Am văzut că explicaţia pentru catastrofa pe care a suferit-o Armata Roşie începând cu 22 iunie 1941 nu poate fi faptul că tov. Stalin nu se aştepta de loc la un război cu Germania şi că, de aceea, armata sa era insuficient dotată în personal şi material militar. Asta se vede, în orice caz, din relatarea scriitorului Ehrenburg despre convorbirea pe care a avut-o cu Stalin în aprilie 1941, când Stalin i-a dat a înţelege că prietenia germano-sovietică este pe sfârşite.
Fapt este că pe 22 iunie, de ambele părţi ale graniţei de vest a URSS (circa 1.000 de kilometri, de la Marea Baltică până la gurile Dunării) era concentrat un număr enorm de trupe şi material militar. Astfel, Germania avea peste 5 milioane de militari, 3.700 de tancuri şi 2.500 de avioane. Chiar în faţa lor se găseau: vreo 5,5 milioane de militari sovietici, 23.000(!) de tancuri şi 20.000(!) de avioane. În afară de aceasta, din est se deplasau către graniţa de vest a URSS alte mijloace tehnice, precum şi alte milioane de militari deja mobilizaţi, din cei peste 25 de milioane pentru care existau deja planuri de mobilizare.
Ipoteza lui Victor Suvorov
La începutul anilor 1970, un tânăr ofiţer frecventează cursurile Academiei Militar-diplomatice de la Moscova. Această instituţie foarte specială formează cadrele superioare ale serviciilor de informaţii (GRU) ale Statului Major al Forţelor Armate, altfel spus ale spionajului militar sovietic. Acest tânăr ofiţer va fi mai târziu cunoscut sub pseudonimul scriitoricesc Victor Suvorov.
Victor Suvorov povesteşte: La această instituţie se predau tot felul de cursuri. La unul din cursuri, dedicat strategiilor de contrainformaţii, tinerilor ofiţeri li se explică care sunt indiciile că un stat inamic se pregăteşte să atace. Lectorul enumără: inamicul dislocă spre hotare statele sale majore şi punctele de comandă, nodurile de comunicaţie şi rezervele strategice de combustibil, muniţii şi logistică, reţeaua de aerodromuri, etc. Cursul care urmează este de istorie a Marelui Război Pentru Apărarea Patriei. Lectorul vorbeşte despre nemaipomenita gafă sovietică din iunie 1941: stupizii generali şi mareşali ai lui Stalin au dislocat spre hotare statele lor majore şi punctele de comandă, nodurile de comunicaţie şi rezervele strategice de combustibil, muniţii şi logistică, reţeaua de aerodromuri, etc.! Au construit peste 250 de aerodromuri cu piste betonate, deci pentru utilizare de lungă durată, dotate cu tot ce trebuie: combustibil, depozite cu alimente, cu bombe, şi toate astea – pentru nemţi: oferite ca pe tavă, să le ia şi să le folosească contra patriei sovietice!
Studenţii toţi râdeau de prostia tovarăşului Stalin şi a generalilor săi. Şi mai râd încă şi în zilele noastre, şi nu numai studenţii, ci toată lumea. Este însă adevărat că râd din ce în ce mai puţin, pentru că tânărului Victor Suvorov a făcut legătura logică între lucrurile pe care le-a aflat la cele două cursuri succesive şi s-a gândit că, de bună seamă, Stalin pregătea un atac masiv asupra Germaniei.
Cu această ipoteză, toate faptele care se cunosc despre (ne)pregătirea URSS pentru război, toate aspectele şi acţiunile aparent fără noimă, capătă o explicaţie naturală.
În iunie 1941 URSS era în plină pregătire a unui atac prin surprindere asupra Germaniei (şi României), iar atacul german i-a prins pe ruşi pe picior greşit.
O armată care se pregăteşte pentru atac este deosebit de vulnerabilă, deoarece mai toate activele ei – tehnice şi umane – sunt concentrate la graniţe, deci în spaţii reduse, unde bombardamentele aeriene şi ale artileriei produc efecte dezastroase. O armată care se pregăteşte să se apere, care se pregăteşte deci să respingă un eventual atac, îşi plasează resursele – trupe, tancuri, avioane, artileria – la câţiva zeci sau sute de kilometri de graniţă, construieşte acolo fortificaţii, tranşee, se camuflează, se îngroapă sub pământ ş.a.m.d.
Suvorov apreciază că atacul sovietic asupra Germaniei era planificat pentru 6 iulie, deci Hitler i-a luat-o lui Stalin înainte cu doar două săptămâni. Stalin ştia perfect de concentrările masive de trupe germane la graniţele sale, dar era convins că Hitler nu are de gând cu adevărat să atace URSS, ci că vrea doar să exercite presiuni pentru a obţine concesii în negocierile pe care tocmai le purtau cu privire la „sfere de influenţă” şi la livrări de materiale strategice. Stalin avea convingerea – justificată – că Germania nu va îndrăzni să lupte pe două fronturi, deoarece chiar Hitler a scris în „Mein Kampf” că acest fapt a fost cauza ultimă a înfrângerii Germaniei în războiul din 1914-1918 şi că această greşeală nu trebuie repetată niciodată.
Dar Stalin mai avea şi motive obiective să creadă că Germania nu va ataca: serviciile de informaţii militare raportau că armata germană nu era pregătită pentru un război cu o ţară atât de imensă şi cu resurse practic inepuizabile. Dacă Germania atacă vara, nu are decât maximum trei luni la dispoziţie înainte de a trebui să se oprească din cauza venirii sezonului ploilor şi apoi a iernii, iar aceste trei luni sunt insuficiente pentru a-şi asigura victoria. Serviciile de informaţii au stabilit că armata germană nu s-a pregătit pentru un război în timpul iernii, adică că nu avea echipament de iarnă pentru militari şi nici tehnică militară care să poată funcţiona şi la minus 20-30 de grade.
Deci Stalin pornea de la ideea că Hitler este raţional, şi asta a fost greşeala care a făcut ca Stalin să trebuiască să se mulţumească în cele din urmă cu o mult mai mică victorie – după 4 ani de război greu – în locul unei mari şi rapide victorii în urma căreia să impună comunismul în toată Europa. Hitler, la rândul său, era în situaţia să nu mai poată evita un război pe două fronturi, dar a sperat că URSS se va prăbuşi, cumva, militar şi politic, după doar un Blitzkrieg de câteva luni. Cum asta nu s-a întâmplat, Hitler a început să bănuiască că va pierde în cele din urmă războiul şi a hotărât (decembrie 1941) să lase măcar o singură, dar „inestimabilă” moştenire poporului său german – „debarasarea” Europei de evrei prin uciderea lor pe toate teritoriile cucerite.
***
Să revenim pentru moment la cursantul Victor Suvorov. Cu ipoteza că URSS se pregătea să atace Germania in minte, Suvorov a reevaluat tot ce citise în memoriile, publicate oficial, ale mareşalilor şi generalilor sovietici, micile detalii care nu atrăgeau atenţia, şi şi-a făcut astfel o imagine despre numărul, dislocarea geografică şi mişcările trupelor şi tehnicii sovietice în preajma zilei fatidice de 22 iunie. Toate confirmau şi întăreau ipoteza. Victor Suvorov posedă cunoştinţe cu adevărat enciclopedice despre istoria şi teoria militară, are o memorie neobişnuită şi o capacitate analitică ieşită din comun.
În următorii patru ani (1974-78) Suvorov a lucrat ca rezident al GRU-ului la ambasada URSS din Geneva, de unde s-a refugiat în Anglia, cu soţia şi cei doi copii. Imediat după sosire a început să pună pe hârtie pentru prima dată ipoteza sa – acum i se poate spune descoperire, pentru că dovezile erau copleşitoare – sub forma unui articol, care apoi a devenit o carte, pe care a publicat-o sub pseudonimul „Suvorov” şi sub titlul „Spărgătorul de gheaţă”. Această carte a apărut în tiraje de milioane, în diverse limbi. În limba română a apărut, împreună cu alte câteva cărţi de acelaşi autor, în mai multe ediţii, din care ultima este din 2010. În total, în limba română sunt disponibile în prezent 10 titluri.
De ce „Spărgătorul de gheaţă”?
Încă în 1919, la nici doi ani de la preluarea puterii, Vladimir Lenin scria:
„…este de neconceput existenţa îndelungată a republicii Sovietelor alături de statele imperialiste. Va învinge în cele din urmă fie una fie cealaltă” (Opere, v.38, pg.139, ed.5-a).
Puţin mai târziu (1925) Iosif Stalin aprofundează:
… victoria socialismului intr-o singură ţară este posibilă, dar victoria definitivă şi ireversibilă a socialismului este posibilă numai dacă socialismul este victorios în cel puţin câteva ţări capitaliste dezvoltate (Opere, v.7, pg.118).
Deci, pentru a asigura perenitatea Sovietelor, este absolut indispensabil exportul comunismului în Europa Occidentală. Primele încercări (1920, Polonia şi Germania) au eşuat. Stalin a învăţat lecţia „revoluţiei” ruse – haosul şi nemulţumirile generate de războaie sunt cele mai propice preluării puterii – şi a mai adus şi o contribuţie proprie: să lase pe alţii să slăbească duşmanul, iar el să culeagă apoi roadele în calitate de „eliberator”.
Conjunctura după războiul 1914-18 deschidea perspective unice pentru o astfel de strategie: Germania era înfrântă, i s-a impus tratatul umilitor de la Versailles, deci putea fi încurajată şi ajutată să-şi ia revanşa împotriva învingătorilor, în primul rând a Franţei şi Angliei. Iar când părţile se vor epuiza reciproc, iată că vine aducătorul de libertate…
Tratatul de la Versailles interzicea Germaniei să aibă o armată cât de cât semnificativă. Însă, începând cu 1922 deja, URSS a oferit în mod secret Germaniei asistenţă pentru reconstruirea armatei, baze de antrenament în Rusia pentru aviatori, tanchişti, artilerişti, iar inginerilor germani le-au pus la dispoziţie facilităţi pentru a dezvolta armament. Această cooperare secretă a continuat, cu intensitate variabilă, până la invazia germană din iunie 1941. Stalin cunoştea foarte bine intenţiile revanşarde ale lui Hitler chiar din Mein Kampf, pe care îl citise într-o traducere privată scurt după apariţie. În alegerile germane din 1932-1933 Stalin a ordonat comuniştilor germani să nu se alieze cu social-democraţii, fapt care a fost deosebit de folositor pentru ajungerea la putere a partidului nazist.
Venirea lui Hitler la putere în 1933 a concretizat planurile lui Stalin: Hitler va trebui să fie acela care va declanşa războiul în Europa, va slăbi şi distruge democraţiile europene, iar după aceea Armata Roşie va interveni ca „eliberatoare de sub jugul fascist” şi va bolşeviza Europa. Altfel spus, Hitler îi va deschide lui Stalin drumul spre toată Europa, de unde şi titlul cărţii: „Spărgătorul de gheaţă”.
Complicitatea lui Stalin în declanşarea războiului
Stalin va face tot posibilul şi în continuare pentru a încuraja revanşismul lui Hitler. Până în vara lui 1939 Hitler a desfiinţat Austria şi Cehoslovacia. Următoarea sa pradă mai uşoară ar trebui să fie Polonia, numai că se temea că URSS o va apăra pentru a nu permite Germaniei să ajungă să aibă graniţă comună cu URSS; URSS şi Germania erau separate de Polonia, deci nu aveau graniţă comună, ceea ce excludea un atac prin surprindere. Pentru a nu bloca ardoarea ofensivă a lui Hitler, Stalin a găsit metoda: îi garantează că nu-l va ataca, oferindu-se să semneze un tratat de neagresiune. Tratatul a fost semnat în timp record, în mai puţin de o săptămână de la începerea negocierilor, pe data de 23 august 1939.
Tratatul din 23 august mai prevedea, într-un protocol adiţional secret, ca semnatarii să-şi împartă teritoriile unor state neutre: URSS va avea mână liberă în Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania, Polonia va fi desfiinţată şi ea şi va fi împărţită între URSS şi Germania. În plus, Stalin va avea mână liberă în Basarabia.
La o săptămână după semnarea tratatului, pe 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia dinspre vest. Pe 3 septembrie Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei, spre surprinderea lui Hitler, care se aştepta din partea acestora la aceeaşi pasivitate ca şi în cazul Cehoslovaciei. O a doua surpriză pentru Hitler a fost faptul că, contrar înţelegerii, URSS n-a atacat şi el Polonia simultan, dinspre est, ceea ce a făcut ca Hitler să apară în faţa opiniei publice ca fiind singurul agresor şi declanşator al celui de al doilea război mondial. URSS a intrat în Polonia abia pe 17 septembrie, sub pretextul mai mult sau mai puţin plauzibil al necesităţii de a „proteja” minorităţile ucraineană şi bielorusă. Aşa că URSS a ieşit basma curată: cum se spune, nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase! (Despre atrocităţile fără precedent pe care le-au comis cei doi ocupanţi pe teritoriul Poloniei – poate altă dată).
Din acest moment Germania şi-a continuat expansiunea: Danemarca, Norvegia, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg; de asemenea a atacat Marea Britanie. URSS a invadat Estonia, Letonia şi Lituania, a atacat Finlanda şi, după un război neaşteptat de greu, soldat cu 170 de mii de morţi ruşi, a capturat o bună parte din teritoriul acesteia. Cu Basarabia însă lucrurile nu s-au întâmplat chiar după plan, adică nu chiar în conformitate cu Protocolul secret din 23 august 1939. Într-adevăr ruşii nu s-au mulţumit cu Basarabia, ci au ocupat şi Bucovina de Nord (sfârşitul lui iunie 1940), ceea ce nu era prevăzut în protocolul secret. Asta l-a alarmat pe Hitler peste măsură, deoarece în acest fel URSS se apropia mult prea mult de una din puţinele surse de aprovizionare cu petrol care le-au mai rămas Germaniei, şi anume de Ploieşti. Fără petrolul românesc Germania nu putea să-şi acopere necesităţile pe termen lung în combustibil, iar asta însemna paralizarea parţială a aviaţiei, tancurilor, marinei şi a transporturilor terestre, adică a unei bune părţi din capacităţile sale militare.
Apropiindu-se prea mult de petrolul românesc, Stalin a comis o greşeală, una din foarte puţinele pe care le-a făcut la viaţa lui. Într-adevăr, speriat, Hitler a cerut imediat, în iulie 1940, Statului Major să pregătească un plan de invadare a URSS („Barbarossa”), pe care l-a aprobat în decembrie, când s-a convins că războiul său aerian contra Angliei a eşuat. Hitler a decis că, înainte de a invada Anglia, trebuie să suprime neapărat pericolul din partea Rusiei, care ar fi putut să atace pe la spate în momentul când grosul trupelor Germane ar fi fost ocupate cu Anglia. La acea dată Hitler intenţiona să pună în aplicare planul Barbarossa în mai 1941, dar apoi l-a amânat cu câteva săptămâni.
De ce fel de război se pregătea Rusia Sovietică?
Eforturile lui Stalin de instrumentalizare a lui Hitler drept deschizător de drum pentru armatele sovietice eliberatoare nu au fost singurele în această direcţie. Efortul principal era totuşi construirea unei armate suficient de numeroase şi bine dotate pentru a putea ocupa şi menţine sub control teritorii imense noi, cu o populaţie de sute de milioane. Stalin a lucrat sistematic. Pentru a avea armată puternică era nevoie de armament modern şi în cantităţi suficiente, iar pentru asta – de o industrie grea şi o industrie constructoare de maşini. Acestea nu puteau să fie procurate decât din Occident, inclusiv cu specialiştii respectivi. Singura marfă pe care putea URSS s-o vândă erau, în afară de ceva aur şi opere de artă confiscate de la biserici şi privaţi, numai grânele. Pentru a garanta o producţie suficientă de grâne, tovarăşul Stalin s-a gândit că nu se poate baza pe „capriciile” iniţiativei private şi ale pieţei libere, a pus capăt în mod brutal sistemului economic relativ liberal al NEP-ului şi a decis transformarea ţăranilor în muncitori agricoli, adică colectivizarea forţată a agriculturii. Drept consecinţă, milioane de reali sau presupuşi recalcitranţi au fost omorâţi, înfometaţi sau deportaţi, iar nivelul de trai al sovieticilor a scăzut drastic. Milioane de tone de grâne curgeau spre vest în schimbul importării a zeci şi sute de fabrici şi uzine „la cheie”, şi a specialiştilor respectivi.
Pe de altă parte, numărul de militari din Armata Roşie a crescut de la 600.000 în 1927 la 5,5 milioane în iunie 1941. În septembrie 1939 (!) a fost instituită pentru prima dată după Războiul Civil conscripţia obligatorie, iar vârsta de recrutare a fost coborâtă de la 21 la 18 ani, ceea ce a furnizat dintr-o dată circa 3 milioane de noi recruţi. Începând cu ianuarie 1939 economia a început să treacă în regim de război: au fost interzise demisiile şi schimbarea locului de muncă, absenţele de la serviciu şi întârzierile de peste 20 de minute au devenit infracţiuni penale, la fel şi neîndeplinirea normelor de producţie şi producerea de rebuturi. Diferitele procese politice foarte publicizate, precum şi represiunile tacite dar vizibile, au băgat frica în oameni, iar în acest fel Stalin a obţinut o obedienţă totală.
Doctrina militară sovietică a fost dintotdeauna orientată spre atac şi ofensivă, purtate pe teritoriu străin; strategiile şi tactica de apărate nu erau nici predate şi nici nu se organizau manevre militare pe această temă. Singurele planuri militare pe care le-a elaborat vreodată Statul Major s-au referit la atacurile ofensive în adâncime, pentru care s-au făcut calcule de resurse necesare şi s-au întocmit orare precise. Resursele prevăzute în aceste calcule includeau nu numai necesarul de trupe şi armament, ci şi numărul de activişti de partid şi securişti NKVD care urmau să sovietizeze teritoriile ocupate. Au fost alocate resurse pentru proiectarea şi fabricarea armamentului de tip ofensiv, de exemplu submarine, bombardiere uşoare, planoare, paraşute, mai puţin de tip defensiv, ca mine, fortificaţii, baze de partizani, arme antiaeriene şi antitanc. Au fost tipărite milioane de hărţi de stat major ale Germaniei şi României (utile pentru ofensivă), însă nu şi ale teritoriului URSS (utile pentru apărare). Au mai fost tipărite milioane de ghiduri de conversaţie ruso-germane, cu fraze de tipul: „unde este sediul partidului nazist?”. Au fost formate unităţi militare, în special de paraşutişti, compuse din vorbitori de poloneză, germană, franceză şi spaniolă.
Pentru apărare, Armata Roşie n-a prevăzut nimic: nici minarea podurilor, nici fortificaţii, nici baze de partizani. Din contra, în preajma războiului, fortificaţiile au fost distruse pentru a nu îngreuna ofensiva trupelor sovietice, iar formaţiile de partizani au fost desfiinţate.
Aşa se face că pe 22 iunie, când Armata Roşie se concentra în secret la graniţe în vederea unui atac masiv, dar încă nu era gata de atac, Germania a atacat şi a distrus sau capturat cantităţi enorme de material de război: armament, muniţii, combustibil, avioane, tancuri. În acest fel, Armata Roşie nu a avut suficiente resurse pentru o apărare eficientă şi a suferit înfrângerile pe care le ştim. Datorită însă profunzimii sale strategice, a resurselor aproape inepuizabile, a trupelor de baraj, ajutorului aliat şi cruzimii ocupanţilor, Armata Roşie a reuşit să se debaraseze de trupele naziste, dar nu a reuşit să îndeplinească Marele Plan al lui Stalin de a subjuga toată Europa şi, poate, toată lumea. Iar tov. Lenin în 1919 şi tov. Stalin în 1925 au avut perfectă dreptate: cum comunismul n-a reuşit să fie victorios în „ţările capitaliste dezvoltate”, acesta s-a prăbuşit.
Câteva observaţii bibliografice
Teoria lui Victor Suvorov a fost rapid acceptată de unii cititori şi de unii istorici (inclusiv străini), şi vehement contestată de alţii, în special de istoricii sovietici ruşi „patrioţi”. O problemă este că anumite arhive din perioada sovietică, cele foarte „sensibile”, au rămas în esenţă închise, după ce s-au întredeschis pentru scurt timp la începutul anilor 1990. Este adevărat că unii istorici au acces, dar sunt aleşi pe sprânceană: cei cunoscuţi sau suspectaţi a fi favorabili tezelor lui Suvorov nu au acces. Se crede că unele părţi din arhive secrete au fost „curăţate” în perioada haotică a „perestroicăi”.
Suvorov a publicat până acum vreo 20 de cărţi:
– Istorie: „Spărgătorul de gheaţă”, precum şi alte nouă legate de diferite aspecte ale problemelor tratate în prima; au apărut de asemenea numeroase articole în diferite culegeri specializate în istoria Marelui Război;
– Documentare, despre armata sovietică şi serviciile ei de informaţii
– Trei romane (pasionante!)
Toate sunt scrise foarte interesant, pasionant chiar şi se citesc foarte uşor. Toate sunt scrise în limba rusă, sunt în vânzare şi există şi în format electronic. Multe dintre ele au fost traduse, inclusiv în limba română, în care a apărut recent toată seria istorică (la Polirom). Şi din acestea unele există în format electronic. Lucrările lui Suvorov sunt extrem de populare în fostele state socialiste, în special în Ţările Baltice, Polonia şi Bulgaria. Este interesant că trei din cărţile lui Suvorov au fost traduse şi în ebraică dar nu au putut fi tipărite. Cauza este că istoricul israelian Gabriel Gorodetsky, un fel de papă al istoricilor în Israel, şi care este unul din privilegiaţii care au acces la unele arhive sovietice închise, blochează sistematic publicarea în ebraică a cărţilor lui Suvorov şi a simpatizanţilor acestuia. Din acest motiv, una din ele a fost publicată pe Web cu acordul autorului. Dar şi principala carte, „Spărgătorul de gheaţă”, există şi ea în format electronic.
Pe YouTube există mai multe materiale relevante, în particular o conferinţă de circa 50 de minute, sub formă de 4 clipuri, a lui V. Suvorov, ţinută în octombrie 2009 la US Naval Academy, în engleză: Partea 1/4, Partea 2/4, Partea 3/4, Partea 4/4.
Se apreciază că câteva din afirmaţiile lui Suvorov nu sunt exacte, dar că acestea sunt în general de detaliu şi secundare şi nu afectează teza de bază. Există însă o concluzie importantă care a fost contestată cu foarte bune argumente chiar de istoricii care împărtăşesc ideea că Stalin era în plină organizarea a unui atac asupra Europei Occidentale. Dar despre asta – în articolul următor…
Acest articol este o prezentare demnă pentru antologia războiului germano-sovietic !!
Se recunoaşte că armata sovietică dispunea, la data de 22 Iunie 1941, de mai multă tehnică militară decât nemţii, deşi în prima parte autorul susţinea că sovieticii nu aveau superioritatea cantitava în armament. Susţin în continuare, aşa cum am făcut-o în comentariul de la prima parte a acestei lucrări, că armata sovietică nu era la fel de bine antrenată ca cea germană, şi în plus Stalin şi-a dat cu „stângul în dreptul” când a lichidat floarea ofiţerimii sovietice, chiar în ajunul războiului.
Concluzia că Stalin, nu numai că nu a fost „surprins” de atacul neaşteptat al nemţilor, ci dimpotrivă, abia a aşteptat acest moment, gândit cu mult timp înainte, pe baza ideii de revoluţie mondială în vederea cuceririi întregii lumi!
Felicitari bine meritate pentru o lucrare perfect documentata !!
@Sfartz Pincu:
„… în prima parte autorul susţinea că sovieticii nu aveau superioritatea cantitava în armament”
Autorul *nu* a susţinut aşa ceva, cum v-am şi semnalat la timpul respectiv: http://www.acum.tv/articol/59845/comment-page-1/#comment-29822
„…Stalin, nu numai că nu a fost “surprins” de atacul neaşteptat al nemţilor…”
Nu, Stalin a fost surprins, chiar extrem de surprins, de atacul german. Stalin intenţiona să fie el acela care îl surprinde pe Hitler!
Vă înşelaţi dacă credeţi că planul lui Stalin era să se lase atacat, apoi să riposteze şi să cucerească Europa ocupată de nazişti, plus restul.
Daca nu ma insel, Rusia a mai fost invinsa de Germania in I-ul Razboi Mondial, si a trebuit sa incheie o pace rusinoasa la Brest-Litovsk.
Nu se stie care ar fi fost soarta URSS-ului daca nu ar fi primit sprijinul material imens al Aliatilor! Din punct de vedere moral, erau populatii si zone autonome din URSS, care i-au primit cu bratele deschise pe nemti, asa cum s-a intamplat cu republicile baltice, o parte din ucraineni, tatarii din Crimeea, calmacii, din zona Don-Volga! La fel si cazacimea, care nu agrea puterea sovietica, in masura egala ca si tarile din Asia Centrala.
Daca nemtii ar fi avut o viziune anti-socialist-sovietica, pentru teritoriile cucerite, si ar fi oferit o alternativa democratica reala, nu se stie daca sistemul sovietic nu ar fi cazut cu 50 ani mai devreme.
In legatura cu teoria cum ca Stalin ar fi atacat germania daca germania nu ar fi atacat URSS, trebue mentionate cateva realitati istorice, omise in articolul de mai sus – ceace este probabil de inteles intr-un spatiu rastrans.
Hitler isi declarase deja in Reichstag pe 4 mai 1942 intentia de a sfarama ‘bolshevismul evreesc’, declaratie urmata de binecunoscuta incursiune solitara a lui Hess in UK cu scopul de a ‘racola’ UK impotriva URSS.
Stalin era convins ca Churchill incerca sa atraga Germania intr-un razboi impotriva URSS si ca atare Stalin acceptase explicatia lui Hitler ref. masarea de trupe germane la granita cu URSS „pentru le proteja de un atac britanic”.
„Vina” pentru inactiunea lui Stalin a cazut pe sheful GRU – Golikov, care l-a asigurat pe Stalin ca Germania nu are de gand sa atace URSS si ca atare nici Stalin, nici Jukov si nici Timoshenko nu erau ín cunostinta de cauza ref. intentiile lui Hitler.
Este adevarat ca Stalin primise informati valoroase si de la Sorge in legatura cu intentiile germaniei, insa din pacate Stalin a refuzat sa accepte aceste informati si le-a considerat inflamatoare.
In opinia mea – si nu numai a mea – ideia cum ca URSS ar fi atacat Germania daca Germania nu ar fi atacat URSS, este de natura revizionista – si nu ma tem sa folosesc acest termen .
Faptul ca URSS a atacat Polonia la numai cateva zile dupa atacul german nu a fost si nu este considerat de nici un comentator istoric, bineinteles cu exceptia ta, Alexandru, ca o intentie a URSS-ului de a se fi ‘detashat’ de realitate istorica a concordantei intre Germania si URSS la acest act istoric criminal.
Mentionez cele de mai sus deoarece impresia mea generala a comentariilor tale la acest subiect este una de ‘obiectivitate’ dirijata catre o concluzie eronata a evenimentelor – cel putin din punctul meu de vedere.
Deasemenea,Alexandru, realitatea ca Stalin a colectivizat agricultura sovietica intr-o maniera deosebit de agresiva cu pierderea a milioane de vieti,mai ales in Ucraina, nu se poate ‘lega’ de perioada de dupa acordul ribentrop-Molotov deoarece colectivizarea fortata ‘a avut loc’ cu multi ani inainte de anii 1938-39.
In general maniera de a folosi ORICE argument in sprijinul punctului tau de vedere,induiferent de realitatile lor cronologice nu face decat sa aduca un aer de confuzie punctului tau de vedere.
Nu se poate trece usor peste analiza facuta de Churchill asupra relatiilor germano-ruse. El scria ca ” Adversitatea celor doua sisteme totalitare si dictatoriale, trebuia sa duca in final la un razboi intre Germania si URSS” si in continuare: „Si Hitler si Stalin erau absolut convinsi de acest lucru”.Comportamentul plin de politete reciproca, gramada de felicitari ale sovieticilor adresate Germaniei, cu ocazia „victoriilor” din Franta si Olanda, trimiterea de resurse alimentare si strategice ,de catre Rusia spre Germania, aveau un dublu scop:slabirea sau chiar victoria nemtilor impotriva Angliei, si o perdea propagandistica de mascare a adevaratelor intentii ale lui Stalin !
Castigator in acest balet a iesit Hitler, pentruca, asa cum apreciaza Churchill, „Stalin era un gigant necrutator, viclean, dar si prost informat”(pag.550, volumul I,Al 2-lea razboi mondial,Churchill)!
Este o naivitate, stimate domnule Stefan N. Maier, ca subapreciati simetria absoluta intre cele doua sisteme totalitare, care simetrie, conduce la o singura concluzie logica: Oricare din ele putea sa fie primul atacant, asupra celuilalt, concentrarea enorma de forte militare, una in fata celeilalte din 1939-1941, nu avea scop defensiv,care oricum nu dureaza decat pana se obtin niste victorii, dupa care urmeaza agresiunea in adancimea teritoriului adversarului !!
@Sfartz Pincu:
… atunci n-ar fi fost nemţi ci americani 🙂
@Nicolae
În articol eu am prezentat în special concluziile lui Suvorov şi mai puţin raţionamentele şi dovezile. Dacă doreşti să-ţi faci o părere informată, este indispensabil să te informezi la sursă: fie „Spărgătorul de gheaţă” („Icebreaker”), fie „The Chief Culprit”. Teoria lui Suvorov este revizionistă, în sensul că este o contestare radicală a opiniilor consacrate; nu trebuie uitat că acestea se bazează cel puţin în parte pe „lucrările” „istoriografiei” sovietice, care a urmat şi ea linia sinuoasă a Partidului. Unele arhivele esenţiale au rămas închise până astăzi, după 70 de ani de la evenimente.
Dar să iau afirmaţiile tale pe rând.
Primele două din realităţile istorice pe care le citezi: nu văd în ce fel contrazic teoria lui Suvorov.
A treia: în „Spărgător” poţi să vezi cum a stabilit Golikov în mod incontestabil că armata germană NU se pregătea pentru un război în timpul iernii cu Rusia. Iar faptul că Golikov nu a fost împuşcat pentru trădare sau neglijenţă (cum a fost împuşcat de exemplu generalul D. G. Pavlov, comandantul Frontului de Vest), ci a ocupat ulterior diferite alte funcţii înalte, a fost avansat în grad şi a fost decorat de două ori cu Ordinul Lenin şi altele în timpul războiului, arată că Stalin a fost mulţumit de felul cum acesta a îndeplinit sarcina menţionată mai sus. Deci Stalin a dat vina nu pe Golikov, adică pe serviciile de informaţii, ci pe comandanţii de pe teren.
În comentariul următor scrii:
Dacă Stalin ar fi atacat Polonia simultan cu Hitler, ar fi fost considerat agresor şi Stalin, aşa că a preferat să pretexteze că „nu e încă pregătit”. În felul ăsta, Germania şi Anglia au declarat război numai lui Hitler.
În comentariul următor scrii:
Nu înţeleg raţionamentul. Eu am pomenit de colectivizare ca premiză economică necesară pentru militarizare, şi nu în legătură cu Pactul, aşa că reproşul de „confuzie” ţi-l returnez.
Mai scrii:
Repet: despre teoria lui Suvorov este cel mai bine şă te informezi la sursă, nu doar la mâna a doua (cum ar fi articolul de faţă) sau a treia. Pot să te ajut cu sursele.
Draga Alexndru,
daca din oceanul de opinii la acest subiect ai ales acele opinii care,in mod sigur, se potrivesc cu punctul tau de vedere, devine clar ca,de exemplu, insisti pe opinia lui Suvorov deoarece…se potriveste cu punctul tau de vedere.Deci opinia lui Suvorov a devenit vehicolul opiniei tale.
Ref.
„DACA Stalin ar fi’ – nu prea este acceptabila o analiza a FAPTELOR pe baza ipotezie ca ‘daca’ s-ar fi intamplat altfel decat s-a intamplat,Alexandru,mai ales ca imi inchipui ca in urmatoarele episoade a le lucrati tale te vei ocupa de atrocitatile comise de nazisti si acolitii lor in timpul ww2.Ma refer si la comentariul lui Sfartz Pincu cum ca oricare dintre ele putea fi primul atacant.
Ceace ma mira la acest comentariul al amicului Pincu este ca dansul marturiseste ca a trait in perioada si in zona predari nordului Basarabiei si Bucovinei de catre URSS si ca atare imi inchipui ca a fost martorul manierei in care s-au purtat sovioetici comparat cu atrocittile comise de armata romana la inceputul ww2,mai ales fata de evrei.
Varul tatalui meu a ‘trecut’ in URSS in 1940, dupa ‘cedarea’ acestor teritori si in final a cazut ca soldat in armata sovietica,NU ca evreu in lagarele din Transnistria.O imensa diferenta,dupa cum,sper, ca D.lSfartz agreaza.
Nicolae, scrii:
Cu alte cuvinte, în loc să discuţi comentariile mele, faci psihologie ieftină – mind reading – de genul „insisti pe opinia lui Suvorov deoarece… se potriveste cu punctul tau de vedere”.
Aşa că bye-bye.
O remarca usor ‘agresiva’ si deloc necesara,Alexandru.
Cam greu de acceptat ‘co-ordonarea’ comentariilor altora la orice subiect.
Eu banuesc ca aceste ‘bye-bye’ este o ‘polita de asigurare’ catre posibilele comentari la episoadele tale viitoare referitoare la desfasurarea ww2 si dupa cum am mai mentionat, atrocitatile naziste.
Cum altfel s-ar putea explica argumentele tale intiale la imparitrea ‘in mod egal’ a vinei fata de ww2 intre Stalin si hitler si ultima ta ‘contributie’ usor neplacuta?
Inteleg pozitia multora fata de realitatile politice central si est Europene de dupa ww2 si deasemenea instenta multora in a-l prezenta pe Churchil ca ‘salvatorul democratiei Europene’ fie prin preferinta sa la debarcarea aliatilor in estul Mediteranei,cu vaditul scop de a acapara,printre altele, rezervele de petrol a le Romaniei sau fie prin permananta sa insistenta ca Stalin sa accepte guvernul provizoriu Polonez stabilit in U.K. in timpul ww2.
INSA deasemenea trebue sa amintesc ca ultimul pogrom polonez a fost savarsit de elemente din Armija Krayova – entitatea militara a guvernului provizoriu polonez din UK.
Astept,deasemenea, cu interes pasajele referitoare la opinia si atitudinea lui FDR fata de pozitia lui Churchill la acest subiect.
Sper ca redactia revistei se v-a feri in a cenzura o replica care nu accepta in mod necesar opinia unui colaborator al sau.
Cat despre maniera in care ori cine decide sa raspunda sau sa reactioneze la opinia altcuiva, mu cred ca ar fi de dorit ca raspunsul oricui sa fie cel asteptat de catre autorul materialului in cauza.
Altfel intreaga conceptie de discutie libera isi pierde sunsul.
Astept cu interes restul articolelor Dlui Alexandru ‘bye-bye’Leibovici,la subiectul ww2,pentru a vedea daca idea de vina-colectiva a lui Stalin in privinta ww2, este prezentata in mod consecvent de catre autor.
Am evitat pentru o vreme sa intervin la un comentariu lui Sfartz Pincu in care se mentioneza cum ca ‘daca nemti… ar fi oferit o alternativa democraica pentru teritoriile cucerite, nu se stie daca sitemul sovieric nu a fi cazut cu 50 de ani ininte’.
O asemenea fraza care, in mod vadit, lamenteaza infrangere nazistilor, este total lipsita de minimum de decenta, mai ales din partea cuiva care se semneaza cu un nume vadit evreesc.
Ori numele este, de fapt, un pseudonim, ori, in eventualitatea in care este numele real al autorului, nu se potrivesc unul cu altul.
@Daniel
… ori interpretarea care vi se pare „vădită” este de fapt falsă.
Intregul pasaj reprodus de mine are un singur inteles exprimat in mod ne echivoc,Dl.Leibovici si acest inteles este foarte clar.
Nu am mentionat initial ,totusi si pasajul in legatura cu pacea de la Brest-Litovsk,considerata in mod aproape unanim ca un gest strategic al lui Lenin ci nicidecum cauzata de o infrangere militara ruseasca,dupa cum s-a exprimat,dupa parerea mea deasemenea tendentios, Sfartz Pincu.
@Daniel
Pasajul reprodus de dv. din Pincu Şfartz (nume veritabil) şi care este acesta:
„Daca nemtii ar fi avut o viziune anti-socialist-sovietica, pentru teritoriile cucerite, si ar fi oferit o alternativa democratica reala, nu se stie daca sistemul sovietic nu ar fi cazut cu 50 ani mai devreme.”
vrea să spună, cel mai probabil, următoarele: dacă invadatorii hitlerişti nu s-ar fi purtat în URSS cu nemaipomenită sălbăticie, o mare parte din populaţie n-ar fi sprijinit rezistenţa contra nemţilor, iar sistemul comunist ar fi căzut.
[Dar pentru asta ar fi trebuit ca invadatorii hitlerişti să nu fie invadatori hitlerişti ci, de exemplu, eliberatori americani 😉 ]
Ce aţi zice dacă v-aş acuza că salutaţi implicit comportarea sălbatică a germanilor în URSS (peste 10 milioane de morţi civili) pentru că, datorită acesteia, Germaniei nazistă a fist înfrântă?
Domnule Leibovici,
Total separat de realitatile istorice si tinind cont de precizarea Dvs. referitor la identitatea ‘veritabila’SI a D-lui Pincu Sfartz, ma intriga nunumai premizele
expuse in argumentul Dvs. insa mai ales tenacitatea cu care incercati sa argumentati o situatie total opusa realitatilor istorice.
Un Leibovici argumentand in fvoarea unui Sfartz care sustine o ipoteza potrivit carea comportamentul nazistilor in URSS ar fi putut fi altul decat ceace A FOST, ma lasa fara cuvinte.
Atata asi dori sa adaug ca in eventualitatea in care oricine ar accpeta premizele expuse de Pincu Sfartz si sustinute de Alexandru Leibovici, ätat ucrainienii cat si belorushi contemporani cu invazia nazista TOT i-ar fi dat pe mana nazistilor atat pe Sfart cat si pe Leibovici pentru 2 litri de vodca.
Apoi s-ar fi bucurat de ‘democratia’adusa de nazisti si de prabusirea prematura a sistemului sovietic.
Eu va sugerez,D-le Leibovici, o linie de argumentare la acest subiect care sa se mentina in limitele decentei etice.
Domnule Daniel, văd că comunicarea între oameni este cu adevărat imposibilă!
Scrieţi: „Un Leibovici … care sustine o ipoteza potrivit carea comportamentul nazistilor in URSS ar fi putut fi altul decat ceace A FOST, ma lasa fara cuvinte”
De două ori am repetat în comentariile mele că comportarea naziştilor în URSS nu ar fi putut să fie alta decât a fost. Iată sub ce formă am spus-o:
1. în comentariul meu precedent:
2. în acest comentariu:
Ca un bonus să vă spun şi de ce s-au purtat nemţii în Est altfel decât în ţările ocupate din vest: este pentru că obiectivul lor era depopularea parţială a acestor regiuni şi popularea lor cu agricultori nemţi. Obiectivul numeric era reducerea cu 45 de milioane a populaţiei locale. Toate presărate cu teoria raselor superioare şi inferioare.
Mai scrieţi: „atat ucrainienii cat si belorushii contemporani cu invazia nazista TOT i-ar fi dat pe mana nazistilor atat pe Sfartz cat si pe Leibovici pentru 2 litri de vodca.”
Şi aici greşiţi: i-ar fi dat pe gratis.
D-le Leibovici,
Nu intentionez sa tai firul in patru si sunt convins ca replica Dvs. finala ‘i-ar fi dat pe gratis’ aste,din pacate, izvorata dintr-o dorinta de a fi considerat trecutul altfel decat s-a desfasurat – dorinta impartasita si de mine si de Dl.Frtatz si deo orice persoana de buna credinta.
Ceace m-a facut si continua sa ma faca sa reactionez in aceasta maniera la acest subiect este faptul ca expresia oricarei opinii relativ la Holocaust TREBUE sa fie clara si directa ci nu prin aluzi care nunumai ca nu au absolut nici o relvanta la realitatile istorice ci reprezinta deasemenea pericolul unei interpretare ne realista a istoriei.
Aceasta atitudine a mea – si sunt convins ca si a Dl.Sfartz ca si a Dvs. – este intarita si de existenta celor care incearca sa nege aceste adevaruri istorice.
Din aceasta cauza avem datoria sa nu facilitam sub nici o forma orice posibilitate de a interpreta aceasta perioada istorica in nici o forma de care s-ar putea folosi negativisti holocaistului.
Vad petru prima oara o aluzie la ‘eventualitatea’ fie ea si iluzorie a interventiei americane in URSS – si va asigur ca am atat simtul umorului cat si simtul ridicolului – considerand ca „D Day” a avut loc in 1944, DUPA eliberarea majoritati teriitorului sovietic de catre armata rosie.
@Daniel
Eu cred că accentul trebuie pus nu pe „să nu turnăm apă la moara duşmanului ;-)” ci pe altceva.
Antisemitismul este în esenţă un gen de acuzaţie nedreaptă.
De aceea, când este combătut, trebuiesc evitate cu orice preţ contra-acuzaţiile nedrepte. Asta pentru că în caz contrar îţi pierzi ascendentul moral şi deci dreptul de a obiecta la acuzaţiile nedrepte. Că mulţi vajnici luptători – vigilantes – contra antisemitismului ignoră acest principiu fundamental de justiţie, nu mai exemplific. Îl puteţi identifica şi singur în comentariile de mai sus; mă refer la interpretarea dv. cam pripită a celor spuse de P. Şfartz şi de mine. Sper să nu mai continue…
Cu asemenea prieteni luptători contra antisemitismului – mă refer la cei ce folosesc argumente proaste sau/şi se fac vinovaţi de aceeaşi nedreptate ca şi cea pe care o combat – cine mai are nevoie de duşmani?!
D-le Leibovici,
Argumentati in favoarea unei replici,dupa parerea mea, gresit expimate de catre o alta persoana,Dl. Sfartz Pincu.
Argumentele Dvs. nu pot si nu trebue,insa, sa elimine necesitatea ca autorul acelui comentariu sa-si explice,bineinteles la discretia Domniei sale, sensul comentariilor personale,mai ales daca unele dintre comentari sunt cel putin echivoce.
Cat despre antisemitismul fiind ‘ in esenta un gen de acuzatie nedreapta’,D-le Leibovici, imi rezerv dreptul de a refuta o asemenea declaratie ‘deschisa’,considerand eventualitatea ca persoana fizica sau legala acuzata de antisemitism isi merita acest epitet.
Sunt deacord ca devalorizarea prin exces sau lipsa de probitate este un adevarat risc,insa NU in cazul de fatza.