La al doilea seminar de filosofie, profesoara a venit hotărâtă să impună respect. În câteva minute o droaie de colegi au primit nota trei pentru că nu se pregătiseră. Seminarul a continuat într-o atmosferă de teroare.
— Voi nu învăţaţi şi aşteptaţi să arunce Cionoiu bolovanul!
La al treilea seminar, foarte prudent, am adus vorba despre o carte intitulată „O stafie umblă prin Europa”, pe care o găsisem întâmplător acasă, în bibliotecă în urmă cu câţiva ani. Profesoara a început să râdă.
— Ha, ha, ce penibil eşti. Nu există nici o carte cu titlul ăsta! „O stafie umblă prin Europa” este mottoul la „Manifestul Partidului Comunist”. Auzi şi tu undeva o vorbă, apoi vii la seminar şi ne spui poveşti. Improvizezi ca să pari interesant, ca să nu înveţi!
— Nu vă supăraţi, cartea asta o am în bibliotecă.
— Nu se poate!
Peste vreo două săptămâni, după ce călătorisem acasă, am adus cartea şi fără nici un cuvânt i-am pus-o pe catedră (autor Theun de Vries). Trei volume, fiecare de câteva sute de pagini. Profesoara a albit la faţă. De atunci şi până la sfârşitul anului mi-a permis să-mi spun părerea la seminar fără să riposteze.
La examen însă, mi-a pretins să recit poezia „Categoriile de spaţiu şi timp în filosofia marxistă”. Cum nu înţelesesem nimic sau poate nu eram de acord cu felul în care era tratată problema în curs, am bătut câmpii. La data respectivă nu eram capabil să formulez o părere proprie referitoare la tema ce trebuia tratată. Nu am promovat examenul decât în toamnă, dar nici nu pot spune că am fost nedreptăţit. Câţiva ani mai târziu am avut o revelaţie şi am scris un text care ar fi putut constitui răspunsul meu la tema „Spaţiu şi timp în filosofia proprie”. Nu marxistă.
*
A murit un om. A rămas nevasta cu doi copii orfani de tată. Două fete. Văduva era tânără şi socrii erau încă în putere, aşa că avea cine să ţină gospodăria. Nu au dus lipsă de mâncare, de haine, de bani. Doar în suflet aveau o gaură, ce nu putea fi astupată cu nici o bogăţie. Cu timpul s-au resemnat, dar de uitat nu a uitat nici unul.
A trecut timpul şi a apărut o nouă generaţie. Fetele s-au măritat şi au născut copii. Cât timp a trecut de la moartea acelui om, până când copilul fetei lui a ajuns la vârsta pe care o avea fata atunci?
Merg cu bunica la sat. E prilej de bucurie. Excursie. Stăm la neamuri, merg cu vacile la păscut, cu copii din sat la pescuit, pot să mă urc în pod, să cobor în pivniţă, să intru în grajd, să mă caţăr în fânul din şură. E un paradis pentru un copil de oraş.
Dar după vreo două zile, într-o dimineaţă, bunica mă scoală devreme, îmi dă să mănânc şi mă îmbracă în haine curate. Trebuie să merg la cimitir.
Noi, la oraş nu avem cimitir. Adică avem cimitir, dar nu avem pe nimeni acolo. Aşa că nu am fost niciodată la cimitirul din oraş pe când am fost copil. Neamurile noastre, vii şi morţi sunt la sat. De acolo a plecat străbunicul, bunica şi mama. Când venim în sat bunica mă arată la neamuri. „Ăsta îi copilu’ lu’ Ruja”. Apoi îmi spune cine e cutare şi cutare, în ce măsură suntem rude. La fel în cimitir, îmi prezintă morţii. Aici odihneşte cutare…
E o zi de lucru obişnuită. Cimitirul e pustiu. Doar eu şi bunica suntem acolo. Singur, cred că mi-ar fi frică. Mi-e tare frică de moarte.
Odată am văzut la oraş un cal mort. Fusese aruncat pe un maidan în apropierea şcolii. Mi s-a făcut frică şi nu am mai trecut mult timp pe acolo.
E suficient să mă gândesc la calul acela mort şi mi se face frică. Să umblu singur prin cimitirul din oraş? Pentru nimic în lume! Nici măcar însoţit n-aş vrea să merg acolo. Dar în cimitirul ăsta nu mi-e frică. E bunica cu mine. Şi aşa vorbeşte despre cei morţi de parcă ar fi vii. Unchi, verişori, bunici de-ai ei. Nu stă prea mult la mormintele lor, care sunt îngrijite, pentru că rudele lor locuiesc în sat. Doar atât cât să facă o cruce deasupra fiecăruia.
— Hai la taică-tu! — adică soţul ei, bunicul meu.
Mergem încă puţin şi ajungem. Ţin minte că m-a mai dus o dată sau poate de mai multe ori, dar nu am stat prea mult. Eram mai mic. Prea mic şi nu aş fi avut răbdare să stau acolo.
Acum însă am venit să îngrijim mormântul. De fapt e bine îngrijit, abia câteva fire de iarbă au răsărit printre florile semănate pe mormânt. Smulg şi eu câteva fire, apoi încep să mă plimb prin jurul mormântului fără să mă îndepărtez. Bunica stă în genunchi şi plânge… „scoală Paule să-ţi vezi nepoţelul…” E soare şi linişte în cimitirul din vârful dealului. Doar bunica boceşte în surdină. Şi parcă doar noi doi şi bunicul suntem singurele fiinţe din cimitirul care se întinde până după linia orizontului.
Incursiune în infinit. Am mai fost de câteva ori în cimitirul acela din vârf de deal. Mergeam încet să nu-i deranjăm pe cei ce se odihnesc. Ajungeam la mormântul bunicului, situat aproape în mijlocul cimitirului şi aceeaşi vrajă cobora peste noi; gardul cimitirului se identifica pentru un timp cu marginile Pământului.
Mulţi ani mai târziu am fost chemaţi la o nuntă în sat. Bunica şi mama ajutau rudele la pregătiri, iar eu am plecat să mă plimb pe dealuri. Era o zi senină de primăvară. Am plecat de dimineaţă la pădure, să văd dacă s-au făcut ciuperci. La prânz trebuia să fiu înapoi pentru că începea nunta. Am cutreierat pădurea, apoi m-am întors grăbit spre sat, dar pe alt drum decât cel pe care plecasem în zori. Drumul de întoarcere trecea pe lângă cimitir şi cum gardul acestuia era rupt, am intrat înăuntru. Dar abia am făcut câţiva paşi şi am ajuns la mormântul bunicului, în mijlocul cimitirului… Am privit în jur şi am văzut că cimitirul pe care eu îl ştiam infinit, de fapt era foarte mic. Îngrozitor de mic. Nu avea nici un farmec aşa cum părea acum. Era mai degrabă hidos. Câteva cruci dărâmate înconjurate de un gard rupt. M-am aşezat pe o băncuţă şi am închis ochii gândindu-mă cu tristeţe la imaginea pe care o aveam înainte despre acelaşi cimitir. Am stat aşa câteva clipe, sau poate o veşnicie, pentru că atunci când am deschis ochii, cimitirul crescuse din nou în întindere şi arăta aşa cum îl ştiam eu din copilărie.
Am mai stat puţin şi am ieşit fără grabă, în linişte, ca să nu-i deranjez pe cei care se odihnesc. Sau poate pentru a nu-mi spulbera liniştea dobândită în acele clipe, acolo. Sunt hotărât să nu mai merg niciodată grăbit prin cimitir.