desenele mele sînt aruncate în pod
printre saci de făină caiere de cînepă şi nuci
unele sînt ronţăite de şoareci sau pline de bube de mucegai
pe cele întregi le-am pus într-o valiză din lemn soldăţească
legată cu sîrmă
în după amiezele toride
iau scara şi mă urc în pod
trag oblonul şi scot o ţiglă din acoperiş
s-o văd pe Lana
ea are pe ochi o pînză argintie mare cît cerul
ţesută de păianjenul cuibărit în inimă
cînd deschid valiza păianjenul fuge pe un fir invizibil
şi inima ei se deznoadă
i-am adus plăcinte şi turte făcute de bunica
ei îi place de bunica fiindcă pantofii ei
ne vin şi nouă fără să le punem vată în vîrf
însă azi nu ştiu ce are
pe faţa ei parcă zace un cimitir
mă întreabă de mama
dacă o mai ţin minte
şi dacă mai sînt înfloriţi irişii răsădiţi de ea
Lana se îmbracă în rochia de mireasă a mamei
şi îşi pune un voal din perdea
eu deschid patefonul şi pun un disc zgîriat
muzica seamănă puţin cu îmbrăţişarea mamei
şi cu soarele care intră prin spărtură
din ochii ei cresc doi irişi albaştri care ies prin acoperiş.
…”muzica seamana putin cu imbratisarea mamei”…
te rog invata-ma si spune-mi d-ta unde si cand
se mai poate gasi ceva,
cel putin asemanator cu vibratiile pe care aceste cuvinte le trezesc in mine…
Nesfarsite multumiri si urari de bine.
Itzhak Bareket
nu pot decat sa ma bucur ca starnesc asemenea vibratii prin poezia mea…daca rezonezi, inseamna ca le ai in tine, desigur.
Urari de bine si tie!