Întrebarea mi-a venit firesc, după ce, acum, aflându-mă în anul doi de masterat (am terminat integralistă anul întâi, poate cititorii îşi mai aduc aminte, am mai vorbit despre starea mea de …masterandă de 70 şi mai bine de ani), la cursul de literatură evreiască modernă a trebuit să ne alegem câte o carte pentru a o prezenta. M-am oprit la Andre Schwarz- Bart, aducându-mi aminte de bucuria pe care am avut-o în anii 60 că am putut citi romanul său “Le dernier de justes” (netradus nici până azi în româneşte) care luase premiul Goncourt în 1959. Am aflat de premiu prin intermediul revistei „Les letteres francaises”, singura publicaţie în limba franceză în afara de l’Humanitė, cotidianul Partidului Comunist Francez, care se găsea în România. Nici nu mai ştiu dacă am citit-o în franceză (probabil) sau într-o traducere ungurească. Desigur, m-a emoţionat, era primul roman citit de mine despre Holocaust. Spun roman deoarece până atunci am citit cărţi de memorii, documentare sau am auzit relatări ale celor câţiva membri ai familiei mamei mele din Târgu Mureş care au supravieţuit Auschwitzului..
Acum, la aproape 50 de ani de-atunci, am luat din nou în mână cartea. Sigur că am citit cu alţi ochi şi având în spate acumulate multe, foarte multe informaţii despre Holocaust şi citite tot aşa foarte multe romane care abordau problema din multe puncte de vedere. Recunosc, prima mea impresie după ce am terminat cartea, a fost iritarea. M-a deranjat de fapt filosofia eroului – Ernie Levy, acel ultim dintre cei drepţi, care, de bună voie intră în lagărul de la Drancy, se urcă în trenul spre Auschwitz şi moare în camera de gazare. M-a iritat însuşi simbolul pe care-l reprezenta Ernie – evreul care se lasă fără să reziste, mânat la moarte, sugerându-se că astfel s-au comportat toţi evreii, că, mi se părea mie, era vorba de o generalizare jignitoare care a persistat ani de zile în mintea multora, inclusiv a israelienilor, legată de victimele Holocaustului. Mă gândeam cu părere de rău la absenţa din roman a celor care au încercat să reziste, care s-au răscultat sau a evreilor care au luptat cu arma în mână , fie în rezistenţă, fie ca militari. Totuşi, am vrut să mă documentez mai bine despre soarta romanului şi a scriitorului şi am mai căutat date.
Atunci am descoperit scandalul literar provocat de carte, dezbaterile care au urmat şi acuzaţiile grave care i s-au adus scriitorului, dintre care plagiatul a fost doar una. Andre Schwartz- Bart a fost atacat din toate părţile – de evrei şi creştini, de sionişti şi de comunişti şi printre acuzaţiile formulate am regăsit chiar şi opiniile mele în legătură cu lipsa de reacţie a evreilor în timpul Holocaustului. Scriitorului i s-a reproşat şi că nu cunoaşte semnificaţia legendei hasidice a celor 36 de drepţi – laitmotivul romanului-, că moartea eroului a fost interpretată în acest context din punct de vedere creştin, drept sacrificiu pentru păcatele lumii, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iisus, că a uitat de răscoala din ghetoul varşovian unde evreii s-au comportat ca eroi. Scriitorul a răspuns tuturor acuzaţiilor, arătând că el nu a scris o istorie ci un roman, că nu a plagiat dar necunoscând tragedia deportărilor, s-a documentat din numeroase surse, inclusiv de la cei care au revenit din Auschwitz iar ideea principală a fost că pentru el Ernie Levy reprezenta evreul demn care nu răspunde la forţă prin forţă, ci paşnic şi-şi asumă soarta nu ca un sacrificu ci ca o consecinţă logică a istoriei evreilor. De fapt, poziţia lui anticipa o schimbare radicală a viziunii şi interpetării Holocaustului când s-a acceptat că şi viaţa şi supravieţuirea în lagăre au fost o formă de rezistenţă, o voinţă de a rămâne în viaţă pentru a fi martorii crimelor comise împotriva evreilor şi a întregii umanităţi. În acest context, opinia mea despre sensul romanului s-a modificat a treia oară şi cu toate că am rămas cu anumite rezerve, (deşi am recunoscut calitatea multor pagini ca de pildă copilăria eroului în Germania în care se găseşte o excelentă descriere a “rinocerizării” populaţiei, inclusiv a copiilor), mi-am dat seama că da, a meritat să recitesc cartea la maturitate şi că viziunea mea trebuie să se schimbe.
O reacţie asemănătoare am avut-o – şi aici poate lumea o să mă condamne şi o să mă considere antiintelectuală-, în legătură cu “Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann. 
Citită în tinereţe, am considerat-o, sub influenţa părerilor altora, o carte importantă, dar bănuiesc că prea multe nu am înţeles din ea. Oricum, “Iosif şi fraţii săi”, pe care am citit-o mult mai târziu, mi-a plăcut mult mai mult. Acum, apărând în colecţia “Cele 100 de cărţi pe care trebuie să le citim”, editată de ziarul “Adevărul”, am cumpărat-o şi am recitit-o. Pentru mine a fost o mare dezamăgire. Personajul Hans Castorp m-a enervat iar toate dezbaterile dintre eroi le-am considerat plictisitoare, desuete, care nu mi-au oferit nimic senzaţional, nici măcar umanismul lui Septtembrini, mai ales după cele întâmplate în timpul celui de-al doilea război mondial. După ce am mai discutat şi cu alţii- numai că persoanele respective citiseră romanul tot în tinereţe -, mi-am dat seama că de vină este timpul. Fiecare carte trebuie citită sau plasată în epoca respectivă, tu cel de azi trebuie să te transpui în acea perioadă, să uiţi experienţa anilor care au trecut şi atunci poţi să apreciezi romanul altfel, ceea ce eu nu am făcut cu Thomas Mann.
În schimb, alte cărţi, recitite acum, ca de pildă “Notre Dame de Paris” a lui Victor Hugo mi-a produs o plăcere deosebită, am conştientizat mult mai mult lautura umanistă a cărţii, semnificaţia suferinţelor eroilor. (Desigur, mai există zeci de cărţi care-mi plac tot aşa de mult la 70 şi mai bine de ani ca la 17 sau 20, de pildă “Lumea de ieri” a lui Stefan Zweig din care am învăţat istoria intelectuală a Europei)
În concluzie, tot nu ştiu răspunsul la întrebarea pe care am pus-o în titlul articolului. Nu ştiu dacă e bine sau nu să recitim cărţile din tinereţe. Probabil că e în funcţie de caracterul fiecăruia. Dacă vrei să-ţi păstrezei iluziile tinereţii, nu le mai reciteşti. Dacă eşti un spirit critic, atunci da, indiferent dacă după aceea rămâi cu regrete.
Cine nu recitește nu știe citi. Am uitat cine a spus asta, dar o repetă mulți. Da, recitesc cărți din tinerețe, cred că cel mai recitit este Borges. L-am citit prima oară la 16–17 ani, cred, amicul și colegul de atunci, CTP (între timp, nu-mi mai răspunde la telefon…) îmi recomandă Moartea și busola, o tradusese Darie Novăceanu. Cartea aia m-a buimăcit, pur și simplu. De atunci, o citesc și o recitesc, e așa de adnotată, că numai eu știu ce etapă reprezintă fiecare adnotare.
doi ani mai tîrziu, cînd m-am îmbolnăvit de hepatită și am stat acasă, am luat Învățați limba spaniolă fără profesor cu gîndul precis că vreau să-i citesc în original pe Cervantes și pe Borges, lucru care s-a și întîmplat.
Îl recitesc pe Ion Barbu, periodic și încăpățînat.
Și mai sînt și alții, desigur.