ACUM.TV

Păcatul major al omenirii, cel al clădirii turnului Babel, s-a repetat în decursul istoriei dar niciodată nu a luat forme mai aberante şi mai nocive ca în epoca modernă.
Încercarea oamenilor, în ciuda repetatelor eşecuri, de a se dispensa de ajutorul lui Dumnezeu şi de a urca singuri spre împlinirea destinului lor a fost mereu prezentă în istorie. Pentru a scăpa de absurdul căutării absolutului transcendent fără Dumnezeu oamenii au renunţat la el, îndreptându-şi eforturile spre obiectivele imediate, posibil de atins teoretic prin tehnica umană şi transformând plăcerea şi cliipa în scopul lor final. Traversarea cu efort a drumului spre Dumnezeu, care presupune cu necesitate o zonă de mister, a fost abandonată.
Proclamăm apodictic că nu există nimic în afara realităţii pipăibile cu simţurire noastre şi scăpăm de căutare, de efortul de depăşire a condiţiei noastre strict animalice.
Din păcate – sau din fericire – această încercare este sortită eşecului. Echilibrul nostru, justificarea destinului nostru ca fiinţe dotate cu suflet spiritual nemuritor ne interzice popasul confortabil în lumea circumscrisă de simţurile noastre.
Încercarea oamenilor din ultimele secole de a se dispensa de Dumnezeu a fost rnai dramatică pe planul social-politic. Iluminismul raţionalist exprimat iniţial pe plan social-politic doar prin liberalismul economic a fost un exemplu de afirmare orgolioasă a omului, care s-a vrut eliberat de subordonarea faţă de Dumnezeu. Oamenii s-au ambiţionat să realizeze fără Dumnezeu o societăţi perfectă, coborând-o din perspectiva escatologică creştina în imediatul istoric.
Garantarea proprietăţii particulare, libertatea economică, concurenţa, utilizarea forţelor de producţie în sectoarele cele mai rentabile urmau să promoveze un progres economic nelimitat şi să conducă la maximizarea profitului şi la o abundenţă generală, premiză a unei armonii sociale desăvârşite. Optimismul iluminismului raţionalist în domeniul economic s-a spulberat repede. Chiar dacă economia liberă a generat un progres material şi tehnic rapid, armonia nu s-a instalat în societatea omenească.
Inegalitatea consecutivă libertăţii economice totale a dus la existenţa unor categorii de oameni privaţi de orice bogăţie şi care s-au văzut despuiaţi chiar şi de demnitatea lor de persoane umane. Invidia, sentimentul exploatării resimţite pe fondul mizeriei reale a unor categorii de oameni, a aruncat societatea în pragul şi dincolo de pragul dezechilibrului şi al catastrofei. Pe de altă parte domnia banului, a lăcomiei nelimitate, a subordonării oricăror valori plăcerilor pe care le poţi obţine prin bogăţie a condus la o decadenţă, poleită cu aur, a societăţii moderne.
Reacţia puternică din partea socialismului, care a accentuat laicizarea societăţii şi construirea ei fără Dumnezeu, nu a adus nimic bun. Renunţarea la proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie, care urma să înlăture exploatarea şi privilegiile mărind totodată randamentul economic s-a dovedit ineficientă. Acolo unde s-a „experimentat” pe cobaii umani socialismul, randamentul general economic a scăzut iar categoriile privilegiate au continuat să existe şi să fie încă şi mai supărătoare, pentru că erau mai neproductive decât vechea clasă burgheză.
Societăţile pragmatice occidentale au încercat corectarea din mers a aspectelor negative ale capitalismului fără a cădea în eroarea opusă – socialismul. În acest demers s-a făcut uneori apel la doctrine şi poziţii inspirate de creştinism – încercări timide şi eşuate, cel puţin până acum, în cea mai mare parte. Întoarcerea spre Dumnezeu nu se face în primul rând prin modificarea doctrinei ci prin schimbarea sufletească. Deocamdată au avut câştig de cauză tentaţia orgolioasă a dispensării de Dumnezeu şi falsa libertate a înrobirii faţă de plăcerile simţurilor.
Corectarea situaţiilor apăsătoare pentru categoriile sociale dezavantajate de libertatea economică sălbatică se poate face prin redistribuirea produsului social, care presupune un randament bun al economiei. În plus această redistribuire cere foarte multă înţelepciune şi spirit de dreptate pentru a nu afecta virtuţiile de randament mărit ale libertăţii economice şi în acelaşi timp de a asigura protecţia celor care au vocaţia de a beneficia de o justiţie socială firească. Este semnificativă în această privinţă poziţia noii administraţii a S.U.A. care afirmă că cei mai eficace şi serioşi agenţi ai redistribuirii, ai protecţiei şi corectării injustiţiei sociale sunt voluntarii aparţinând credinţelor religioase. Este o recunoaştere a neputinţei societăţii de a se echilibra fără Dumnezeu şi sperăm o reîntoarcere spre Dumnezeu a unei societăţi atât de agresate de erorile de profunzime ale materialismului hedonist.
Sensul hedonist egoist al existenţei fără Dumnezeu face ca bogăţia să nu servească decât la înmulţirea depresiilor şi chiar a sinuciderilor, la înmormântarea tinereţilor în practica drogurilor, a violenţei şi a sexualităţii scăpate de sub control şi transformată în prilej de decandenţă fizică şi sufletească.
Bogăţia mare creată de economia liberă încăpută pe mâna unor oameni iresponsabili moral conduce la sfidarea celor dezavantajaţi. În ciuda politicii de protecţie socială masivă cei care au precum şi cei care nu au şi ar trebui să fie ajutaţi nu fac decât să risipească şi să mărească indolenţa, lenea şi iresponabilitatea de o parte şi de alta a graniţei dintre avuţi şi săraci. Instituţia familiei, ca să nu mai vorbim de Biserică, se prăbuşeşte iar viaţa, viaţa oamenilor fii a lui Dumnezeu, devine un simplu element în calculul de plăcere al ucigaşilor potenţiali.
În ciuda repetatelor experienţe ale imposibilităţii de a se ferici prin avere, unicul scop al oamenilor a devenit Îmbogăţirea fără limite. Relaţiile interumane, consideraţia şi ierarhizarea oamenilor sunt strict funcţie de avere.
Clădirea modernă a noului turn Babel, mai monstruoasă decât tot ce s-a făcut în trecut, este pe cale să se prăbuşească, ameninţând să îngroape sub dărâmăturile ei civilizaţia occidentală. Unele semne bune care au apărut în ultima vreme ne pot totuşi încuraja să sperăm că vor exista forţe spirituale vii care să oprească prăbuşirea. Împlinirea acestei speranţe este o taină ascunsă în marea taină a lui Dumnezeu.
Cert este însă că noi, înainte chiar de a beneficia de tehnologia şi bogăţia Occidentului suntem târâţi spre decadenţa şi prăbuşirea spirituală specifice acestuia. Aspectele negative ale unei vieţi fără Dumnezeu ne sunt transmise primele în contactul cu Occidentul.
Totuşi situaţia noastră este cu totul diferită de cea a Occidentului civilizat. Îndrăznesc să avansez un paradox pe care îl voi explicita în continuare: situaţia noastră este mult mai grea decât a Occcidentului şi în acelaşi timp potenţial mai favorabilă.
Este mult mai grea pentru ca ne-am oprit pe un palier mult mai jos decât Occidentul. Economia capitalistă are nenumărate aspecte primejdioase şi direct negative a căror corectare fără credinţa în Dumnezeu şi ajutorul său este imposibilă. Această tristă experienţă o trăieşte astăzi Occidentul.
Indiferent însă de existenţa sau inexistenţa motivaţiilor morale care permit funcţionarea normală a mecanismului economic şi o eficienţă justificatoare a lui, indiferent dacă această motivaţie existentă în perspectiva istorică s-a pierdut pe parcurs, constatăm că economia capitalistă a reuşit în Occident să realizeze un randament economic mărit, care este însăşi raţiunea lui de a fi şi care de altfel este premiza necesară unei eventuale corecturi a injustiţiilor şi dificultăţilor generate de el.
O tradiţie de sute de ani, respectul pe această bază a proprietăţii, instituţii puternice bine structurate, o mentalitate şi un reflex comportamental adecvat, o organizare tehnică şi logistică bine puse la punct conduc aici la funcţionarea sistemului capitalist în limitele eficienţei care-i justifică existenţa.
La noi tranziţia nereuşită de 17 ani a arătat inexistenţa premizelor necesare funcţionării eficiente a economiei capitaliste, rezumate în sintagma „statului de drept”.
Corupţia, cuprinzând toate straturile sociale şi toate instituţiile începând de la justiţie până la administraţia locală, devenită regulă, nu excepţie, ca într-o lume normală, interzice reuşita economică.
Nu există nici un element obiectiv care să ne ajute să depăşim criza: resurse materiale, nu; mentalitate corespunzătoare unei economii libere şi a iniţiativei particulare, nu; instituţii puternice, nu; tradiţia respectării regulilor de comportament adecvate economiei de piaţă, nu; respectarea proprietăţii particulare şi acceptarea inegalităţilor pe care le generează, nu; practica ciubucului şi a mitei, înrădăcinată de sute de ani, da; mafii criminale politico-economice, da; o puternică inerţie spre statele mafiote din răsărit, da; obişnuinţa evaziunii fiscale cu complicitatea birocraţiei statale corupte, da.
Nici revenirea la o economie de comandă şi nici recursul la dictatură nu ne poate ajuta, ele fiind ineficiente economic şi caduce politic şi moral. În condiţiile actuale această soluţie ar transforma România într-o leprozerie în mijlocul Europei. Situaţia este deci cu atât mai disperată cu cât, sub sancţiunea disoluţiei societăţii noastre suntem obligaţi să edificăm o economie liberă, bazată pe un stat de drept pentru care însă nu avem vocaţia şi condiţiile necesare. Iar alternativă nu este nici măcar o economie de comandă, ci una mafiotă. Iată de ce putem afirma că situaţia noastră este mult mai grea şi mai dramatică decât cea a statelor dezvoltate din Occident, chiar dacă ele sunt confruntate cu barbaria materialismului hedonist, chiar dacă constatăm ca fără Dumnezeu, nu numai că sărăcia nu poate fi învinsă, ci şi gestionarea bogăţiei este la fel de dăunătoare pentru sufletul şi chiar trupul societăţii omeneşti.
Pe de altă parte, reuşita tehnică şi economică, bogăţia, nu fac decât să întreţină iluzia pernicioasă că putem trăi şi învinge fără Dumnezeu în timp ce disoluţia instituţiilor fundamentale, familia şi Biserica, continuă, în timp ce bogăţia este prilej de adâncire într-o sexualitate deşănţată, în perversiune, în practica drogurilor, în timp ce în ciuda asistenţei sociale, făcută fără dragoste, categorii întregi de oameni se pierd în lene, ratare şi mizerie.
La noi, incapacitatea de a realiza o economie de piaţă eficientă şi alunecarea spre un stat mafiot şi spre disoluţia societăţii noastre ar putea fi un prilej de renaştere spirituală, de luare la cunoştinţă a faptului că nu există efectiv nici o şansă pentru slavarea societăţii moderne, în afara reîntoarcerii la Cristos. Într-o tainică economie a providenţei, tocmai mizeria şi neputinţa noastră sunt premizele unei renaşteri spirituale posibile.
Barbaria civilizaţiei materialist-hedoniste din Occident, alimentată de tehnica şi bogăţia mare de acolo, elemente care în mod normal sunt menite să servească, nu să distrugă, ar putea să se frângă de spiritul în care ne trăim sărăcia, de convingerea că putem avea toate cele trebuitoare unui trai decent şi bun, numai atunci când căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. De aceea puteam afirma că potenţial, în ciuda situaţiei – obiectiv vorbind – mult mai grele, şansa noastră este mai bună dacă vom face din recunoaşterea slăbiciunii noastre armele spirituale cu care să învingem alături de Cristos, lumea.
În orice caz, putem afirma de pe poziţia celui mai riguros realism că nu există în perspectiva imediată decât două posibilităţi pentru societatea noastră romanească:
– sau prăbuşirea într-o lume a mizeriei şi a crimei, într-un stat mafiot sortit destrămării şi dispariţiei
– sau reîntoarcerea la Cristos şi realizarea speranţelor cuprinse în prevestirile pioase că Romînia va fi o grădină a Maicii Domnului.
De pe poziţia recunoaşterii slăbiciunii proprii nimic nu este imposibil celui ce se roagă cu credinţă:
– „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps.5o).

Acest articol a fost publicat luni, 19 februarie 2007 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.