fata cu plete albastre
ochii-şi indreaptă pe intinderea lacomă de iubiri nemărturisite ale mării.

pescăruşii au spart coaja intunericului rotitor din adâncuri,
şi-au scuturat aripile de boarea fragedă a dimineţii.
linistiţi planează pe umerii ei catifelaţi, umezi şi unduitori.

degete delicate mângâie balustrada falezei.
parcă săgetată de o presimţire, intoarce capul spre mine:

urc scări de piatră croite in cerc-vreau să ajung la ea, să privesc cerul prin fereastra ochilor ei.
nu cumva cobor?
stiu că, undeva intr-un punct diametral
mă asteaptă,
greutatea să-mi ia din cârcă:
prea multe primăveri m-au inconvoiat.