Cultura tatuajului nu mai este un tabu desacralizat de anumite personaje din trecut, reputate ca mai puţin frecventabile, cum ar fi ocnaşii, mateloţii de cursă lungă, soldaţii sau, mai târziu, o tagmă de muncitori manuali pentru care o sirenă tatuată pe tors reprezenta un semn de virilitate.
De prin anii 1980, pictorii de epiderme au început să se întreacă în fantezii. Vara, în marile aglomeraţii citadine sau pe plajele însorite, ornamentaţiile corporale se transformă în adevărate vernisaje ale fenomenelor de modă. Imaginile provocatoare excentrice, de revoltă sau de apartenenţă la un grup social s-au transformat în veritabile „opere de artă” portabile, asemănătoare veşmintelor. De la un şarpe discret pe umărul fin al unei adolescente în floarea vârstei, la o sabie de-a lungul braţului unui tânăr sportiv, până la fresce cuprinzând spaţiul de la şale până la gât sau scene panoramice întinse pe toată lărgimea pectoralilor. Unii cedează tentaţiei de ilustra scene de „heroic fantasy”, utilizând un şeptel de animale mitologice, dragoni bicefali, dinozauri, semne zodiacale, vulturi ameninţători şi alte simboluri terifiante.
Difuzarea culturii tatuajelor se produce, de-acum şi în sfera omului „ordinar”. Genul feminin şi tinerii, în particular, şi-au apropiat acest fetiş corporal, altă dată aparţinând unor categorii aparte. Percing-ul (perforarea pielii), branding-ul (inscripţia cu fierul roşu sau cu laser), stretching-ul (dilatarea orificiilor percingului), fabricarea cicatricelor în relief, implantările sub-cutanee, etc., au devenit operaţii banale, nu însă anodine.
Tatuajul este rezultatul voinţei de a părea diferit de ceilalţi, rebel sau identificat unui mod de viaţă, unei filozofii, unei credinţe. Alteori, acest discurs al corpului, nu este decât dorinţa extremă de individualizare, unde subiectul îşi sculptează identitatea într-o „operă de artă corporală”
În ce priveşte funcţia socială a tatuajului, motivaţiile de altă dată n-au dispărut definitiv. E vorba de a se identifica unui grup, unui clan, chiar marginal fiind el, cu care sunt stabilite afinităţi elective.
Pe planul estetic corpul nu mai este locuit de transcendenţă, el devine obiect de impulsiune vizuală, oferit voracităţii privirilor, ca şi cum ar spune: „Uite-te ce s-a putut face din propriile mele ţesuturi şi recunoaşte originalitatea demersului artistic…!”
Problema care se pune în momentul hotărârii de a se tatua, este aceea a condiţiilor de igienă în care această operaţie, aparent superficială, este executată. Fiind vorba de „violarea” membranei protectoare şi a dermei ce constituie pielea, de un corp strain (acul, de pildă) şi a unui produs de pigmentare, măsuri elementare de aseptizare se impun în vederea evitării infiltrării bacteriene sau virale. Un tatuaj realizat în condiţii de igienă necorespunzătoare poate avea consecinţe dramatice, chiar pentru cei care dispun de o excelentă rezistenţă la microbi. Nu rareori, în urma unui tatuaj executat în condiţii sanitare precare, persoanele cu o sănătate impecabilă s-au trezit contaminate de patologii grave cum ar fi sida sau diverse forme de hepatită.
Instrumentele utilizate pentru tatuaje ca şi pielea protagonistului şi a tatuorului trebuie dezinfectate cu mult zel, eliminând atât germenii bacterieni cât şi viruşii capabili de a antrena infecţiile.
Este imperativ ca materialul de tatuaj să fie de uzaj unic, acele sterile şi sub ambalaj iar, în cazuri cu totul excepţionale, când materialul nu este de uzaj unic, sterilizarea lui în recipiente adecvate este o obligaţie primordială.
Evident, o precauţiune de prim ordin este şi evitarea tatuării în locuri improprii cum ar fi pieţele sau standurile exterioare.
Cât ar fi ea de prizată şi de justificată, arta tatuajului comportă unele riscuri care se pot evita fără prea mare dificultate, graţie vigilenţei în momentele când tentaţia „stigmatizării” devine irezistibilă.