ACUM.TV

Dacă cei mai mulţi oameni au trecut în buletin şi în certificatul de naştere în dreptul tatălui un nume bărbătesc – Ion, Vasile, Gheorghe sau alt prenume masculin, ori măcar cuvântul ”Necunoscut” în cazul copiilor născuţi în urma unor întâmplări neobişnuite (viol, nerecunoaşterea paternităţii), Florentina avea scris pe certificatul de naştere ca prenume al tatălui ei ”Partidul Comunist Român”. Asumarea paternităţii de către o instituţie şi nu de către o persoană fusese în perioada războiului un lucru obişnuit. Multe femei declarau la Oficiul Stării Civile că tatăl copilului lor era Armata Roşie, necunoscând numele soldaţilor care le violase şi le lăsase însărcinate. Acest fapt a implicat după război consecinţe juridice importante, armata de ocupaţie fiind obligată să plătească pensie alimentară pentru toţi copiii rezultaţi din abuzurile soldaţilor ruşi, chiar şi după retragerea trupelor din ţară în 1958. Odată cu plecarea ruşilor numărul copiilor care aveau ca taţi instituţii şi nu persoane a scăzut foarte mult, de aceea cazul Florentinei a fost unul excepţional şi el era datorat situaţiei prin care trecea oraşul Galaţi în anii `70 ai secolului trecut. Construirea Combinatului Siderurgic a adus în oraş peste o sută de mii de oameni dornici să-şi înceapă o nouă viaţă, să scape de munca la cooperativele agricole, să evadeze din medii distruse de colectivizare, de consecinţele arestărilor postbelice, de sărăcie, secetă, inundaţii sau calamităţi de tot felul.

Mama Florentinei venise dintr-un sat din apropierea Vasluiului, o zonă în care colectivizarea forţată sărăcise toate familiile. Mai toţi bărbaţii din sat care nu muriseră pe front fuseseră arestaţi pentru că se opuseseră cedării pământurilor la colhoz, iar eliberarea lor în 1964 complicase vieţile femeilor care se consolaseră cu bărbaţii veniţi la muncă de pe alte meleaguri. Violată de doi dintre amanţii mamei ei pe când avea doar 13 ani şi exmatriculată din şcoală pentru relaţiile amoroase cu profesorul de educaţie fizică, mama Florentinei a părăsit satul natal dornică să intre într-un alt mediu în care gura lumii nu era atât de stânjenitoare. Angajată la Combinat pe post de ajutor de contabilă, a văzut repede că munca într-un birou cu multe femei este prost plătită şi plictisitoare şi s-a încurcat cu un secretar de partid pe secţie, care a transferat-o la organizaţia municipală de partid. Activităţile din structurile Partidului Comunist nu difereau prea mult în urmă cu 40 de ani de activităţile existente în filialele partidelor politice de acum. Politicienii stăteau la sedii până târziu în noapte, fumând ţigară de la ţigară în încăperi prost aerisite, încurcându-se cu femeile care erau angajate tocmai pentru disponibilitatea de a-şi schimba des partenerii. Cornelia – mama Florentinei – trecea cu uşurinţă de la un tovarăş la altul, fără a se ataşa de vreunul şi fără a le complica viaţa de familie, fără ca nevestele lor să afle. De aceea era luată des în deplasările comuniştilor locali şi chemată să înveselească atmosfera atunci când la Combinat veneau delegaţii de la Bucureşti sau din ţările vecine şi prietene. Când s-a aflat că rămăsese însărcinată şi ea nu a putut spune cu cine anume, iar sarcina era prea avansată pentru a putea face un avort, membrii comitetului de partid din Galaţi au presupus că a fost vorba fie de ambasadorul Republicii Populare Chineze, fie de Chivu Stoica, un important lider politic de la Bucureşti, fost preşedinte al Consiliului de Stat. Pentru a nu complica relaţiile diplomatice cu China şi relaţiile cu conducerea centrală a Partidului Comunist, şeful biroului politic împreună cu comandantul Securităţii Statului din Combinatul Siderurgic au căzut de acord ca partidul să-şi asume paternitatea copilului, aşa cum şi-o asumase recent şi în cazul unei secretare din Baia Mare şi al unei ţesătoare de la Craiova.

Vreme de câţiva ani de la naşterea Florentinei, partidul s-a purtat cu Cornelia ca şi mai înainte, chemând-o la alte petreceri şi întâlniri politice sau la organizarea diverselor activităţi. Simţind că locul ei tindea să fie luat de o altă fată mai tânără şi mai disponibilă, iar poziţia să fie tot mai marginală în filiala locală a partidului, Cornelia l-a contactat la începutul anului 1975 pe Chivu Stoica la Bucureşti, cerându-i să recunoască oficial paternitatea copilului. Acesta a încercat s-o evite, internându-se în spitalul Elias dar văzând că nu poate scăpa de presiunea ei s-a sinucis pe 16 februarie. Prin lumea politicii de atunci s-a vorbit că Nicolae Ceauşescu n-ar fi fost străin de sinuciderea lui Chivu Stoica şi a încercat să se folosească de Cornelia şi de cealaltă amantă a lui, Roman Doina, pentru a-l înlătura de la conducerea centrală a partidului comunist. Implicarea Corneliei în sinuciderea unui mare lider naţional i-a întărit poziţia privilegiată în organizaţia gălăţeană.

Florentina a trăit într-un apartament de două camere din centrul oraşului, obişnuindu-se cu toţi taţii pe care maică-sa îi aducea acasă şi cu toţi unchii de la Securitate care o vizitau în orele de program. Dacă la început s-a speriat când şi-a auzit mama gemând şi a dat buzna peste ea în dormitor, pe urmă se ghemuia sub masă când un bărbat intra în casă şi îşi punea palmele peste urechi pentru a nu mai auzi scârţâitul patului, gemetele şi chicotelile maică-sii ori gâfâielile bărbaţilor.

Crescută de mică într-un mediu de promiscuitate, ea s-a obişnuit repede cu lenea, minciuna şi combinaţiile de tot felul. Şcoala nu-i atrăgea interesul şi nu-i plăcea nici o materie, dar trecea cu uşurinţă la toate disciplinele când profesorii aflau cine este tatăl ei. Aceştia nu-i cereau să aducă scutiri medicale atunci când chiulea, nu insistau să vină părinţii la şedinţele din clasă ori să participe la diverse activităţi extraşcolare, precum culegerea florilor de tei, strângerea sticlelor şi borcanelor, curăţarea parcului central ori colectarea fierului vechi. Maturizată prea devreme şi indiferentă faţă de problemele şcolii, nu s-a apropiat de vreo colegă pe care să şi-o facă prietenă. La liceu a intrat fără nici o emoţie, căci prenumele tatălui şi notorietatea mamei i-au asigurat nota de trecere la examenul de admitere.

Absenţa preocupărilor faţă de şcoală nu o îngrijora deloc pe maică-sa, căci nici pentru ea şcoala nu a avut vreo importanţă. Şcoala nu oferea decât proptele celor care nu se puteau descurca în viaţă şi era refugiul persoanelor urâte. Cornelia era însă îngrijorată că Florentinei nu-i creşteau mai repede sânii şi o punea în fiecare zi să se tragă de ei pentru a-i mări.

– Asta-i comoara ta, fetiţo – îi spunea ea deseori. Astea-s bijuteriile după care vor tânji toţi bărbaţii şi oricui le vei da, tot ale tale vor rămâne. Cu ele obţii în viaţă mai mult decât cu cele mai preţioase diplome.

Când ajunsese la 16 ani maică-sa a considerat că trebuie să intervină mai hotărât în educaţia ei, nemulţumită de privirea directă ori absentă, dar adesea tâmpă, de mersul băieţesc şi de coafura nearanjată.

– Nu te mai uita aşa la oameni ca la nişte animale sau lucruri. Învaţă să priveşti cu interes, mai galeş, cu coada ochiului. Soarbe-i din ochi pe bărbaţi, priveşte-le mândră pe femei. Hai să facem nişte lecţii. Ia gândeşte-te că eu sunt un bărbat pe care vrei să-l cucereşti. Ce faci? Cum îmi trezeşti interesul? … Cum poţi să mergi prin faţa mea aşa, ca un lemn? Mişcă-ţi fundu’ ăla mai cu graţie! Acum apleacă-te ca şi cum ţi-a căzut ceva pe jos sau vrei să-ţi legi mai bine catarama la sanda… Nu te ghemui pe jos că te-am pierdut din priviri; lasă fundul sus să ţi se ridice rochia. Acum uită-te la mine ca şi cum mă vezi pentru prima oară şi eşti interesată de mine… Întoarce capul după mine şi priveşte-mă cu coada ochiului… Nu te uita la mine ca boul la portocale. Zâmbeşte odată să văd că-ţi place de mine… Of, fată, tare bolovănoasă mai eşti! Fă lecţii în faţa oglinzii şi mâine să-mi arăţi cum ai progresat.

Dar oricât s-a chinuit s-o înveţe graţia feminină şi tainele seducţiei, Florentina avea ceva rigid, neşlefuit, ca un fruct necopt pe care nu-ti vine să-l mănânci deşi era la fel de mare ca şi fructele gata să cadă din pom. Nu era atrasă de bărbaţi deşi era conştientă că ei vor juca un rol major în viaţa ei. Era la fel de leneşă şi indiferentă la lecţiile maică-sii precum era la lecţiile profesorilor de la şcoală.

***

În decembrie 1989 Florentina a rămas orfană de tată – Partidul Comunist Român a murit, fiind interzis de noua putere. Mama şi fiica au privit înspăimântate valurile agresive de muncitori şi de elevi care le priveau cu ură. Cornelia a fost violată de un grup de beţivi cu banderolă pe mână care se intitulau comitetul revoluţionar al combinatului. Fata s-a ascuns o vreme la bunica din Vaslui şi nu s-a întors în Galaţi decât atunci când maică-sa a văzut că în noua conducere a Frontului Salvării Naţionale (forţa politică ce preluase puterea în ţară şi în oraş) şi-au făcut loc vechi membri ai Partidului Comunist, care au asigurat-o că lucrurile vor intra curând în normalitate. Imediat după revelion a fost chemată la Bucureşti, la o întâlnire la care au participat mai multe femei. Un apropiat al noului preşedinte le-a spus să stea liniştite, căci forţa conducătoare a ţării va avea grijă pe mai departe de copiii lor, iar ele îşi vor găsi un rol şi mai important în noua societate, pentru că vor avea de-a face şi cu reprezentanţi ai ţărilor capitaliste şi cu şefi ai partidelor din opoziţie, nu doar cu partidul prieten şi cu străinii din ţările socialiste, iar pentru asta vor fi instruite în acţiuni de spionaj ca să îşi slujească nu doar ţara, ci şi partidul care nu a murit, ci doar şi-a schimbat numele. Cornelia a aflat că Partidul Comunist avea femei cu copii, ca şi ea, în mai multe locuri din ţară. Toate au primit noi acte de identitate ale copiilor, cu taţi fictivi, decedaţi la revoluţie, iar certificatele de deces le-a permis să încaseze pensii de urmaş şi să beneficieze de alte scutiri de taxe şi impozite, de terenuri şi case gratuite, de transport gratuit pe căile ferate şi de călătorii în ţările occidentale pentru refacerea forţelor după stresul suferit.

Schimbările produse de noul regim au adus schimbări importante şi în viaţa Florentinei. S-a mutat cu mama ei într-un alt apartament mai periferic şi a schimbat liceul cu altul unde nu era cunoscută vechea identitate a tatălui ei. Vreme de câteva luni au trăit în condiţii mai sărăcăcioase, foarte rar vizitate de cineva. Cornelia mergea la întâlniri conspirative cu noii lideri FSN-işti care se fereau să-i calce pragul casei şi o perioadă a reluat lucrul la biroul de contabilitate. Discreţia, teama şi nesiguranţa au pus stăpânire pe ea aproape jumătate de an, până după alegerile din 20 mai 1990. Oricât se chinuia Florentina să înveţe nu reuşea să înţeleagă nimic din geometrie, trigonometrie, algebră, fizică ori chimie, iar la celelalte materii cu greu a reuşit să obţină notele minime de trecere în noul an şcolar. Pentru a nu rămâne repetentă mama ei s-a culcat cu unii profesori şi cu soţii unor profesoare şi a pus în funcţiune toate cunoştinţele din partid şi din fosta Securitate pentru a interveni la directoare şi la acei profesori mai severi.

Nesiguranţa acelei perioade a convins-o pe Cornelia că trebuie să-şi înteţească lecţiile de viaţă cu fiica ei. Stătea în fiecare zi cu ea învăţând-o să-şi mişte corpul, braţele, picioarele, ochii sau părul, să vorbească şoptit, suav şi tandru, să-şi muşte şi să-şi ţuguiască buzele, să se îmbrace provocator, să bea alcool şi să imite ameţeala beţiei, să râdă dându-şi capul şi ochii pe spate. Împinsă de maică-sa să caute compania băieţilor, să meargă cu ei pe stadion la meciurile de fotbal sau la petreceri, să spargă seminţe pe casa scării şi să joace cu ei şeptică până târziu în noapte, Florentina a căpătat rapid un stil, o personalitate pe care a adoptat-o precum îmbrăca o haină care nu-i plăcea, dar care vedea ulterior că i se potrivea şi constata pe urmă că era singura pe care putea s-o aibă.

După terminarea liceului în vara lui 1992, era pregătită să-i iasă în cale inginerului pe care maică-sa pusese ochii de mai mult timp. Era membru al Partidului Naţional Liberal – principalul partid de opoziţie din oraş la acea vreme –calitate care i-a asigurat nu doar o ascensiune spectaculoasă în ierarhia combinatului, ci şi venituri importante de la firmele pe care şi le înfiinţase căpuşând instituţia prin contracte supradimensionate şi servicii fictive.

L-a abordat ca din întâmplare pe una din aleile fabricii, când s-a aplecat să-şi ridice lucrurile căzute din poşeta uitată deschisă şi l-a privit cu coada ochiului în timp ce era aplecată după oglinjoara, oja şi rujul împrăştiate pe jos. El a invitat-o la o cafea în birou, iar la următoarele revederi a luat-o de mână şi a sărutat-o. N-a durat mult până s-o invite la el în apartament să mai bea ceva şi să discute una-alta. Florentina îşi juca rolul cu conştiinciozitate şi prefăcătorie, dar cu aceiaşi absenţă şi indiferenţă pe care mama ei n-a putut să i le anuleze în lungile lecţii. Începuse să se dezbrace când el era la baie, fără nici un pic de emoţie, ba chiar plictisită, deşi se afla la întâlnirea cu primul bărbat din viaţa ei.

Voia să-şi pună hainele pe noptieră, dar acolo era o icoană a Maicii Domnului. A luat-o să o pună mai departe în bibliotecă, dar a simţit cum mâna Fecioarei Maria iese din icoană şi se aşează pe mâna ei, iar Ea o întreabă cu tristeţe în glas:

– De ce vrei să mă batjocoreşti?

A fost ca un seism de mare amploare, în care toată crusta de indiferenţă şi blazare faţă de fiinţa ei s-a spart şi s-a văzut ruşinată în faţa unei femei care i se prezenta în poza de pe icoană cu o maiestate pe care n-o văzuse nici la poza tovarăşului Nicolae Ceauşescu, la afişele electorale ale lui Ion Iliescu sau la pozele altor şefi de state. Era Stăpâna lumii care, din înălţimea ei imperială se coborâse să-i spună să-şi îndrepte viaţa. Dintr-o dată a avut loc o iluminare, văzând cu o limpezime neobişnuită mizeria în care a trăit până atunci, imoralitatea lumii în care se învârtea, o lume pe care mulţi o invidiau pentru că era formată din cei mai puternici oameni ai oraşului şi ai ţării, dar care s-a construit pe minciună, pe păcate şi fărădelegi, ţesând în jurul ei o plasă a infamiei în care se împotmolise, apoi se obişnuise şi la sfârşit se lăfăise în ea, considerându-se norocoasă că fusese prinsă în ea şi în care era să se afunde definitiv, pe care o privea acum cu dezgust şi cu durere, dar în acelaşi timp cu speranţă, căci mâna Maicii Domnului produsese nu doar o trezire la realitate, ci şi un proces înălţător de curăţire a sufletului, de îndepărtare a gunoiului care se adunase în suflet, iar această speranţă că va putea întoarce o nouă filă în cartea vieţii ei înlăturând ispitele din jur o înflăcăra şi inima i se zdrobea de această dogoare a sufletului, iar din zdrobirea inimii simţea cum ia naştere o nouă fiinţă, eul ei adevărat, parte a Duhului Sfânt care sălăşluia în ea.

S-a îmbrăcat şi a părăsit apartamentul înainte ca inginerul să iasă din baie. S-a oprit la prima biserică întâlnită în drum unde a plâns pentru prima oară în viaţa ei cu lacrimi de bucurie pentru trezirea ei întru Hristos. S-a întors acasă şi i-a spus maică-sii că se va călugări. Cu toată opoziţia previzibilă, decizia ei era irevocabilă. Mirată de schimbarea radicală a fiicei, Cornelia a chemat în ajutor câteva prietene, membri de partid şi ofiţeri de securitate mai intimi, dar discuţiile cu ei îi sporeau fervoarea credinţei. Trăia un sentiment nemaicunoscut până atunci şi încerca să-şi aducă aminte de toate întâlnirile ei vagi cu credinţa. În casa ei nu s-a vorbit niciodată de Hristos şi de Maica Lui decât în înjurături şi bancuri porcoase. Nu citise nici o carte religioasă, nu făcuse religie în şcoală şi nu o atrăsese până atunci nici o biserică. Picturile pe care le văzuse în puţinele biserici în care intrase i se păreau primitive, desuete, lipsite de simţ artistic. Când intrase în biserică după acea întâmplare miraculoasă, îi venea să se lipească de picturile de pe pereţi şi din icoane. Strângea la piept şi săruta icoana Maicii Domnului plângând cu lacrimi mari, murmurând:

– O să mă îndrept, Măicuţă Sfântă, să fii mândră de mine.

Pentru a scăpa de insistenţele mamei şi ale cunoscuţilor ei de a o întoarce din drum, a ieşit din casă pretextând că se duce să cumpere o sticlă de vin şi a luat autobuzul până la capătul celălalt al judeţului, la graniţa cu Vrancea, unde ştia că sunt mai multe mânăstiri de maici.

***

Florentina a intrat la mânăstirea Sihastru într-o zi de marţi, pe 22 iulie, când la slujbă era pomenită Sfânta Maria Magdalena, o păcătoasă pe care Hristos Mântuitorul a salvat-o scoţând şapte draci din ea. Stând pentru prima oară la slujbă i se părea că este asemeni Mariei Magdalena, salvată prin mila Maicii Sfinte dintr-un iad în care colcăiau mulţi draci şi a jurat că, asemeni ei, îl va urma pe Hristos până la sfârşitul vieţii.

Situată într-o pădure de tei şi pini, pe drumul dintre Tecuci şi Adjud, mânăstirea Sihastru se învecinează cu mai multe lăcaşuri ortodoxe, iar pădurea este locul de pustnicie preferat de multe femei în căutarea sfinţeniei vieţii lor. Liniştea pădurii, ansamblul monahal, prietenia maicilor şi a stareţei, smerenia duhovnicului şi izolarea de restul localităţilor au convins-o că aici îşi va împlini destinul şi va atinge desăvârşirea. Nu regreta părăsirea mamei şi a lumii ei, formată din politicieni, ofiţeri de securitate şi afacerişti dubioşi. I se părea că în fiecare zi renaşte şi participa la toate activităţile vieţii monahale cu pasiune, chiar şi atunci când trebuia să rânească la animale, să cureţe livada, să adune lemne sau să facă mâncare. Disciplina şi rigorile mânăstirii o învăluiau cu dragoste şi i se părea că-i oferă tainele obţinerii mântuirii, supunându-se lor cu bucurie şi smerenie. Era ca un burete uscat, care absorbea cu repeziciune toate elementele acestei lumi, stând nemişcată de admiraţie la slujbele care altora li se păreau lungi şi monotone. Începuse să citească toate cărţile pe care stareţa i le recomanda, făcându-şi însemnări atât de multe cât nu făcuse în toată cariera ei şcolară. Învăţase să se roage şi în fiecare zi făcea mătănii şi se închina mai mult decât celelalte maici, căci sufletul care i se înălţa dădea o mare energie trupului ei.

Trei ani au trecut ca o clipă într-o stare crescândă de smerenie şi exaltare, de educaţie religioasă susţinută şi de disciplină monahală. Pe 22 iulie, când s-au împlinit trei ani de la sosirea la Sihastru, a fost tunsă în monahism, primind numele Magdalena, în cinstea sfintei care a apucat-o pe un drum drept, lăsând păcatele în urmă. Ritualul tunderii a fost cel mai înălţător moment trăit în mânăstire, căci i se părea că de pe pereţi şi din icoane Apostolii şi Hristos Însuşi participau la slujba de acceptare a ei în oastea creştinătăţii. Dacă ştia că această slujbă va fi urmată de o aruncare a ei în lume, ar fi făcut tot posibilul să o amâne. Dar neatentă la celelalte maici, ea s-a privit pe sine cu încântare şi a înţeles abia târziu că intrarea definitivă în lumea clerului presupune şi asumarea unor obligaţii mai mari. A fost propusă econom al mânăstirii şi obligată să urmeze cursurile facultăţii de management din Galaţi.

Revenirea în lumea laică a fost ca o cădere pe care nu o putea opri. Colegele râdeau de ea şi făceau pariuri despre iminenta ei dezvirginare, căci nu se întâmplase în istoria facultăţii ca vreo studentă să termine licenţa fără să treacă prin patul unui bărbat. Era chemată la chefuri şi la agăţat bărbaţi, iar orgiile din cămine se povesteau fără pic de ruşine, în gura mare şi chiar în faţa profesorilor. Îndemnurile ei la cuminţenie şi la smerenie erau luate în râs, iar discuţiile pe teme sexuale erau în pauze mai numeroase decât cele profesionale. Orice drum la Galaţi o obosea şi îi era greu să-şi revină, deşi în copilărie şi adolescenţă trăise în această lume pe care acum nu o mai suporta şi de care se simţea foarte îndepărtată.

Cumva s-a aflat cine era mama ei, iar povestea fetei unei comuniste deşănţate devenită călugăriţă şi studentă la management a făcut subiectul multor articole în presa locală. La facultate şi la mânăstire începeau să vină mulţi oameni s-o vadă, atraşi de notorietatea ei. Dacă la facultate se ascundea de mulţimea curioşilor în bibliotecă sau în toaletă, la mânăstire situaţia impunea o decizie mai radicală. Măicuţele erau nevoite să închidă poarta în faţa valului de oameni dornici să afle mai multe amănunte picante despre călugăriţa Magdalena. Tabăra de la marginea pădurii, altă dată pustie, s-a umplut repede de diverşi cheflii, care aşteptau ca măicuţele să treacă prin dreptul lor pentru a le prinde la orgii, căci pentru mulţi oameni fără Dumnezeu călugăriţele erau şi ele femei dornice de distracţii şi aventuri sexuale. Pentru a îndepărta mulţimea, episcopul a venit împreună cu un mare grup de preoţi şi studenţi la teologie, dar şi cu două autocare de jandarmi şi poliţişti. Maica Magdalena a luat decizia să se retragă în adâncul pădurii şi să se pustnicească o perioadă, pentru a îndepărta ispitele din jurul mânăstirii şi pentru a se ruga mai puternic lui Dumnezeu şi Maicii Sfinte a lui Hristos să-i arate căile în care putea vieţui pe viitor în bună armonie cu lumea din jur. Îi spuse duhovnicului acest gând şi, după ce primi binecuvântarea lui, porni să-şi caute un loc în apropierea unui izvor de apă, dar cât mai ferit de cărările omeneşti.

Şi aşa a devenit pustnică, trăind în coliba schimonahiei Teoctista Busuioc, o femeie care s-a pustnicit la Locurile Sfinte din Ierusalim, în valea Iordanului şi în codrii Neamţului şi care a trăit ultimii ani în pădurea Buciumenilor, unde a şi murit în 1977. Coliba fusese săpată sub pământ şi camuflată cu numeroase scânduri, crengi şi frunze care se aflau deasupra ei, intrarea făcându-se prin scorbura unui tei bătrân. Înăuntru era un pat, o măsuţă, câteva poliţe cu icoane şi cărţi, o plită pentru gătit, o ladă şi un dulap pentru hainele şi aşternuturile de iarnă. Şi-a adus o saltea de paie şi cărţile de la facultate, hotărâtă să se pregătească temeinic pentru examenele din sesiune. Nu departe se aflau colibele altor patru pustnice mai în vârstă decât ea, care i-au făcut un instructaj al supravieţuirii în pădure: cum să bată în lemn să le atenţioneze când are nevoie de ceva, cum să se ferească de animalele din jur, cum să se apere când diavolii o vor ispiti, cum să-şi procure mâncare şi să-şi păstreze hrana pentru iarnă.

***

Pustnicia este o treaptă importantă pe scara sfinţeniei unui om şi nu mulţi s-au încumetat s-o urce. Viaţa este grea nu doar din cauza postului permanent şi a rugăciunilor neîncetate, ci şi din cauza ispitelor cu care schimnicii trebuie să se lupte continuu. Mânăstirea dă vieţuitorilor ei un ritm, o cadenţă, o aşezare a firii în nişte tipare care nu permit gândurilor de tot felul să crească şi să acapareze mintea călugărilor. Toate activităţile sunt rânduite în aşa fel încât mintea să se cureţe de gânduri laice, iar viaţa să se îndrepte în direcţia sporirii puterilor duhovniceşti. Atenţi unii la alţii, călugării nu-şi lasă fraţii să cadă prea mult în stări de depresie, căci gândurile laice se citesc imediat pe chip şi ele trebuie îndepărtate pentru a nu se întinde şi la ceilalţi şi a perturba activităţile obştei. În pustnicie suportul celorlalţi călugări lipseşte, iar schimnicul trebuie să compenseze absenţa lor cu o înteţire a rugăciunilor.

Prima ispită cu care maica Magdalena a trebuit să lupte a fost cea a mândriei. Din dorinţa de a o face pe prea buna Maică a lui Hristos să fie mândră de ea, s-a pus cu o râvnă sporită pe învăţat la toate materiile la facultate. Visa să înveţe să facă bani cu uşurinţă, pentru a construi în România o mare catedrală, care să rivalizeze cu marile catedrale ale altor neamuri, iar visul ăsta care îi înălţa sufletul de bucurie a făcut-o să termine în toţi anii facultatea cu note maxime. Vorbea la examene şi colocvii cu atât de mare siguranţă, iar expunerile ei erau de o claritate şi concizie rar întâlnite, care-i făceau pe profesori să îi recomande alte studii şi cercetări spre lectură şi să o cheme la mai multe simpozioane şi congrese de management. Aşa a aflat de Michael Porter, un mare profesor de la Harvard din Statele Unite, care descoperise că bogăţiile sporesc când oamenii înţeleg să ocolească forţele competitive care acţionează împotriva lor şi îşi alcătuiesc strategii de dezvoltare de care se ţin fără a se abate nici un pic de la ele. Cărţile şi articolele lui despre concurenţă o fascinau, căci îi hrăneau visul că ea va scoate din sărăcie cele mai multe mânăstiri şi va face bani pentru construirea unei mari catedrale. Într-o seară i-a scris profesorului Porter o scrisoare în care i-a dezvoltat planul ei: mânăstirile sunt sărace pentru că nu înţeleg că se află într-o competiţie între ele pentru accesul la resursele şi aşa puţine ale credincioşilor. Sărăcia îi îndepărtează şi mai mult pe creştini de mânăstire, căci fala celor de peste hotare întăresc şi mai mult percepţia că ortodoxia e fiica orfană a creştinismului. De aceea pelerinii negociază sever chiar şi preţurile pentru lumânări, cruciuliţe şi metanii, legând şi mai strâns mânăstirile de sărăcie. Pentru că par sărace, constructorii cer pentru repararea lor sume mai mari decât pentru repararea altor clădiri laice. Rivalitatea dintre lăcaşurile de cult existente lasă loc bârfelor, iar acestea răzbat în afară, îndepărtându-i şi mai mult pe credincioşi de mânăstiri. Pentru a înlătura lanţurile sărăciei ea propunea o repoziţionare strategică prin focalizarea pe un segment foarte îngust – instituţiile de stat şi marile companii private – şi abandonarea tuturor celorlalte strategii care necesitau costuri şi eforturi foarte mari dar care aduceau un profit foarte mic. I-a scris profesorului Porter întrebându-l dacă acceptă să-i coordoneze lucrarea de licenţă despre managementul monahal, promiţând realizarea unui studiu de caz pe mânăstirea Sihastru, aflată la acel moment într-o stare accentuată de sărăcie şi pe care ea se angaja să o dezvolte şi să-i dubleze veniturile în mai puţin de un an. Surprinzător, Michael Porter i-a răspuns repede, scriindu-i că este încântat de ineditul temei alese de ea şi că este de acord să-i coordoneze lucrarea, dacă ea nu simte vreun conflict între dorinţa de îmbogăţire a mânăstirilor şi legământul de sărăcie făcut de maicile care le populează.

Bucuroasă de acceptul lui şi convinsă de necesitatea dezvoltării mânăstirilor, a pornit spre Bucureşti bătând la porţile marilor instituţii, rugându-i pe şefii unora să subvenţioneze repararea gardului mânăstirii Sihastru, pe alţii să susţină financiar refacerea clopotniţei, pe câte unii să se milostivească pentru cumpărarea unei stupine, pe alţii să doneze puieţi pentru dezvoltarea livezii de meri. Insistenţa ei a făcut ca în scurt timp conturile mânăstirii să se umple, iar spre ea să se îndrepte camioane tixite cu mărfuri de tot felul: saci de ciment şi alte materiale de construcţii, baloţi de stofă pentru confecţionarea straielor monahale, unelte agricole, încălţări negre de diverse mărimi şi modele, produse alimentare de post şi multe alte lucruri trebuincioase unei aşezări monahale. Maica Magdalena a convins-o pe stareţă să accepte ca de modernizarea lăcaşului să se ocupe un profesor de management de la Bucureşti, astfel încât noi chilii s-au ridicat rapid, grajdurile şi-au sporit dimensiunile şi numărul de animale, livada s-a întins pe o suprafaţă de trei ori mai mare decât cea existentă, iar un altar măreţ s-a construit în pădure, pentru oficierea slujbelor atunci când pelerinii nu mai încăpeau în micuţa biserică.

Tot acest efort a fost teoretizat şi explicat într-o lucrare care l-a impresionat pe profesorul american atât de mult încât a venit personal la susţinerea licenţei ei, curios să cunoască persoana ce i-a dezvoltat teoriile într-o direcţie la care el nu se gândise vreodată. În aula universităţii i-a lăudat lucrarea şi i-a spus că o acceptă la doctorat la Harvard dacă va putea să facă trecerea de la o mânăstire la totalitatea mânăstirilor ortodoxe din România şi va reuşi să sporească avuţia Bisericii naţionale, identificându-i avantajele competitive în relaţiile cu bisericile celorlalte ţări ortodoxe.

Venirea unui mare guru american al managementului în România pentru susţinerea licenţei unei măicuţe care a înzecit rapid bogăţiile unei mânăstiri a făcut înconjurul presei. Faima maicii Magdalena a depăşit zona judeţelor Galaţi şi Vrancea, în ţinuturi tot mai îndepărtate. Câteva măicuţe din Rusia şi Basarabia au venit şi s-au aşezat la Sihastru să înveţe de la ea tainele sporirii averii lui Hristos şi mânăstiri din toată ţara o chemau să ajute la scoaterea lor din sărăcie. Începuse să se creadă o mare personalitate, mai ales când patriarhul a venit la chilia ei şi a rugat-o să nu precupeţească nici un efort pentru dezvoltarea Bisericii strămoşeşti, lăsându-i la Sihastru o maşină să se poată deplasa rapid oriunde va fi chemată. Se credea salvatoarea ortodoxiei naţionale şi demonul mândriei pusese stăpânire pe ea. Atentă la schimbările care se petreceau cu ea, duhovnicul i-a spus într-o zi:

– Smerenia şi rugăciunile neîncetate deschid tainele împărăţiei cerurilor şi nu bunurile pe care le lăsăm în urma noastră. Râvna ta să fie în primul rând în direcţia înduhovnicirii, maică Magdalena.

”Doamne Dumnezeul meu, îndepărtează de la mine mândria ştiinţei – prinse a se ruga în genunchi în chilia ei. Dar lasă-mă Doamne să folosesc învăţăturile managementului pentru sporirea puterii Bisericii noastre ortodoxe. Ia de la mine fala şi mândria şi ajută-mă să sporesc în taină bogăţiile casei tale. Vino Atotputernice în ajutorul meu, că să biruiesc păcatul mândriei prin smerenie creştinească şi nu lăsa acest păcat al mândriei la mine, căci el e păcatul de căpetenie şi pricina tuturor păcatelor omeneşti. Dumnezeul meu, înţelepţeşte-mă în lucrarea pe care o am de făcut, insuflă-mi grija să am întotdeauna sufletul curat, purtarea cuviincioasă, vorbirea folositoare şi firea rugătoare Ţie”. Când gândul mândriei o mai acapara, începea să facă mătănii şi nu se oprea până nu făcea două sute de mătănii neîncetate, apoi deschidea Evanghelia la întâmplare şi citea câte o carte întreagă, încheind cu Psalmul 50 al lui David şi cu rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Apoi se liniştea, îşi simţea sufletul mai uşurat şi deschidea cărţile de management, încrezătoare că va găsi în ele taina sporirii slavei lui Dumnezeu în rândul unui popor care fusese îndepărtat cu forţa de lângă El.

Aşa a deschis într-o zi cartea ”Capitalul intelectual” scrisă de un suedez Leif Edvinsson în colaborare cu Michel Malone, iar ea i-a aprins ideea că dincolo de capitalul structural al unei mânăstiri, dat de resurse, pelerini, activităţi şi de capitalul intelectual dat de inteligenţa, aptitudinile, cultura, valorile şi relaţiile clerului, există şi un capital monahal, ce constă în trăirile şi experienţele mistice prin care trec călugării, iar acest capital monahal poate fi sursa îmbogăţirii mânăstirilor. Faima părintelui Cleopa de la Sihăstria Neamţului atrăgea numeroşi pelerini şi resurse şi sădea bogăţie nu numai în interiorul mânăstirii lui, ci şi în sufletele a milioane de credincioşi. Aşa că s-a apucat să transcrie şi să publice învăţăturile duhovnicului ei şi i-a îndemnat pe călugării din mai multe mânăstiri din ţară să publice sfaturile marilor lor duhovnici, convinsă că înţelepciunea lor va atrage spre lăcaşurile ortodoxe nu doar mai multe resurse, ci şi mai mulţi oameni dornici să-şi sporească virtuţile creştineşti. I-a scris profesorului Porter că soluţia îmbogăţirii Bisericii naţionale o reprezintă capitalul duhovnicesc, monahal. Descoperirea ei a ajuns cunoscută în toate mânăstirile din ţară şi toate au început să publice învăţăturile marilor lor duhovnici, iar aceste publicaţii au dus la o revigorare a ortodoxiei nemaiîntâlnită până atunci. S-au înfiinţat noi seminarii şi facultăţi ortodoxe, iar alte mânăstiri se înălţau în toate judeţele ţării într-un ritm rapid. România a ajuns la începutul anului 2008 ţara cu cele mai multe biserici şi mânăstiri la suta de mii de locuitori din Europa. Maica Magdalena se simţea în epicentrul acestei efervescenţe ortodoxe, iar demonul mândriei îşi făcea cu uşurinţă sălaş în sufletul ei, fiind nevoită să ducă o luptă permanentă cu el.

***

Dar demonul mândriei nu era singurul care nu-i dădea pace. Poftele trupeşti începeau să pună stăpânire pe ea tot mai vizibil odată cu trecerea anilor. Se trezea câteodată frecându-se între picioare de colţul mesei, iar când se punea în pat se masturba minute în şir. Gândul că ar fi putut avea o viaţă normală, în lumea liberă, alături de un bărbat, ca mamă a unor copii o bântuia tot mai des. Se uita câteodată la bărbaţi pe stradă gândindu-se că ei ai fi putut să-i împlinească dorinţele, iar ei rămâneau uimiţi de insistenţa privirilor ei. În colibă începuse să-şi mângâie sânii aşa cum o învăţase în adolescenţă maică-sa, să arunce priviri cu coada ochiului, să se aplece să ridice ceva de jos lăsându-şi fundul sus, ca rasa monahală să se ridice dezvelindu-i pulpele. Şi-a adus în colibă o oglindă şi o trusă de farduri şi noaptea se machia aşa cum o văzuse adesea pe mama ei, iar când ieşea în lume îşi acoperea ridurile cu pudră şi îşi dădea cu roşu în obraji.

Revenea uneori în mânăstire, căutând compania maicilor mai vârstnice, pentru a le întreba cum au luptat ele cu demonul sexualităţii, dar nu reuşea să găsească răspunsurile dorite căci femeile intraseră în lume clerului după ce avusese o familie, copii şi îşi împlinise aceste dorinţi la vremea potrivită, privind acum spre tinereţe cu detaşare.

Când împlinise 38 ani şi gândurile sexuale îi acaparase definitiv mintea, a părăsit pustnicia şi mânăstirea Sihastru, plecând spre alte mânăstiri, în speranţa că schimbând mediul vor dispare şi problemele pe care nu le putea stăpâni. Şi aşa a ajuns călugăriţă rătăcitoare, trăind mai mult pe şantierele lăcaşurilor aflate în construcţie sau în casele parohiale din oraşe atunci când era în plecată la strâns fonduri pentru diverse reparaţii.

Într-o mânăstire de lângă Râmnicu Sărat a încercat să-l ispitească pe un călugăr venit de pe Athos, punându-şi în aplicare toate tehnicile seducţiei învăţate în frageda-i tinereţe, dar efortul ei a fost în zadar. Când să plece de lângă ea, călugărul athonit i-a spus zâmbind:

– Rugăciune multă, măicuţă, asta-ţi trebuie acum. Rugăciune neîncetată, până când trupul se răceşte şi sufletul se înflăcărează.

S-a retras în chilie plângând în faţa icoanei Maicii Domnului. ”Măicuţă Sfântă, nu mă lăsa să mă chinui atât, căci nu mai pot lupta cu trupul. Tu n-ai cunoscut ispitele astea şi ai avut pe Fiul tău care ţi-a netezit drumul mântuirii. Dă-mi Preasfântă Marie linişte acestui trup, căci nu mai rezist şi poftele mă sfâşie necontenit”. Oricât citea pagini întregi din Evanghelie, rostea psalmii şi rugăciunile canonice şi oricâte mătănii făcea, când se punea în pat îşi smulgea sânii cu furie şi se freca între picioare până nu mai putea de durere. N-o mai interesau nici problemele de management, iar gândul că ar putea avea copii era prezent în mintea ei zi şi noapte. Mergea mai ales în mânăstirile de călugări, uitându-se la unii dintre ei cu mult subînţeles.

Undeva în judeţul Călăraşi a simţit că dorinţele ei se pot împlini, căci arhimandritul părea stăpânit şi el de aceleaşi pofte. S-a oferit să lucreze împreună cu el la ridicarea mânăstirii, fiindu-i în preajmă multe ore din zi. Deşi era mai mic decât ea cu cinci ani, a înţeles rapid dorinţele ei şi s-a apropiat de ea ca un bărbat de o femeie: a luat-o de mână, a sărutat-o pe gură, a strâns-o în braţe şi s-au împreunat în chilia lui, stingându-şi reciproc dorinţele îndelung reprimate. Câteva luni s-au întâlnit astfel în locuri ferite de privirile celor din jur, convinşi că au făcut un păcat, dar hotărâţi să treacă peste el prin tăcere. Chiar şi când ea a rămas însărcinată refuzau să ia o hotărâre în privinţa viitorului lor, deşi erau conştienţi că o schimbare radicală era iminentă.

O ziaristă a aflat de sarcina ei când s-a internat la maternitate, iar ştirea a apărut într-un ziar local. Naşterea unui copil de către o măicuţă şi muţenia ei în legătură cu tatăl copilului ar fi fost subiecte care ar fi stârnit multe dezbateri televizate şi articole în presa centrală, dar Biserica a intervenit pentru muşamalizarea cazului, căci el venea imediat după un alt scandal cu o măicuţă ce a născut gemeni în acelaşi judeţ şi această nouă naştere ar fi aruncat o imagine negativă asupra Bisericii, văzută ca lăcaş al desfrâului.

Deşi a părăsit viaţa monahală, a rămas aproape de Biserică şi ea a ocrotit-o pentru binele făcut în trecut ortodoxiei în faţa insistenţei jurnaliştilor locali de a continua prezentarea acestui caz opiniei publice. Un om de afaceri din Bucureşti i-a oferit o casă în care să-şi crească fiul, în schimbul consultanţei manageriale. În primele luni după naştere s-a apucat să lucreze intens la teza de doctorat. A scris la ea cu pasiune şi rigoare, argumentându-şi ideile cu multe din acţiunile în care a fost implicată în ultimii ani. Când a terminat-o, i-a trimis-o profesorului Michael Porter la Harvard, iar acesta a invitat-o în Statele Unite ale Americii să-şi susţină lucrarea în faţa specialiştilor de acolo.

Ideile tezei ei de doctorat au trezit interesele unor oficiali de rang înalt, fiind în consonanţă cu profeţiile Sfântului Paisie Aghioritul, care spunea în 1990, înainte de a muri, că în România va începe din 2013 un fenomen de renaştere spirituală, mai profund decât pe vremea lui Ştefan cel Mare şi a lui Paisie Velicikovski, iar el se va întinde cu repeziciune mai întâi în Grecia, apoi în Rusia, Ucraina, Moldova, Serbia şi Bulgaria – ţări care vor crea o federaţie pan-ortodoxă ce le va scoate din criza economică profundă în care s-au afundat în ultimele decenii şi care vor înflori sub conducerea unor lideri puternic înduhovniciţi, iar credinţa care iradiază către locuitorii lor din focarele de spiritualitate ortodoxă înmulţite în ultimii ani se va materializa în opere care vor face să pălească marile catedrale ale Europei Occidentale şi marile cărţi ale creştinismului apusean.

Teoria capitalului duhovnicesc dezvoltată de Florentina i-a convins pe marii specialişti în management ai lumii că mai important decât banii, cunoaşterea sau imaginaţia este forţa spirituală pe care o degajă un om aflat în strânsă legătură cu Dumnezeu, căci acest capital duhovnicesc transformă cunoştinţele, valorile şi bunurile în resurse dătătoare de speranţe ale mântuirii, iar credinţa odată aprinsă în oameni produce fisuri în legislaţie, în instituţii, în societate, sfidând normele care îi stau în cale, dând vieţii oamenilor un sens şi un avânt creator, iradiind spre sufletele celor din jur cu repeziciune şi ridicându-le în sferele înalte în care sălăşluieşte Duhul Sfânt. Capitalul duhovnicesc este capacitatea oamenilor de a se lepăda pe sine şi a face loc Duhului Sfânt să se exprime prin vocea şi prin corpul lor, iar el poate fi măsurat aşa cum se măsoară capitalul financiar sau intelectual al unui om, prin urma pe care o lasă în sufletele celorlalţi.

În hotelul din Cambridge, Massachusetts, aflat în apropierea Universităţii Harvard, îmbrăţişând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, Florentina a înţeles că această schimbare a vieţii ei n-a fost o cădere şi o îndepărtare de la cele sfinte, ci o împlinire a unui destin, că menirea ei a fost să scoată la iveală forţele spirituale ale marilor duhovnici ai ortodoxiei şi să le adune într-un concept capabil să redeseneze harta geopolitică şi religioasă a lumii. Aducându-şi aminte cum a fost oprită la 18 ani în casa inginerului din Galaţi să alunece pe un drum greşit, privind în urmă la cele două decenii de viaţă monahală şi de experienţe manageriale şi având încă proaspătă în minte ceremonia acordării doctoratului la cea mai prestigioasă universitate din lume, sărută cu smerenie icoana Fecioarei Maria.

– Îţi mulţumesc Măicuţă Sfântă pentru grija pe care mi-o porţi şi te rog să nu mă laşi să mă îndepărtez de tine în toate zilele vieţii mele.

07.10.2012

Acest articol a fost publicat duminică, 14 octombrie 2012 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.