Majoritatea religiilor susţin c-am fi alcătuiţi din două părţi distincte şi oarecum autonome. Pe de o parte corpul, cu noianul lui de imperfecţiuni, pe de alta sufletul, perfectibil graţie sumisiunii unor principii morale coercitive, un fel de căpăstru al instinctelor. Sortite totuşi convieţuirii pe tot itinerariul existenţei, la sfârşitul parcursului intervine momentul tragic al despărţirii când sufletul îşi ia rămas bun, apucând o direcţie verticală, ascendentă sau… descendentă, în timp ce lestul neînsufleţit îşi expiră existenţa materială servind ca nutrient altor microvieţuitoare, dacă, printr-o operaţie expeditivă, nu se transformă într-o pulbere reziduală cenuşie numită scrum.
Tot parcursul acestei asociaţii monolitice dintre trup şi suflet, nu-i decât o tentativă inepuizabilă de căutarea a fericirii, dispuşi să credem că aceasta ar exista cu adevărat. Numai că o entitate invizibilă – susţin religiile – ne trage constant de mânecă, amintindu-ne că nu ne-am contabilizat şi expiat îndeajuns erorile pentru a avea dreptul la o astfel de graţie divină. Reiese, aşadar, că fericirea, suspendată pe undeva între trup şi suflet, ne apare mai tot timpul inaccesibilă, nemeritată. Busola spirituală a religiilor ne indică „nordul” îndepărtat şi friguros ca singura direcţie demnă de apucat întru dobândirea satisfacţiilor, atât sufleteşti cât şi trupeşti. Dihotomia propusă, creează în felul acesta un decalaj dificil de acceptat pentru mulţi dintre noi, deoarece, pentru a aspira la fericirea sufletească, trupul va trebui să se supună unor sumedenii de sacrificii, unele mai privative decât altele.
Pentru alte moduri de gândire, dimpotrivă, în drumul spre fericire, trupul şi sufletul merg mână-n mână, creând un minunat meli-melo uman, fasonându-se şi hrănindu-se unul pe altul în vederea depăşirii obstacolelor… şi a patrimoniului genetic.
Reconcilierea biologiei cu psihologia, a neuroştiinţelor cu psihanaliza, a ceea ce-i înnăscut cu ceea ce-i dobândit, oferă perspectiva, întotdeauna posibilă, a unei fericiri mai mult sau mai puţin autentice. Filozofi şi analişti cum ar fi Spinoza sau Freud, au intuit principiile holistice, pledând necesitatea joncţiunii dintre corp şi suflet, demonstrată astăzi din plin graţie explorărilor imagistice cerebrale. Luând ca punct de plecare o durere fizică sau o enunţare verbală – o veste rea sau o insultă – se constată stimularea aceleiaşi zone a creierului, producând efecte similare în corp. Cu toate astea, biologia continuă să deteste psihologia iar psihologia să dispreţuiască biologia în virtutea unui vechi orgoliu, probabil de origine teologică, întreţinut şi cultivat până-n zilele noastre.
A reconcilia corpul şi sufletul e un mod nou şi fascinant de a gândi, mai cu seamă în domeniul educaţiei. Biologicul acţionează asupra comportamentului, iar experienţele şi emoţiile transformă circuitele cerebrale. Creierul este plămădit atât de mediul în care vieţuieşte, cât şi de relaţiile umane pe care le întreţine. Cei 46 de cromozomi umani conferă o vastă diversitate de aptitudini, fizice sau mentale, care pot fi exploatate şi dezvoltate în moduri diferite, potrivit mediului şi societăţii în care se vieţuieşte. Echipamentul genetic dă, de pildă, copilului capacitatea de a vorbi, la care mediul adaugă profilul limbii respective. Comportamentul uman este fasonat printr-o permanentă interacţiune a genelor şi a mediului. Interdependenţa biologicului şi a culturalului a fost deseori subestimată, când n-a fost pur şi simplu negată, din raţiuni ideologice şi politice. Nimeni nu poate uita starea de atrofie cerebrală în care se găseau copii români, în unele orfelinate, după revoluţia din 89. Pentru radiologi, creierul lor era declarat irecuperabil. Un an după plasarea lor în familii, într-un mediu securizat, scanerele au revelat revenirea la normal.
Uneori un determinant genetic frânează secreţia dopaminei (substanţă stimulatoare din sistemul nervos central) lăsând bolnavii într-o stare de apatie sau indiferenţă. În afara administrării dopaminei sub formă de medicament, încadrarea lor într-un sistem relaţional adecvat se poate solda cu acelaşi efect curativ.
Marxiştii susţineau cu îndărătnicie că individul este produsul clasei sociale şi al educaţiei şi că aptitudinile lui mentale n-au nimic de-a face cu biologia şi cu ereditatea. În loc să considere cei doi factori complimentari şi indisociabili, legaţi de formaţia individului, ei încercau întotdeauna să-i opună, făcând să dispară orice formă de diversitate de ordin ereditar în aptitudinile şi talentul fiecăruia.
Am observat de nenumărate ori că vorbele pot fi vindecătoare, mai cu seamă pe planul psihologic, dar nu numai. „Este ştiut faptul – afirmă profesorul Boris Cyrulnik, autorul volumului „De chair et d’âme” – că în stările de profundă amărăciune sau anxietate, unii centri din creier, „amigdalienii”, joacă un rol capital. Urmărite cu ajutorul imagisticei cerebrale, emoţiile produse de aceşti centrii declanşează o zonă luminoasă roşie, în timp ce restul, în stare de repaus, persistă în bleu. În urma psihoterapiei, după ce persoana şi-a analizat prin cuvinte starea critică în care se află, zona roşie dispare iar celelalte, cum ar fi aceea a limbajului, întră în funcţiune…
… Existenţa este plină de viraje, de eşecuri şi de suferinţe. Cu toate astea putem să revenim întotdeauna la viaţă şi să pornim cu un nou elan”.
Oamenii de ştiinţă s-au întrebat prea puţin până acum dacă ar exista posibilitatea de a se trece de la o situaţie normală, la o stare de plăcere şi de satisfacţie totală (fericire). Ştiinţele cognitive şi „psihologia pozitivă” cunosc în momentul de faţă o propăşire considerabilă. Ne năştem cu predispoziţii variabile de fericire şi de suferinţă? În ce fel condiţiile exterioare interacţionează cu experienţele interioare? Până unde este posibil să modificăm trăsăturile noastre de caracter în vederea obţinerii unei satisfacţii durabile? Care sunt factorii mentali implicaţi în aceste transformări?
De aproape 30 de ani aceste întrebări suscită eforturi de cercetări non-neglijabile.
O mulţime de scriitori şi filozofi au luat în deriziune faptul că fericirea sufletească constituie un factor esenţial pentru sănătate. Cu toate astea faptele sunt deja stabilite, chiar dacă displac apostolilor spleen-ului, celor ce situează fericirea în rândul inutilităţilor… Contrar mamiferelor superioare din ordinul primatelor, ale căror vieţi sunt determinate de injoncţiunile biologice, omul are puterea de a-şi fasona viaţa după bunul său gust.