desenele mele sînt aruncate în pod

printre saci de făină caiere de cînepă şi nuci

unele sînt ronţăite de şoareci sau pline de bube de mucegai

pe cele întregi le-am pus într-o valiză din lemn soldăţească

legată cu sîrmă

în după amiezele toride

iau scara şi mă urc în pod

trag oblonul şi scot o ţiglă din acoperiş

s-o văd pe Lana

ea are pe ochi o pînză argintie mare cît cerul

ţesută de păianjenul cuibărit în inimă

cînd deschid valiza păianjenul fuge pe un fir invizibil

şi inima ei se deznoadă

i-am adus plăcinte şi turte făcute de bunica

ei îi place de bunica fiindcă pantofii ei

ne vin şi nouă fără să le punem vată în vîrf

însă azi nu ştiu ce are

pe faţa ei parcă zace un cimitir

mă întreabă de mama

dacă o mai ţin minte

şi dacă mai sînt înfloriţi irişii răsădiţi de ea

Lana se îmbracă în rochia de mireasă a mamei

şi îşi pune un voal din perdea

eu deschid patefonul şi pun un disc zgîriat

muzica seamănă puţin cu îmbrăţişarea mamei

şi cu soarele care intră prin spărtură

din ochii ei cresc doi irişi albaştri care ies prin acoperiş.