Motto: Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric… M. Eminescu
Şase dimineaţa.
Piteştiul (răţuşca cea urâtă…) îşi trage sufletul după asaltul zilelor cu cod portocaliu. E un fel de răcoare… Îngândurat, cu privirea plecată, îngrămădesc în gura nişte bucăţi de pâine uscată pe urmele căreia vărs apă chioară. Cu ochii la ceas umplu apoi o cana mare cu cafea suedeză Gevalia (cea mai buna din lume, în mintea mea) şi ies cu ea în gradina. Sorb cu nesaţ (să ştiţi şi voi, că aşa se bea cafeaua, cu nesaţ!).
Pe aleea liniştită vecinii din Blocul Rechinilor, faima cea apusă a nomenklaturii argeşene, acum pensionari, dorm dus. S-au imunizat la hăulelile lui Dungatu, Fetita şi ale altor maidanezi negri în cerul gurii şi cu minţile tulburate, la cucurigelile urlate piţigăiat de cocoşii Prea Sfinţiei Sale, la chiraielile isterice ale celor o suta de prepeliţe din mansarda groteştii case-pagoda de pe Ţepeş (nu mă întrebaţi ce caută acolo, trebuie ca e vreo asociaţie familiala, de… prepeliţe). La anul, voi veni şi eu cu o pereche de căpriţe pitice africane, pentru ca orătăniile au deschis breşă: nimic nu-i mai poate deranja pe vecini.
Ultima cafea… voi ieşi la drumul mare cu maşina ca sa fac cele trei mii de kilometri pana în Scandinavia. Cea mai scurta cale pana acolo este cea… ocolita, dar agreabila: Ungaria, Austria, Germania şi Danemarca. De-a dreptul ar fi pe undeva prin Ucraina de nord-vest şi Polonia, sau prin Cehia. Dar evit, ca să fiu scutit de eventualele scăpări autoritariste pe ici şi colo, acel nărav vechi, acum bine cosmetizat, al Blocului de Est.
Târăsc îngrijorat pachetele şi paporniţele voluminoase ca să le fac vânt în portbagaj. E nevoie de precizie elveţiană ca să încapă brânza de burduf, ardeii capia, borcanele cu dulceaţa, carnea la borcan (picioare de capra cu copite şi blana cu tot – o bunătate) şi, nu în ultimul rând, ţuica în care sper să fie cât mai mult alcool etilic şi nu alte pustietăţi (ne era mai bine s-o las??). Costumul de 6000 se face mic într-o valiza modesta în paza Domnului.
Amicul C mă surprinde cu fruntea încreţită în mijlocul efortului: Chiar aşa de nemâncaţi şi disperaţi sunteţi voi ăştia, transfugii apatrizi!? Noua aici ne place să trăim în belşug, să nu ne lipsească nimic de la masa.
Caut să mormăi o explicaţie… „pentru rentabilitate, le iau ieftin de tot”.
Portbagajul e acum ticsit la toleranta de plus minus 5 milimetri şi, înainte de a închide (Doamne ajuta!) trebuie să fac neapărat nişte poze: dacă da Dracul să am pana, roata totul e dedesubt în portbagaj şi de emoţie n-o să mai ştiu să le pun la loc.
Gata! Cei dragi îşi iau rămas-bun cu pupaturi. După o şedere de trei săptămâni de abia dacă am rezolvat o treime din ce-mi planificasem şi era stringent. M-am şi relaxat (uneori în situaţii suprarealiste, cum a fost ziua în Muzeul Satului de la Sfrijeni), am mediat cu succes conflicte din familie şi din afara care m-au pus cu nervii la pământ
Cu un gest religios tastez pe GPS traseul şi învârt tremurând cheia în contact. Maşina mormăie uşurel mulţumită, geamurile se ridica, şi, când ating poziţia superioara, o linişte de mormânt se aşterne Temperatura în habitaclu e fix 21 Celsius şi femeia din GPS , Miţa, mă îndeamnă într-o româneasca stricata: „Viraj dreapta acum!”. Un val de relaxare mă traversează din cap pana în picioare şi cadrele încep să se deruleze. Ca orice localnic, evit autostrada Piteşti-Arad care se termina deocamdată la marginea oraşului (ne trebuie încă 20 de ani ca să ne obişnuim cu gândul ca putem merge pe ea val vârtej) şi aleg „calea sigura” prin aglomeraţia centrului. Bascov… intraţi în sensul giratoriu după care… viraţi pe a treia la dreapta. Valea Ursului (sau a Rasului?) se derulează nepăsătoare, Dealul Morţii, Casa lui Bălcescu la care nu am oprit niciodată de când mă ştiu. Apoi Hurezu, îngrămădit într-o copaie intre dealuri dar nu-i timp de ceramica.
Pilot automat, 90 km/h. Nu mai e nimic de făcut decât să privesc pe geam ca la un televizor widescreen. În tăcere, gândurile îşi dau drumul. Vor fi trei mii de kilometri de gânduri. şi nu vreau să insinuez ca printre ele vor fi fărâme de idei pentru premiul Nobel. Sunt gânduri pur şi simplu, mirări, regrete, angoase, gânduri de picatul fisei târziu, porniri măreţe, promisiuni.
Sus pe Transalpina. Ce nume frumos! E mai simpatic decât plictisitorul şi hârtopitul Transfăgărăşan. La început peisajul e insipid, cu pământ cu blana ierbii jumulite de eroziuni. Apoi vine piatra îmbrăcată în strai vesel de licheni verzi, roşii, albaştri „Viraj dreapta acum! Încadraţi-vă pe rampa!”. Coboram şi la un popas turistic plin de popor sunt invadat de o turma de o suta de măgăruşi. Nu am ştiut ca pot exista atât de mulţi iar drăgălăşenia şi aerul lor nevinovat face bine.
Traversez prin „centrul” staţiunii de schi Rânca, cu o urbanizare ţipătoare oribila. Culorile şi formele „arhitecturii” româneşti nu lipsesc: roşu ţipător, verde neon, portocaliu şi albastru, acoperişuri ţuguiate, asta-i Staţiunea Rânca. Din mers mai apuc să gândesc ca m-as simţi nenorocit să mă nimeresc într-o vacanta de trei zile aici: „turiştii” nu au un trotuar pe care să meargă şi se cocoaţă tot timpul ca nişte capre negre pe stânci. O ocazie ratata a micului cătun a avut şansa unei urbanizări moderne de clasa internaţională. Dar… omul sfinţeşte locul şi nu invers.
În linie dreapta acum, spre Ardeal şi naţionalităţile sale conlocuitoare. Pilot automat, 90 km/h pe şoseaua pustie. Trec de indicatorul turistic Muntele Găina, după ce am depăşit cam vreo trei sute de indicatoare turistice toate cu biserici – e tara bisericilor. Oare de ce nu sunt în stare să virez dreapta spre Muntele Găina; nici la el n-am fost niciodată?
După câteva sute de kilometri la volan, timpul se dilată şi totul începe să se deruleze cadru cu cadru aproape, în slow-motion. În faţă la vreo 2 km o maşinuţă rulează liniştit. În fata ei, din câmp apare râtul unui purcel care tacticos se angajează în traversare. Trebuie să fie un fel de iedul cel mic. Urmăresc secvenţa ca în vis. Maşina mica alba îşi vede de drum. Purceluşul tropăie şi el cu încetinitorul, cam câţiva centimetri la doua trei secunde. În curând va opri maşina, sa-l lase să treacă. Nimic nu se întâmpla însă, jocul continua. Cele doua obiecte de pe carosabil se apropie liniştite unul de altul. Încerc disperat o telepatie „purcelul, purcelul!” dar nici unul din ei nu schiţează un gest. Când distanta dintre ei e zero se produce un fel de implozie. Animalul e antrenat intru-n vârtej undeva dedesubt după care apare brusc în spate, aparent neatins, în acelaşi timp în care o zdreanţa imensa din apărătoarea de sub vehicul îşi ia zborul undeva în spirala.
Maşina continua mai departe ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Opresc, că la Muntele Găina n-am vrut, şi am contact vizual cu godacul care a apucat de convulsii moderate. Ce-ai făcut, îmi vine să îl întreb. Vad în şanţul plin de vegetaţie scrofiţa şi cu ceilalţi fraţi parca ţinând o şedinţă. Posomorât îl târăsc cu fereala lăsându-l să se rostogolească pana jos. Poate ştie maica-sa sa-i dea nişte ierburi, poate o avea zile, deşi nici eu nu cred. Las mica turma în paza Celui de Sus şi, după încă ceva măcinat pe şoseaua maghiara acum, mă angajez pe autostrada la Szeged. Pilot automat, 130 km/h, viteze automate. Navigatorul GPS îmi numără zilele şi orele, senzaţia de încetinitor e şi mai mare. Cu privirile nemişcate urmăresc telenovela naturii maghiare, despre care din scoală ştiam ca e ca o… Pustă. Nu-i chiar aşa. Variaţia naturii mă încânta, pământul e îngrijit, cu blăniţa verde netezita.
Austria şi Viena. Centrul e o mare pietonala, alerg pe urmele arhitecţilor, Bank Post a lui Wagner, blocurile organice ale artistului Hundertwasser. Sala de concerte şi festivalul de film din Piaţa Primăriei. Oamenii aceştia ştiu să trăiască.
Îmi fac ieşirea triumfală printr-un cartier boieresc, un fel de Primăverii, spre nordul Vienei Grinzinger, satul podgorenilor din coasta Vienei, un fel de Militari cu case vechi de sute de ani, cu Heuriger, tavernele cu vin şi lăutari, se serveşte numai vinul propriu. În drum spre satul cu pricina vad locuri care nu apar în nici un ghid: case vechi din secolul al 19-lea, mici palate, o lume paralela.
Pilot automat prin Alpii austrieci, luând de ici de colo cate o bucăţică de „desert” adică un popas printr-o cârciumioară uitata de lume sau prin oraşele–clişeu–turistic ca Mariazell, Bruck an der Mur, unde fanfara cântă în piaţa centrala şi bea bere din halbe imense de doi litri. La un ştrudel şi un Apfelsaft.
Blândeţea, curăţenia şi modestia locurilor, casele pictate şi împodobite cu flori te cuceresc.
La o benzinărie, o austriacă în rochie tiroleza mă ajută să fac plinul… sau… poate ca e o bavareza în rochie tiroleza care face plinul la bere în München la vestita berărie Hofbräuhaus, (un fel de „Carul un fel de „Carul cu Bere”)?
Gălăgia turiştilor şi a bavarezilor bine-dispuşi reverberează asurzitor. Să bei bere bavareză pe cod portocaliu de caniculă!
Sunt singurul mesean din cei peste două sute din berărie care ia doar un suc de mere îndoit cu sifon, Apfelschorle (chelneriţa se prăpădeşte de ras când mă aude comandând cu toată seriozitatea), şi ştrudel de mere.
Fanfara cântă înfierbântată iar la mese sunt postaţi, balansându-se bavarezii (stâlpi de cafenea sau figuranţi plătiţi!?) în şpilhozeni, cu mustăţi imense răsucite, pipe, cuţite şi pălării cu pană – unul are o pasare întreagă împăiată.
Chelnerii şi chelneriţele aleargă cu eleganţa, deşi în ritm nebunesc, cu tăvi pline cu cate o duzina de halbe ţinute deasupra capului.
Ilustraţii: aici, aici, aici şi aici.
Pilot automat din nou, 140 km/h „şi, după 100 m îmbarcaţi-vă pe ferryboat„, mă sfătuieşte Miţa, copiloata.
În curând, cu toate amânările şi trasul de timp, nu mai e nimic de făcut: ajung la Stockholm pe la orele 11 seara în plină noapte albă. Organizez o caravană ca să descarc cu discreţie de privirile vecinilor prada.
…
Asta a fost totul pe vara aceasta; a mai rămas reveria…
1. Pilot automat si pauze prelungite pe A1
2. Măgari pe Transalpina
3. Arhitectura Jugend Otto Wagner
4. Postsparkasse în Viena, arhitect Otto Wagner
5. Satul vinului la marginea Vienei
6. Palate la marginea Vienei
7. Mariazell undeva în Alpii austrieci
8. Mariazell: Case şi flori
9. Berăria Hofbräuhaus şi clienţii ei