Istoria cuprinde – ca punte între trecut şi viitor – şi clipa prezentă. Nu putem vorbi despre misiunea românilor în istorie, în istoria umanităţii, fără a lua în considerare prezentul. Ori criza profundă în care se zbate România, mizeria morală, spirituală şi materială în care ne aflăm, pare să interzică orice pretenţie a noastră de a realiza o misiune istorică, mai ales într-o lume tot mai globalizată, care nu mai permite scenarii parţiale, regionale.
Şi totuşi… Misiunea noastră în istorie, în măsura în care avem una şi suntem conştienţi de ea, începe cu propria noastră mîntuire. De aceea, se cade să privim cu responsabilitate mizeria care ne înconjoară.
În afara constatării care s-a reliefat în ultimii 60 de ani, cu fiecare deceniu trecut peste acest pămînt deopotrivă blestemat şi binecuvîntat, anume că ne adâncim într-o criză care ameninţă tot mai mult însăşi fiinţa noastră biologică, nu am progresat cu nimic în ce priveşte salvarea din această situaţie. Şi aceasta pentru că nici o luptă nu poate fi dusă cu şanse reale de victorie dacă nu se identifică în primul rînd râul şi duşmanii care trebuie anihilaţi.
S-a spus că sîntem într-o profundă criză economică de sistem, care generează mizerie pînâ la limita de supravieţuire a majorităţii poporului nostru. Este adevărat, dar aceasta reprezintă mai degrabă un aspect minor în ceea ce priveşte ieşirea noastră din impas.
S-a spus iarăşi că traversăm o criză politică, o criză a clasei noastre politice, a sistemului nostru politic, a funcţionării autorităţilor statului, criză ce riscă să ne arunce într-o instabilitate criminală, făcând să triumfe în sufletul multor tineri dorinţa de a-şi părăsi ţara, părinţii, fraţii – este adevărat, dar acesta nu este decât un efect al unei cauze mai adânci.
S-a spus apoi că ne găsim într-o criză morală, că valorile morale, pe care în mod tradiţional ne-am întemeiat, s-au prăbuşit treptat, lăsând loc unei deşănţate lupte pentru avere, pentru plăceri şi comodităţi, ceea ce a dus la crimele cele mai oribile (mai mari chiar decât jaful naţional sălbatic la care asistăm neputincioşi zi de zi), printre care pruncuciderea, ajunsă la proporţii apocaliptice, este cea dintâi. Este adevărat, dar totuşi răul este încă şi mai adânc. Ca să-l înţelegem, înainte de a încerca să-l înfruntăm, este necesar să ne plecăm cu umilinţă urechea la cuvîntul lui Dumnezeu: \”Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stâpinitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri\” (Ef. 6; 12).
Criza în care suntem este una spirituală. Pilonii creştini ai societăţii noastre, săpaţi puternic de atacurile satanice ale comunismului, continuă să fie obiectul atacului aceleiaşi forţe care a organizat şi crima comunistă împotriva noastră. Criza nu este deci atât una economică, atât una de sistem politic, atât una de principialitate morală, cât una de natură spirituală şi metafizică. Lupta noastră este (trebuie să fie), aşa cum spune Sf. Apostol Pavel. împotriva puterilor întunericului.
Societatea noastră este prin tradiţie şi trebuie să rămână creştină, fundamentul creştin al societăţii creştine este credinţa că viaţa aceasta pămîntească este un mijloc pentru dobândirea, prin harul lui Hristos, a vieţii celei adevărate şi veşnice. Suntem chemaţi, învingînd prin spirit tendinţele dezordonate ale materiei să contribuim, în libertate, la creaţia lui Dumnezeu. Asaltul împotriva acestei credinţe vine din partea materialismului ateu, care pune plăcerea, avuţia, puterea, ceea ce putem obţine pe pămînt şi cu mijloace pământeşti, deasupra oricăror exigenţe morale şi spirituale.
Înainte de a ne opri cu oroare asupra situaţiei prezente a acestei lupte, să ne amintim că forţele satanice, prin intermediului comunismului, au lovit puternic şi constant societatea noastră vreme de o jumătate de secol, pe toate căile cu putinţă. Pentru că societatea noastră are capacitatea (de multe ori, din păcate, numai latentă) de a crede şi a se mîntui, atacul comunismului împotriva ei a fost de o virulenţă şi cruzime pe măsură, greu de regăsit la alt meridian. Ceea ce s-a întâmplat, de pildă, în timpul aşa-zisei \”demascări\” de la Piteşti este un apogeu al atacului satanic întrecând orice imaginaţie. Chinuind trupurile, instrumentele Răului au dorit să înfrîngă spiritul. Nu au ştiut că suferinţele (ce au depăşit adeseori limita care anihilează libertatea pentru care răspundem în faţa lui Dumnezeu), chiar dacă aparent au condus la cedări, în fond au fost un tezaur mântuitor, care s-a adăugat patimilor lui Hristos pe cruce şi de care a beneficiat şi beneficiază neamul nostru, în economia tainică a Providenţei.
De aceea, astăzi, în pofida abolirii formale a regimului comunist, forţele satanice îşi continuă asaltul cu mijloace încă şi mai perfide (şi, prin urmare, încă şi mai primejdioase pentru sănătatea spirituală a societăţii noastre). Asistăm la o nouă năvălire barbară, de data aceasta venită dinspre Apus şi sîntem iarăşi, ca acum o mie de ani, primii în calea ei.
Misiunea noastră, care are o vocaţie universală, este să învingem barbaria aceasta, să facem ca năvălirea forţelor satanice să se plece în faţa celor ce cred şi se încred în Hristos.
Cum putem însă afirma că Apusul este barbar şi ne invadează pe noi? Nu este oare acest Apus civilizat, bine organizat, bogat, hipertehnologizat, înarmat pînă în dinţi (nu numai cu armele propriu-zise, mai mult sau mai puţin convenţionale, dar şi cu arsenalul informaticii şi al teribilei forţe numite mass-media)? În ce constă aşadar barbaria lui în raport cu noi? Şi apoi în faţa acestei superiorităţi tehnice şi materiale covîrşitoare cum ne putem noi apăra? Cum putem supravieţui şi învinge?
Spiritualitatea noastră, care se cere apărată împotriva acestei paradoxale barbarii a civilizaţiei, este cea întemeiată pe credinţa creştină, chiar dacă, sub atîtea cumplite lovituri, înăbuşită de mizerie şi neputinţă, ea pare astăzi abia că mai pâlpâie. Este credinţa că lumea prezentă, cu plăcerile şi falsele necesităţi pe care le reclamăm clipei trecătoare, nu reprezintă decît o sumă de deşertăciuni poleite, atîta vreme cât nu ne prilejuiesc – ba chiar ne compromit – mântuirea pentru eternitate. Participarea, prin efort şi prin îngenuncherea materiei, la ordinea existenţei voite de Dumnezeu este, în concepţia creştină, nu numai raţiunea însăşi de a exista a noastră, fiinţe cu conştiinţă de sine şi suflet nemuritor, ci şi singura cale de a salva însăşi viaţa de pe Pământ, altminteri sortită dezechilibrului şi morţii.
Barbaria care ne agresează este concepţia care justifică orice, cu condiţia să sporească plăcerea clipei. Modernismul materialist (avînd drept corolar ateismul, în ordinea teoretică şi consumismul în ordinea practică) nu numai că tinde să înăbuşe viaţa adevărată din sufletele noastre, dar frânează prin dezechilibrul pe care îl generează însăşi dezvoltarea firească a ansamblului vieţii pe Pământ. Inversând ordinea spirit-materie voită de Dumnezeu, pervertim spiritul şi omorâm materia.
Semnificativ pentru asaltul malefic împotriva noastră este încercarea Apusului despiritualizat de a ne impune acceptarea homosexualităţii ca pe o normalitate. Nu este vorba de a pedepsi sau nu homosexualitatea. Există numeroase fapte imorale, profund dăunătoare omului şi societăţii, dar care nu pot fi combătute prin pedepse penale. Homo¬sexualitatea face parte şi ea din rândul acestora. Dar de aici pînă la a considera, chiar prin lege, homosexualitatea ca pe o manifestare sexuală \”normală\”, care nu trebuie în nici un fel discriminată, este o cale lungă – calea de la civilizaţia creştină la barbarie. Cel mai mare rău nu constă în săvîrşirea lui propriu-zisă, ci în considerarea lui drept un bine, adică în perversiunea moral-axiologică.
Dar cum oare ne-am putea lupta cu aceşti barbari de o mie de ori mai tehnici, mai prosperi şi mai înarmaţi? Nu trebuie decît să revenim la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care, după ce ne-a avertizat că lupta noastră este împotriva stâpînitoirilor întunericului, ne-a arătat desluşit şi cu ce arme trebuie să luptăm: \”De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămîneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi in platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvîntul lui Dumnezeu\” (Ef. 6. 13-17).
Marea noastră greşeală atunci cînd am angajat lupta împotriva materialismului ateist şi hedonist, a fost că am început prin a ne opune pe planul politic, economic şi social, organizând structuri pe care să le putem contrapune celor care ne invadau; altfel spus, am pus carul înaintea boilor. Pînă nu vom reuşi să facem să învingă în sufletele noastre credinţa în Hristos, bătălia noastră este dinainte pierdută.
Dar este oare aceasta destul? Dacă nu ne luptăm pe terenul şi cu mijloacele cu care suntem atacaţi, vom putea supravieţui şi învinge? Este nevoie, în momentul acesta crucial, să ne abandonăm lui Hristos şi să avem deplină încredere că El ne va lumina şi întări în continuare, cu o putere mai mare decît toate puterile pâmîntului. Căci stă scris: \”Dar, când vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum şi ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhului Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10, 19-20).
Nu vom putea să nu ne împotrivim pe toate planurile răului care ne invadează. Dar dacă nu începem prin a întări în sufletul nostru credinţa, dacă nu ne vom înarma cu armele pe care Sf. Apostol Pavel ni le recomandă, atunci orice efort al nostru va rămâne zadarnic. În schimb, dacă vom avea înţelepciunea de a începe cu esenţialul, atunci toată biruinţa noastră politică, instituţională, economică şi culturală ne va veni, cu siguranţă, ca un adaos. Nu trebuie decât să credem cu tărie şi să urmăm cuvintele lui Hristos, biruitorul lumii: \”Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra\” (Matei 6, 33).
