Îmi aduc aminte de o chestie pe care obişnuia să o spună cel mai bătrân om pe care îl întâlnisem, de-a lungul celor trei decenii de viaţă.\”minunile sunt pentru cei care ştiu să creadă \”.
Întrebat despre ce fel de credinţă vorbea, bătrânul îşi aprindea ţigarea şi cădea într-o meditaţie adâncă.
Într-o seară rece, de toamnă, m-a chemat la el. L-am găsit lipit de sobă, cu ochii închişi şi ţigarea în gură. M-am apropiat şi l-am scuturat uşor. A deschis ochii şi m-a privit calm şi senin, iar preţ de câteva clipe, o tăcere adâncă s-a lăsat în cămăruţa mică şi sărăcăcioasă a bătrânului.
– Uite, zise el cu o voce blândă şi puţin tristă. Te-am chemat cu un singur motiv, dar înainte de asta, vreau să promiţi că niciodată, dar absolut niciodată, nu vei bea apă din izvor.
– Nu înţeleg, am mormăit eu nedumerită.
– Apa, continuă el cu lacrimi în ochi, este doar pentru trupul tău şi oricât de sete îţi va fi, nu trebuie să bei. Când setea va deveni insuportabila, întoarce-te.
Cu aceste cuvinte, bătrânul scoase din sân o cărţulie cu coperţile decolorate şi rupte, pe care mi-o întinse, tremurând.
– Hai, zise el răspicat. Acum pleacă.
M-a trezit brusc sunetul de toacă al clopotului din turla bisericii.
Pe uliţa prăfuită a satului, oamenii treceau grăbiţi, în cete mici, şi părea că păsările cântau pe acelaşi ton cu vântul, iar soarele se topea incadescent.
Am tras pe mine o pereche de blugi si un pulover şi am ieşit în poartă. Frânturi din discuţiile purtate de cei ce treceau prin faţa casei ajungeau până la mine, descifrând mistrul acelei dimineţi.
Cel mai bătrân om din lume, cum îl numeau sătenii, murise azi-noapte la venerabila vârsta de…Nimeni nu ştia exact câţi ani trăise acest om. Moş Vasile, care avea 98 de ani, jura că bătrânul era deja aici atunci când el venise în sat cu tânăra lui soţie.
La înmormântare, a venit tot satu’ să se minuneze, să râdă şi să plângă de ceea ce credeau ei că nu vor apuca să vadă prea curând.
Ploaia cădea repede, ucigand şi ultimele frunze, ameţite de revărsarea de lumini şi culori ale toamnei..
Aşezată pe malul drept al lacului din spatele casei, savuram o sticlă de coca-cola, în timp ce răsfoiam paginile îngălbenite ale cărţii.
În cele din urmă, am aprins o ţigară şi am început să citesc, la întâmplare, fiind întâmpinată de imaginea mirifică a unei păduri .
Autorul, al cărui nume nu apărea nicăieri, descria locul ca fiind unul feeric, capabil să inducă o stare de euforie absolută.
Aproape fără să-mi dau seama, m-am trezit afundată tot mai mult în lectură şi aveam impresia că, pe buzele mele, cuvintele se stingeau într-o şoaptă mută de uimire.
Am închis ochii, încercând să-mi imaginez pădurea şi animalele sălbatice şi locuitorii acelui târâm de basm.
Iarba era înaltă şi deasă şi parcă roua dimineţii se mai păstra încă vie şi strălucitoare.
Umblam desculţă pe malul lacului, admirând vulpile, iepurii, căprioarele şi toate celelalte vietăţi adunate în jurul unui lac de o frumuseţe ieşită din comun.
Nu simţeam teama care ar fi trebuit să-mi curgă prin vene, precum otrava. Nu simţeam decât o plăcere imensă şi o bucurie cum n-aş fi crezut.
– Ziua bună, domniţă!
Aproape am tresărit de bucurie, când am auzit o voce caldă în spatele meu.
– Este o după-amiază foarte frumoasă, cu multe atracţii turistice şi multe,multe flori.
Am fost surprinsă să constat că cel care mi se adresa era, de fapt, un urs polar ajuns la o vârstă onorabilă, lucru vizibil în ochelarii cu ramă grosă pe care îi purta cu eleganţă.
– Bună ziua, domnule! am răspuns, zâmbind.
– Este prima vizită la noi? mă mai întrebă el politicos, în timp ce începu să facă ture prin faţa mea.
-Da! i-am răspuns.
Eram toată numai zâmbet şi nu mă mai săturam să mă minunez de toată întâmplarea asta, dar, mai ales, de faptul, că nu simţeam nici urmă de teamă.
– Domnule Leen, se auzi o voce vesela. Lăsaţi fata să se bucure de aerul proaspăt şi răcoarea apei cristaline. Vino, dragă.
O şerpoaică îmi făcea semne să intru în apa limpede şi rece.
Atunci am simţit o nelinişte stranie în suflet şi, cu vârful degetelor, am atins uşor suprafaţa lucioasă a apei. Animalele au început să râdă şi o elefănţică m-a stropit cu trompa, din cap până în picioare. Atunci m-am simţit plină de energie şi am început să alerg ca o nebună, spre mijlocul lacului.
Eram veselă cum nu fusesem niciodată. Mă bălăceam alături de toate vietăţile pământului şi, în loc de teamă, mă încerca o stare de bine continuă.
Încet-încet, animalele şi păsările se retrag în pădurea verde, unde pentru ele era acasă.
Acum eram singură în mijlocul lacului de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Luna se oglindea şi ea în apele liniştite, unde pluteau câteva lebede somnoroase.
Am închis ochii şi mi-am imaginat lacul şi gradina de legume, din spatele casei bătrâne.Când i-am redeschis, o aromă placută de placintă cu dovleac plutea în aer, şi am simţit o poftă nebuna de dulce.