii roşii sau verde; un turn pătrat apare cilindric de la distanţă; un baston drept, scufundat pe jumătate în apă, dă impresia de a fi rupt; viteza unui tren apare diminuată, observată alături de alt tren circulând în acelaşi sens; etc… Toate aceste aparenţe sunt veritabile, nu însă identice pentru toată lumea şi nimic fix în mod definitiv. Numai că ne putem lăsa convinşi cu uşurinţă de iluzie, afirmând, de exemplu, că bastonul e rupt, în loc să spunem, simplu şi exact, că pare rupt.
În aprecieri ca şi în discuţii asupra acestor aparenţe (consecinţele practice sunt foarte importante în societate), se impune o serie întreagă de rezerve. Siguri de senzaţiile resimţite în momentul respectiv, incert asupra lor în momentul prezent şi mai puţin siguri că alte persoane le împărtăşesc în chip asemănător.
Întâmplarea face să asist la un tragic accident şi să fiu convocat în vederea declaraţiei la poliţie împreună cu alte trei persoane. Versiunile noastre au fost în mare parte diferite, ceea ce a ambarasat oarecum investigatorii. La cererea avocatului apărării s-a decis, ca în cele din urmă, să fim supuşi unui examen oftalmologic, fiind vorba de o pistă de schi, unde albul zăpezii poate influenţa viziunea. Spre surprinderea anchetatorilor, s-a constatat că sufeream toţi trei de o defecţiune a vederii. Văzusem exact ceea ce relatam, dar relatările noastre necoincidând, se prezentau ca aparenţe subiective…
Este foarte posibil ca senzaţiile să ne antreneze în grave erori de judecată şi de conduită când nu le asociem unei prudenţe vigilente. A nu se uita că oricât de preţioasă ar fi senzaţia, ca bază şi un punct de plecare a vieţii psihice, ea nu priveşte decât o realitate aparentă. Altfel spus, ceea ce ne apare, ne apare realmente astfel; cu toate astea nu putem afirma că obiectul există în realitate aşa cum ne apare nouă, deoarece senzaţiile sunt supuse legii „relativităţii”. În gândirea buddhistă, aparenţa şi-a găsit consacraţia în expresia „vacuitate”.
Jocurile flateriei complezente şi iluzorii, acceptate de o voinţă care refuză reflecţia, pot deveni periculoase când se permite infiltrarea lor în viaţa practică şi în ordinarul existenţei. Este deci indispensabil să se impună percepţiilor sensibile cenzura constantă a unei evaluări raţionale şi corolarului ei „simţul realităţii”.
