Cotidianul România liberă a ajuns la un tiraj de 1,5 milioane de exemplare în februarie – martie 1990
Multă lume mă ştie de la BBC, dar mai sunt şi unii care-şi aduc aminte de mine de pe vremea când lucram la România liberă în perioada 1990 – 1991.
În serialul pe care-l încep azi voi rememora acea perioadă scurtă, dar esenţială în cariera mea de jurnalist.
Nu m-am gândit niciodată înainte de ianuarie 1990 că aş putea fi jurnalist. Era şi firesc dat fiind că ceea ce se făcea pe vremea comunismului nu avea nicio legătură cu jurnalismul.
Am ajuns din întâmplare să practic jurnalismul. Pe la mijlocul lui ianuarie 1990 m-am dus la sediul cotidianului România liberă să-l vizitez pe fostul meu coleg de clasă şi de bancă din şcoala primară, Ştefan Maier.
Făcea parte pe atunci din nou conducere a cotidianului, după eliberarea sa din domiciliu obligatoriu, pe 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului Ceauşescu. Ştiam, dintr-o întâlnire pur întâmplătoare cu mama lui, prin martie 1989, că fusese arestat.
După 22 decembrie aveam să aflu că Ştefan făcuse parte dintr-un grup de persoane printre care Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă şi Anton Uncu, care editaseră o gazetă ilegală, fuseseră denunţaţi, arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi şi numai presiunile internaţionale îl determinaseră pe Ceauşescu să decidă ca doar Băcanu să rămână în închisoare (condamnat pentru delicate de drept comun inventate), ceilalţi executându-şi pedeapsa prin exil intern cu domiciliu obligatoriu.
Ne-am bucurat mult să ne revedem, cred că trecuseră aproape 17 ani de când drumurile noastre se despărţiseră.
La un moment dat, Ştefan mi-a spus: “Nu vrei să vii la noi?”, “Bine Ştefan, dar ştii bine că nu am scris niciodată”, i-am replicat, iar el a continuat “Nu-i nimic, o să vedem lumea”. Acest lucru m-a convins pe loc.
Nu aveam o profesie la care să ţin – eram informatician la Spitalul Fundeni, Clinica de Chirurgie Cardiovasculară, aşa că am început imediat demersurile de transfer şi pe 6 februarie 1990 am devenit angajat al ziarului România liberă, pe atunci încă proprietate a statului.
Am ajuns acolo în plină efervescenţă, nu exagerez dacă spun că istoria se scria sub ochii noştri. Ziarul ajunsese la un tiraj de 1,5 milioane de exemplare pe zi şi se profila ca principala opoziţie la regimul Iliescu/FSN, care dovedea că nu doreşte o tranziţie la o democraţie reală (vă mai amintiţi de “democraţia originală” a lui Petre Roman, prim ministrul interimar al acelei perioade?) şi economie de piaţă.
Mi-aduc aminte că primul loc unde am fost trimis pe teren a fost la Facultatea de Drept, unde candidații respinși la concursul de admitere erau în greva foamei pentru suplimnetarea locurilor. Așa era pe vremea aceea, se protesta pentru orice, justificat sau nejustificat, așa înțelegeau românii democrația.
Gafa politică a lui Băcanu
Primul articol de impact care mi-a fost publicat s-a numit “Frontul, adică F(S)LN, a pierdut alegerile”, un mic articol despre alegerile din Nicaragua, câștigate, împotriva tuturor așteptărilor de opoziția anti-sandinistă. Făceam acolo niște comparații aluzive cu România, referindu-mă la proaspăt aleasa președintă, Violeta Chamorro, ca la o “gospodină disidentă” – termen mârlănesc folosit de liderul FSN, Ion Iliescu, cu referire la Doina Cornea.
Mi-aduc aminte că am fost invitat la o recepție la secretarul I al ambasadei Statelor Unite la București, Miller Crouch, împreună cu Anton Uncu și Mihai Creangă, unde era invitat și Eugen Preda, director la Radio România.
S-a discutat acolo despre articol și i s-a cerut părerea și lui Preda, care era un fesenist convins, și care a încercat să convingă asistența că orice comparație între situația din România cu cea din Nicaragua era greșită.
Tot în acele zile am avut și primul contact cu politica de partid. Băcanu își pusese în gând să promoveze Partidul Republican și pe liderul acestuia, Ioan Mânzatu. De altfel, curând Mânzatu avea să fie propulsat în primul rang al politicii din România, fiind ales vice-președinte al Consiliului Provizoriu de Unitate Națională (CPUN), primul parlament provizoriu de după căderea lui Ceaușescu.
Țin minte că i s-a atras atenția din mai multe părți lui Băcanu că Mânzatu nu fusese o victimă a regimului Ceaușescu, ci un privilegiat, fiind un favorit al Elenei Ceaușescu, autor al unei escrocherii de proporții intitulate “Apa vie”.
După a doua descindere a minerilor în Capitală, pe 19 februarie 1990, într-o ședință televizată în direct a CPUN, Mânzatu avea să critice, fără să-l numească, ziarul România liberă pentru modul de reflectare a invadării de către demonstranți a clădirii guvernului pe 18 februarie.
De altfel, Mânzatu, profitând de absența din țară a lui Băcanu, a încheiat o alianță electorală cu Partidul Unității Naționale a Românilor din Transilvania (PUNRT, ulterior PUNR), din care Partidul Republican nu s-a ales cu niciun mandat de parlamentar. Sprijinirea lui Mânzatu n-a fost ultima gafă politică a lui Băcanu.
Între timp, conducerea ziarului pregătea privatizarea, care s-a produs pe data de 1 aprilie 1990. România liberă devenea compania cu numărul de înregistare 00001, în temeiul Decretului-lege 54/1990, care permitea înființarea unor companii private cu până la 20 de angajați și asocierea a maximum 10 astfel de companii.
România liberă, care avea sub 200 de angajați și s-a decis împărțirea în companii cu maxim 20 de salariați și asocierea lor. Directorul cotidianului pro-FSN Adevărul, Darie Novăceanu, a scris un editorial în care califica această împărțire drept “salazaristă”, cu referire la liderul fascizant al Portugaliei dintre 1932 și 1968, Antonio Salazar. E doar un exemplu al relei credințe de care au dovadă jurnaliștii acestui cotidian, moștenitor al Scânteii comuniste, pe întreg parcursul anului 1990.
Îmi aduc aminte ce nerăbdător eram să devin unul dintre primii salariați ai sectorului privat din România. Erau însă colegi care priveau pasul cu îngrijorare. De pildă, atunci am auzit întrebarea: „Cine ne mai dă nouă bani, dacă ne privatizăm?”, care spune totul despre mentalitatea după 45 de ani de comunism.
În lunile martie-aprilie 1990, propaganda fesenistă devenea tot mai sufocantă. Data primelor alegeri parlamentare și prezidențiale fusese fixată pentru 20 mai și violența verbală și uneori fizică împotriva opoziției devenise o realitate cotidiană.
În acest climat, a luat naștere fenomenul Piața Universității, în care ziarul România liberă a fost profund implicat. Dar despre aceasta, în episodul următor.
(va urma)