ACUM.TV

Pentru prima oară, am ales să ajung la Madrid în mijlocul toamnei, adică pe la jumătatea lunii trecute, fiindcă experienţa fostelor mele – nu puţine – escapade madrilene, m-a învăţat că este preferabil să evit puhoiul de turişti din lunile verii şi ale toamnei timpurii. Înainte de plecare, mai mulţi prieteni m-au prevenit că escapada poate fi… primejdioasă, fiindcă ştirea despre demonstraţiile reprimate violent de poliţie, de la sfârşitul lunii septembrie, făcuse înconjurul lumii, trecând desigur şi prin Israel. Era vorba de demonstraţia din faţa edificiului Congresului Deputaţilor, de pe Paseo del Prado, pe care protestatarii disperaţi de ultimele măsuri de austeritate preconizate de guvernul Partidului Popular (PP), condus de Mariano Rajo, intenţionau să-l înconjoare printr-un uriaş lanţ uman, sub sloganul „arma noastră sunt mâinile în aer”. Cu acel prilej, cei peste 1.500 de poliţişti mobilizaţi să protejeze clădirea care îi adpăpostea pe „valoroşii” aleşi ai poporului, au manifestat o extremă violenţă, soldată cu răniri şi cu mai multe arestări. Faptul a provocat desigur neliniştea prietenilor mei, care m-au asaltat cu sfaturi privitoare la prudenţă. Rezultatul? Acum, când am revenit acasă, cu gustul de „frumos a fost, de-ar mai fi fost”, am avut o grijă: să trimit câte un e-mail prietenilor neliniştiţi, cu un text scurt: „Demonstraţii? N-am ratat nici una”! Mai mult, chiar m-am băgat printre oameni, intrând în vorbă cu ei. Şi nu numai în timpul demonstraţiilor, dar şi înainte, şi după, veţi vedea îndată cum şi în ce fel! Mai ales că am locuit la o pensiune aflată la câteva zeci de metri de Puerta del Sol, principalul „teatru al operaţiunilor”.

Chiar în prima seară, după ce am ajuns, şi am ieşit să-i spun bun-găsit ursului din piaţă, aburcat pe un tufiş de afine pe care cel puţin de vreo două decenii, de când „frecventez” eu Madridul, n-a mai reuşit să-l mănânce, am nimerit în mijlocul unei demonstraţii contra restrângerilor bugetare din domeniul educaţiei, măsuri „traduse” şi în eşecul serios al sistemului educaţional spaniol. Astfel, aproape un sfert din tineretul între 15 şi 29 de ani, nu învaţă şi nu lucrează, iar cota abandonului şcolar după învăţământul secundar (obligatoriu, conform legislaţiei UE), se ridică la 65%. Astfel încât reformele preconizate acum nu permit nici un fel de speranţe în vreo ameliorare a calităţii educaţiei, dat fiind că, după cum susţine CEAPA (Confederaţia Spaniolă a Asociaţiilor Părinţilor şi Elevilor), lucrul acesta este imposibil, câtă vreme nu dispar cauzele care au generat situaţia: reducerile bugetare au determinat o reducere drastică a personalului didactic, precum şi mărirea numărului de elevi (ajungând în unele regiuni spaniole până la 36), care revin unui singur profesor. Aceasta generează, în consecinţă, mari dificultăţi ale administraţiilor locale, creând mari deosebiri de calitate şi chiar de structură a programelor şcolare, între comunităţile regionale. În aceste condiţii, guvernul contează să obţină rezultate mai bune în acest domeniu, cheltuind… mai puţin bani. Altfel spus, sporind cheltuielile…. părinţilor, legate de educaţia şi şcolarizarea copiilor.

După vreo două ore în care cei peste o mie de demonstranţi înconjoară piaţa, cerând educaţie publică omogenă pentru toţi, societatea se împrăştie, mai ales că s-a şi instalat un grup cu mult mai restrâns, care vine cam în fiecare seară să… le „fure spectacolul” demonstranţilor, fără ca aceştia să se supere câtuşi de puţin: o formaţie de vreo 7-8 mariachi, care îi face să-şi uite instantaneu necazurile şi scopul protestelor, pentru a „încercui” simpaticul grup, cu intenţii cum nu se poate mai paşnice. Într-un minut şi jumătate de la începerea „concertului”, se strâng în jurul cântăreţilor şi muzicanţilor în jur de zece-cincisprezece perechi care încep să danseze cu înfocare. Media de vârstă a dansatorilor, însoţiţi de corul spectatorilor din jurul lor? Cam 70 de ani! Pe mulţi dintre ei, i-am recunoscut în ultima seară la Madrid, printre demonstranţii „Asociaţiei victimelor terorii şi dictaturii franchiste”, care cereau „dreptate, adevăr, compensare”. Vi se pare ciudat? Poate chiar grotesc? Nici nu ştiţi cât vă înşelaţi!

O altă demonstraţie – de data aceasta protestând cu precădere contra Bisericii Catolice – a fost cea a homosexualilor şi a transsexualilor, care îşi revendică drepturile, ocupând toată porţiunea care cuprinde Calle Mayor şi Calle Arenal, până spre Palatul Regal, spre Plaza del Oriente, aceştia având propria lor… mini-fanfară!

Nu renunţă la epilogul muzical mexican nici disperaţii-victime ale aşa-numitului „scandal al participărilor preferenţiale” ale grupului BFA-Bankia, un conglomerat bancar financiar care, ajuns în pragul falimentului, mai ales din cauza „exploziei precum un balon de săpun” a pieţei imobiliarelor, a necesitat un fond de asanare-recapitalizare de peste 20 miliarde de euro, pe care guvernul Rajoy i-a „topit” în această criză bancară, încercând s-o salveze de faliment pentru a o privatiza ulterior. După cum mi s-a explicat, banca este un grăitor exemplu de colaborare dintre elitele politice şi marea finanţă spaniolă. Guvernanţii, atât cei ai lui Zapatero (guvernul socialist-liberal anterior, PESOE), cât şi ai lui Rajoy (partid de centru-dreapta), au avut interese comune în conglomeratul financiar Bankia, iar acum, după luptele dintre politicienii marilor partide (PP şi PSOE), pentru a-şi numi în posturile-cheie în conducerea Bankia şi Caja Madrid propriii activişti cu funcţii politice superioare, preconizează achitarea „miliardelor de salvare” din banii obţinuţi din restrângerile bugetare de la domeniile vitale ale economiei: cel educativ, de sănătate şi cel de protecţie socială. Astfel, mobilizând fondul public FROB (Fondul de Restructurare Ordonată Bancară), au injectat capitalul de natură să salveze aceste bănci. În acelaşi scop, atât guvernul anterior cât şi cel actual au concentrat capitalul în mâinile unor enorme entităţi bancare, considerate „prea mari pentru a fi expuse prăbuşirii”. Actualmente, „constructorii” acestei situaţii sunt anchetaţi, unii deferiţi justiţiei, fără ca nimeni să-şi facă griji privitoare la soarta lor. „Grijile” au rămas pe terenul deponenţilor care şi-au văzut economiile „topite” în această cvasi-escrocherie politico-financiară. De aici – şi pancartele şi scandările lor indignate, privitoare la „Bancherii escroci – cu politicieni susţinători”, ca şi îndemnul „Nu vă depuneţi economiile la Caja (Casa de exonomii) Madrid, (inclusă actualmente în grupul Bankia, n.n) – dacă nu vreţi să rămâneţi fără ele”.

De fapt, oamenii se gândesc dacă… ar mai avea ce depune, dat fiind că Spania este unul din statele membre în UE dintre cel mai grav afectate de criză, situaţie „tradusă” prin şomajul a ajuns la 5.778.100 de persoane, după ultimele cifre comunicate de EPA (Anchete asupra Populaţiei Active), ceea ce înseamnă că unul din patru spanioli caută fără succes un loc de muncă, iar în cadrul acestei mase de şomeri, în 10% dintre familiile afectate, nici unul dintre membrii acestora nu lucrează şi nu găseşte un loc de lucru. De aici – sute de mii de familii ameninţate cu evacuarea din casele pentru care nu mai pot achita împrumuturile ipotecare. Mariano Rajoy, după cum declară cu emfază în presă, încearcă realizarea unui program de amânare cu doi ani a evacuării familiilor aflate într-o astfel de situaţie disperată.

Ca pretutideni, fostul şi actualul guvern se acuză reciproc, fostul guvern – acum în opoziţie – îl acuză pe cel actual pentru restrângeri de buget lipsite de „sensibilitate” faţă de marea masă sărăcită, iar actualul guvern se laudă cu elaborarea, pentru anul 2013, a unui buget „chibzuit, social şi de natură să reducă deficitul naţional, grăbind ieşirea Spaniei din criză”. În asemenea condiţii, se justifică explicaţiile cu care demonstranţii printre care mi-am petrecut serile şi după amiezile n-au făcut câtuşi de puţin economie: frenezia dansului şi cântecelor alături de mariachi, după fiecare din aceste demonstraţii, este singura modalitate, pe care o ştiu, de a-şi controla disperarea şi a-şi aduna forţele proprii, cu care speră să mobilizeze societatea civilă să se… salveze singură, fiindcă în privinţa conducerii – şi-au pierdut de mult speranţa. „Și pe urmă” – îmi spune şoferul de taxi care mă duce spre aeroport, în dimineaţa întoarcerii acasă – „nu uitaţi, Señora, că şi noi suntem mediteranieni, ca şi dumneavoastră, israelienii. Aaa, sunteţi ziaristă? Vai, ce titlu potrivit aţi ales pentru articolul dvs: Madridul protestează şi dansează. Nu, nu-i şocant. Puneţi-l, pe răspunderea mea”. Totuşi, parcă n-am îndrăznit!

Acest articol a fost publicat duminică, 28 octombrie 2012 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.