Faithless – TrolösaUn film rascolitor de trist, tulburator de frumos.
Acesta este Faithless (titlul in suedeza, Trolösa, are o sonoritate fascinanta), un film din anul 2000.
Ingmar Bergman este scenarist – iar Liv Ullmann este de data aceasta regizoare.
Filmul are cel putin doi interpreti extraordinari – Erland Josephson si Lena Endre.
Sa incerc sa il povestesc – cel putin cum l-am priceput eu – sau cum mi-a placut sa il pricep.
Un batran artist (interpretat de Erland Josephson) ar vrea sa scrie o carte despre o poveste de dragoste – numai ca el ar dori-o altfel decat se incapataneaza sa i se prezinte in minte.
Il chinuie povestea asta – se incapataneaza sa nu se lase povestita decat asa cum vrea ea. Si ar vrea sa inteleaga de ce ea, povestea, nu poate evolua altfel.
Si atunci simte nevoia sa dialogheze cu cineva care sa il ajute, sa ii dea raspunsuri la intrebarile care il chinuie tot mai mult, care sa il convinga ca povestea poate evolua altfel.
Numai ca e foarte batran, si singur, in biroul lui elegant, din vila lui eleganta, aflata pe o insula in largul marii. Vom afla spre sfarsit ca numele lui este Bergman – un aparat de filmat din biroul lui ne indica fara echivoc ca este un batran cineast – iar fanii filmelor lui Ingmar Bergman vor recunoaste vila lui, aflata pe insula Faro, insula unde se desfasoara actiunea catorva filme ale lui.
Batranul Bergman e acum singur – dialogul il poate desfasura numai imaginar – femeia cu care discuta (superba Lena Endre) este de fapt o plasmuire a mintii lui – dar ce importanta are – el dialogheaza cu ea plin de speranta si o implora sa ii povesteasca altfel fiecare moment al povestirii.
Ei bine, nu se poate, nici un moment al povestirii nu se schimba – ea, femeia din imaginatia lui, este de fapt amintirea femeii din poveste – si ea, amintirea, sufera la fel de mult ca si el. Si ea, amintirea, ar vrea ca povestea sa se recompuna altfel, dar nu se poate.
E o poveste de dragoste reala, sau imaginara? Femeia din amintire a existat cu adevarat? Batranul Begman a iubit candva? Si povestea lui de dragoste de demult s-a desfasurat altfel decat ar fi dorit? Iar acum incearca sa o povesteasca asa cum ar fi vrut sa fie? Si povestea nu se lasa povestita decat asa cum vrea ea?
Sau batranul Bergman a fost toata viata singur? Si acum incearca sa se pacaleasca, sa isi imagineze o poveste care de fapt nu a fost niciodata? Stiu si eu? Fiecare poate intelege filmul cum vrea. Dar care e povestea?
Un regizor de film cam betiv si cam fara succes se indragosteste de sotia celui mai bun prieten al lui. Ea este actrita, el, sotul, este dirijor si colinda intreaga lume. Au o fetita – sunt niste oameni de succes – iar casnicia lor este reusita. Ei bine, ea simte o atractie irezistibila pentru regizor – si isi distruge casnicia – intre ea si regizor incepe o pasiune care nu mai tine seama de nimic.
Sotul ia fetita si incepe sa isi santajeze nevasta. Care e ingrozita de perspectiva de a ramane fara fetita. Relatia dintre ea si regizor devine foarte amara.
Sotul e un ticalos – ii va da fetita inapoi in schimbul unei partide de sex. Ea va ceda, pentru a avea fetita – va incerca sa ii ascunda iubitului ei – care insa insista chinuitor, pana ce ea recunoaste – si recunoaste ca desi si-a impus sa fie total pasiva, a ajuns totusi la orgasm. Relatia dintre ei va fi de acum incolo ratata.
Pas cu pas, batranul artist incearca sa schimbe mersul povestii – care insa evolueaza implacabil. Iar el se chinuie tot mai mult. Femeia din amintire se chinuie si ea pe masura ce realizeaza ca povestea nu poate fi schimbata. Si ea, femeia din amintire, ar fi dorit ca povestea sa fie altfel.
Dialogul evolueaza ciudat, parca fiecare ar vrea ca povestea sa fi fost altfel, parca fiecare incearca sa de vina pe celalalt.
Si femeia va dispare definitiv – in locul ei, in mintea batranului apare regizorul cel de demult – invins, prada remuscarilor – iubita lui a murit – el nu a putut sa o faca fericita – de fapt numai el a supravietuit – poate a facut filme, tot mai multe filme, tot mai bine primite – dar povestea aceea a lui de dragoste nu si-o poate ierta.
Si atunci batranul il mangaie – de fapt regizorul este el – a imbatranit, este acum singur, el ar fi vrut ca povestea aceea sa fi fost altfel – dar trecutul nu il mai putem schimba. Traim, pare a zice Bergman, doar pentru a ne chinui pentru trecutul nostru. Murim, pare a zice Bergman, doar pentru a reveni in amintirea cuiva, pentru a retrai in fata lui, chinuindu-ne pentru trecutul nostru. Ne chinuim, pare a zice Bergman, vazand clar si trecutul celuilalt – ne chinuim si pentru noi, si pentru celalalt. Si singurul lucru pe care il putem face, pare a zice Bergman, este sa mangaiem doar amintirea noastra, doar amintirii noastre putem sa ii dam alinare, preluandu-i noi propriul ei chin si adaugandu-l chinului de acum.
Si totusi, indraznesc eu sa zic, nu, Bergman nu are dreptate – nu, totul e prea negru si prea chinuitor in filmele lui. Poate ca el este acum un intelept – la naiba cu intelepciunea. Nu, indraznesc eu sa zic, nu, oamenii aceia nu trebuie sa se chinuie, nici el, nici iubita lui, acum o amintire – povestea lor de dragoste a fost frumoasa – dragostea are o valoare mult mai mare decat orice alte valori – e foarte bine ca l-a iubit, desi era casatorita, desi el era un looser – l-a iubit pentru ca el merita sa fie iubit – ei doi ar fi trebuit sa regrete daca si-ar fi reprimat pasiunea. Indraznesc eu sa zic – pasiunea lor nu e un blestem – cu tot amoralul din ea, cu tot sordidul, cu toata distrugerea unei familii – nu, din contra, a fost sansa vietii lor – si au trait-o. Nimic nu e de regretat.
Asa mi-am zis cand am vazut filmul – dar chiar sa nu fie nimic de regretat? Despre fetita din film am vorbit prea putin. Distrugerea casniciei a dus pana la urma la sacrificarea fetitei – filmul nu o spune clar, ci o da mai mult de inteles. Pasiunea lor a izvorat din nevoia de dragoste, sau dintr-o pornire perversa de distrugere? Si cine a fost atunci mai mult de vina? El? Sau ea, de fapt?
Ca orice film mare, nu ne impune raspunsurile, ci ni le lasa noua in seama.