Pierderea existenţei statale este o catastrofă pentru orice naţiune. Aproape un mileniu armenii au fost lipsiţi de acest scut virtual pentru existenţa suveranităţii colective, dobândind, pe cale de consecinţă, statutul de apatrizi, un stigmat, o boală grea. Excluderea socială n-avea să-i satisfacă îndeajuns pe inamicii lor naturali, de aceea dregătorii Imperiului Otoman aveau să pună la cale, repetat, pogromuri şi acţiuni genocidare menite să epureze teritoriile istorice ale acestui vechi popor. Bolnavă de înstrăinarea produsă de absenţa statului, subiect nu întotdeauna mut şi resemnat al opresiunilor, naţiunea armeană, izgonită de pe vatra sa tradiţională,– atâta cât avea să supravieţuiască genocidului din 1915 – a cunoscut în primul pătrar al secolului XX, alături de milioane de desţăraţi ai războiului, odiseea căutării izbăvirii. Sfârşitul Marelui Război, cum au numit contemporanii prima conflagraţie mondială, a resuscitat speranţele în rezolvarea „chestiunii armene”, speranţe puse în Marile Puteri, ai căror aliaţi aveau să fie în tot timpul războiului. Fie şi din acest motiv – acela că s-a aflat în tabăra învingătorilor, armenii sperau la beneficiul de dreptate şi justiţie, promisiunile Antantei pentru pacea ce avea să vină.
Speranţele chiar aveau să mijească cu douăzeci de lumi mai devreme. La începutul războiului, Take Ionescu, Tăkiţă Gură de Aur, avea să facă câteva premoniţii privind consecinţele conflagraţiei printre care şi aceea că sfârşitul lui va aduce o serie de prăbuşiri de tronuri. Primul înghiontit pe toboganul istoriei avea să fie cel ţarist. Revoluţia din Februarie din Rusia a însemnat, pentru armenii aflaţi sub ocupaţie ţaristă, o şansă de eliberare care nu trebuia ratată. Mulţi au sperat că ea, Revoluţia, care ţintea democratizarea Rusiei cvasifeudale, va fi miracolul vindecării sufletului lor colectiv, sfărâmat şi sfârtecat din nou prin ultimul genocid, cel mai crunt. Paradoxal, partidul care sprijinise mişcarea de resurecţie a Junilor turci, Partidul Daşnac, (Federaţia Revoluţionară Armeană), membră a Internaţionalei Socialiste, partidul care ignorase faptul că naţionalismul turc, radicalizat de către noile autorităţi, va deveni astfel inamicul feroce al celorlalte naţiuni, acestui partid, deci, îi va reveni responsabilitatea de a încerca vindecarea traumelor colective prin reinventarea statului armean. Naşterea şi dispariţia Republicii Armenia nu poate fi înţeleasă în afara izbucnirii dar şi al eşecului Revoluţiei din februarie 1917 de la Petrograd. Mai exact spus, naşterea şi spulberarea speranţelor într-o Rusie democratică a modelat scurta istorie a independenţei Armeniei.
Una dintre primele manifestări ale Revoluţiei din Februarie, proclamată urbi et orbi, avea să fie abolirea discriminărilor sociale, religioase şi naţionale. Ceea ce avea să urmeze în Transcaucazia e chiar povestea atât de scurtă şi cu un sfârşit nefericit al Republici Armene. Datele existenţei ei – între 23 aprilie 1918 şi 2 aprilie 1921 – e chiar răstimpul de care bolşevicii lui Lenin şi Troţki au avut nevoie pentru a „înroşi” harta fostului imperiu ţarist.
Din păcate, nici armenii de aici, sub vechiul regim, nici conaţionali lor din RSS Armenia, n-au avut acces la istoria reală a evenimentelor, iar denaturarea faptelor a fost comisă aidoma, aici şi acolo, de acelaşi regim. Totuşi, prin casele noastre părinteşti a stat pitită, cât s-a putut, o istorie compusă la Bucureşti, la puţin timp după consumarea evenimentelor, în două volume, a publicistului de la Universul, ziarul românesc cu cel mai mare tiraj din epocă, Vartan Mestugean. Faţă de literatura istorică academică dedicată evenimentului, cum ar fi, de exemplu, cele patru volume însumând aproape 3000 de pagini scrise de profesorul american de origine armeană, Richard H. Hovanisian, cartea romanahaiului e o încercare modestă, pe care însă o voi cita aici şi pentru a-i aduce un modest omagiu, dar şi pentru că ea, Istoria lui Mestugean, e scrisă imediat după consumarea evenimentelor, pulsând astfel de emoţia cronicarului.
„După izbucnirea revoluţiei ruseşti în martie 1917, guvernul Kerenski văzând greutăţile guvenării unei provincii atât de depărtate şi de cosmopolite ca Transcucazia, dispuse crearea unei Administraţii aparte sub numele de Comitetul special al Transcaucaziei. În noiembrie, acelaşi an, bolşevicii, vrenind la putere, Transcaucazia refuză să recunoască autoritatea sovieticilor. Atunci se creă Comisariatul Transcaucaziei ca autoritatea supremă a ţinutului. Comisariatul acesta nu fiinţă decât două luni, căci în februarie 1918 se întruni la Tiflis Adunarea legislativă a Transcaucaziei (Seim), care primi demisia Comisariatului şi institui în locul acestuia un guvern provizoriu compus din mai mulţi miniştri. La 23 aprile, 1918, Transcaucazia se dezlipi de Rusia, declarându-se stat independent sub numele de Republica Democratică Federală a Transcucaziei. Făceau parte din Federaţie armenii, georgienii şi tătarii din Azerbaigian, adică cele trei popoare principale ale Transcaucaziei având fiecare teritoriul său istoric. Seimul şi guvernul se compuneau din reprezentanţii partidelor politice ale celor trei popoare în proporţie aproape egală. Dar Federaţia aceasta nu fu decât efemeră. Motivele dizolvării acestui stat unic Transcaucazia fură deosebirile de tendinţe politice şi aspiraţii dintre cele trei popoare. Încă din ziua retragerii trupelor ruseşti tătarii făceau pe faţă cauză comună cu turcii, iar georgienii, în urma unei înţelegeri cu germanii, păstrau neutralitatea. Numai armenii, rămaşi credincioşi cauzei Aliaţilor, duceau înainte lupta împotriva turcilor. Mai mult, tătarii, instigaţi de emisarii turci, ameninţau din spate armata armeană şi se dedau la jafuri şi omoruri prin satele armeneşti…”
Cea mai mare perioadă din existenţa acestei republici avea să se consume în lupte armate, iar soarta armenilor, aşa cum ne informează Mestugean, avea să fie din nou vitregă. Pe de o parte trebuiau apăraţi locuitorii din spatele teatrului de operaţii, unde hălăduiau şi jefuiau bandele duşmane, pe de altă parte era nevoie urgentă de alcătuirea unei oaste capabilă să înlocuiască cele patru corpuri de armată ruseşti retrase de pe frontul turcesc. (Odiseea acestor lupte avea să nască pagini literare memorabile. Multă vreme însă ele aveau să fie cenzurate, aşa că epicul lor în registru eroic îşi va găsi doar circulaţie folclorică.) La începutul lui aprilie 1918, Armata Armeană, în retragerea, făcu o ultimă încercare de a salva măcar teritoriul aflat sub Rusia ţaristă, drept care se întări în cetatea Kars. Turcii masaseră aici 5 divizii de infanterie. Înainte de a începe lupta, generalul Nazarbekian primi ordin de la guvernul Transcaucazian, dominat de georgieni, să predea cetatea şi să se retragă pe linia de de capitulaţie bolşevică stabilită prin Tratatul de la Brest-Litovsk. Turcii continuară însă ofensiva şi după ce ocupară oraşul Alexandropol, ameninţară Erevanul, capitala Armeniei. La Sardarabat, armeni făcură un ultim şi disperat efort pentru a opri puhoiul vrăjmaş. Astfel turcii se vor resemna să recunoască independenţa Armeniei.
Şi un atare tratat avea să fie încheiat la Batumi, la 4 iunie 1918. (În treacă fie spus, Batumi era atunci sub ocupaţia turcească. Şi încă ceva. În documentele de la CNSAS am găsit că Siruni, eroul cărţii mele Siruni-odiseea unui proscris, încă supus turc, avea să fie consul al Armeniei la Batumi! E de cercetat veridicitatea informaţiei…) În toată această perioadă, ceea ce se chema Republica Democratică Federală a Transcaucaziei, se dovedi nevolnică; armenii erau angajaţi într-un război sângeros, în timp ce celelalte două entităţi care configurau Federaţia nu numai că nu aveau să sprijine eforturile partenerilor, dar, mai rău, vor conspira cu duşmanul; armenii aveau să poarte singuri aceste lupte, lupte care nu erau doar ale lor, ci şi ale Aliaţilor. Felonia georgienilor se exprimă căzând la pace cu germanii şi, profitând de ajutorul acestora, vor ocupa două provincii armeneşti, Akallkalak şi Lori. În acelaşi timp, la Baku, cei peste 10.000 de armeni, soldaţi şi ofiţeri din fosta Armată ţaristă, aveau să fie împiedecaţi de către tătarii azeri, aliaţii turcilor, să facă joncţiunea cu armata lor naţională. (Federaţia, această ficţiune, dacă nu chiar o provocare împotriva naturii, avea s-o reînvie, mai târziu, Puterea bolşevică.) Oastea armeană de la Baku n-a capitulat, ci, unindu-se cu forţele engleze, avea să pună stăpânire pe oraş, ca şi pe instalaţiile petroliere aferente, lipsind un timp maşina de război germană de combustibil.
După patru luni, armata turcă vine în ajutorul tătarilor şi obligă pe armeni ca împreună cu resturile garnizoanei engleze campată aici pentru a asigura controlul Aliat, să treacă Marea Caspică în Persia. Răzbunarea musulmanilor avea să fie cumplită: zece mii de armeni, civili, locuitori ai oraşului Baku, aveau să fie măcelăriţi. (Evocarea acestor episoade, ale unui război atipic, nu luminează doar tenebrele prin care au fost obligaţi armenii să supravieţuiască, dar reamintirea lor e necesară pentru a înţelege motivele conflictelor care agresează şi azi pacea din regiune!)
Lipsa unei linii cât de cât coerentă a frontului face imposibil ca în câteva fraze să se schiţezi tabloul războiului dus pentru independenţa Republicii. Urmărind traseul principal al frontului, vom observa că în retragerea lor, copleşiţi de forţe mult superioare, armenii, după ce părăsiră, aşa cum spuneam, la comanda Tiflisului, poziţiile care le dădeau şanse reale de rezistenţă, oferiră turcilor, care ignorară tratatul, şansa să continue înaintarea pe două coloane spre Ararat şi Lori. Puhoiul turcesc era la doar 5 kilometri de Erevan. Lupte sângeroase, pe viaţă şi pe moarte, se dădură la Karaklise şi Sartarabat. Înaintarea turcilor avea să fie oprită, iar invadatorii fură siliţi să recunoască independenţa Armeniei. La 28 mai 1918 se instală la Erevan primul guvern naţional al Republicii Armenia. Pe lângă izolarea geografică, starea minusculului stat era îngreunată şi de mulţimea refugiaţilor care copleşiseră Erevanul; oraşul, înfloritoarea capitală de azi, număra atunci aproximativ 30 de mii de locuitori.
La Paris funcţionau două delegaţii armene. Una, a Republicii, condusă de Avedis Arahonian, alta, Delegaţia Naţională, prezidată de Bogos Nubar, care reprezenta interesele Armeniei turceşti. Ambele conlucrau în bună înţelegere la Conferinţa de Pace în vederea constituirii unei Armenii integrate care să cuprindă şi Cilicia. Speranţele lor era încurajate şi de faptul că preşedintele Congresului de pace, Georges Clemenceau, Tigrul, făcu un aspru rechizitoriu crimelor turceşti, arătând, în concluzie, că Turcia, chiar dacă într-un moment critic al istoriei sale a intrat în mâinile unor oameni cruzi şi fără principii, nu poate fi exonerată de răspundere. La 28 ianuarie 1920, şefii guvernelor Franţei, Marii Britanii şi Italiei au recunoscut guvernul armean ca reprezentând Statul Armean. Mişcarea Kemalistă însă, care se va bucura de sprijinul politic şi militar din partea bolşevicilor lui Lenin, dar şi al Franţei, la un moment dat, va bloca în final întemeierea statului armean în fruntariile prevăzute, iar armistiţiul semnat la 30 octombrie 1918 la Mudros, între Aliaţi şi Turcia înfrântă aşteaptă şi astăzi să devină realitate.
Între timp, în ţară, geniul organizatoric armean fu pus în mişcare şi în scurtă vreme fură inventate toate instituţiile trebuincioase unei bune funcţionări statale. Parlamentul, format din 80 de deputaţi dintre care 8 femei, trecu o serie de legi privind organizarea administrativă şi refacerea ţării, înlocui formele ruseşti cu unele tradiţionale, fură întemeiate şcoli militare şi cursuri de ofiţeri de stat-major, se înfiinţară şcoli de agricultură, cercetarea agricolă cunoscu primele baze de dezvoltare modernă, se înfiinţă Banca de Stat şi se tipări moneda naţională, se trecu la învăţământul primar obligatoriu, Justiţia se puse pe baze democratice, o serie de orfelinate şi azile fură deschise, în sfârşit, guvernul trimise agenţi diplomatici în străinătate. Un asemenea agent ajunse şi la Bucureşti. Dacă până atunci în arhivele diplomatice române apar ştiri despre armeni din terţe surse, de acum vom avea şi corespondenţă directă între oficialităţile celor două state.
Am găsit, în afara multor documente privind starea armenilor din Imperiul Otoman sau corespondenţa dintre Patriarhia Armeană din Constantinopol, şi Legaţia românească de aici, privind viaţa bisericească armeană din România şi documente privind recunoaşterea statului armean de către Bucureşti. Astfel, Alex. Khatissian, având titlul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă Marile Puteri ale Antantei şi ale aliaţilor săi va prezenta la 21 septembrie 1920 Ministerului Afacerilor Străine, ca unul dintre statele care au semnat la 10 august 1920 tratatul de la Sèvres independenţa Republicii Armenia, scrisoarea sa de acreditare. Recunoaşterea statului armean va dezlega, în sfârşit, reprezentarea Patriarhiei armene din Constantinopol la dioceza sa din România. Dacă într-un document secret din 1908, ministrul Afacerilor Străine îl informase pe şeful Legaţiei din Constantinopol că „asemenea misiuni (vizita periodică a unui arhimandrit armean din Constantinopol la „coloniile armeneşti din România”) nu se pot primi la noi în ţară o dată pentru totdeauna, sub nici un cuvânt, deoarece ele au produs întotdeauna neplăceri”, acum, în decembrie 1921, arhimandritul Husig Zohrabian, doctor în drept, va fi binevenit.
Din aceeaşi arhivă aflăm că de aproape trei secole coloniile armeneşti din România nu aveau episcop, carenţă pe care viitoarea Lege a Cultelor o va repara. Timp de douăzeci de ani Husig va fi Aratcinortul de la Bucureşti pe scaunul episcopal instituit la 1401 de către Alexandru cel Bun. Se spunea despre el că-i plăcea, ca să potolească spiritele prea înfierbântate ale enoriaşilor săi care făceau politică militantă în curtea Bisericii, să-l citeze pe patriarhul de la Constantinopol Khrimlian Hairig. Acesta, întrebat de un enoriaş ce poate mânca în zi de post, i-ar fi răspuns: „Mâncaţi ce aveţi, numai nu vă mâncaţi între voi!” Un avertisment care-i plăcea şi Arhiepiscopului Mardighian să ni-l adreseze! Un alt document din aceeaşi arhivă, purtând data de 3 decembrie 1923, e adresat ministrului liberal I.G. Duca.
Legaţia română din Turcia, semnalând autorizaţia dată de Guvernul Sovietic pentru repatrierea a 10.000 de refugiaţi armeni din Anatolia în Transcaucazia, face apoi un tablou veridic asupra stării naţiunii armene: „Soarta acestui nenorocit popor este în adevăr de plâns. Cârduri, cârduri părăsesc Anatolia unde nu mai au ce mânca, fiindcă nu mai găsesc de lucru, fără a şti unde să se ducă, nimeni nevoind a-i primi.” Greu de suportat noul lot de imigranţi, cunoscând faptul că asupra Republicii se succedaseră câteva epidemii mortale pricinuite de foametea endemică, de frig şi lipsuri elementare de igienă. Din păcate, deşi vestea despre împrumutul internaţional de stat de 200 milioane de dolari, lansat de guvernul armean, un balon de oxigen necesar nu doar porniri motoarelor unei economii incipiente, dar necesare urgent pentru procurarea de hrană, medicamente şi combustibili, ajunsese şi la cunoştinţa Bucureştiului, ea nu avea să trezească nici un ecou: cine să împrumute un stat care era în pragul colapsului! Şi iată cum, la 5 mai 1922, Consulul general armean de la Bucureşti va aduce la cunoştinţa autorităţilor române că sub presiunea inamicului, Armata Roşie, guvernul legal al Republicii Armenia s-a retras în Zanghezur şi de acolo în Persia.
…Această incursiune în istorie pe care ne-am permis-o azi, aici, vine să explice nu doar existenţa efemeră a tentativei de a ne reinventa sub formă statală, dar şi noua traumă pe care năruirea speranţelor o va produce sufletului colectiv armean. Eşecul din urmă cu nouăzeci de ani a cărei consecinţă va fi bolşevizarea Transcaucaziei, implicit a Armeniei, va duce la fractura din diaspora. Ea provenea din felul în care fiecare armean se raporta la existenţa formei statale pe care i-o destinase puterea bolşevică, o federaţie în care fusese înghesuită cu de-a sila. Consecinţele suprimării independenţei Armeniei au fost dramatice, inclusiv în comunitatea din România. Asupra acestora am insistat în cartea noastră Numele şi umbra, povestind pe larg atât tragedia grupului de patruzeci de tineri armeni care vedeau în utopia comunistă repararea frustrării lor de apatrizi, dar şi tragedia de care avea să aibă parte savantul româno-armean Siruni, trădat în mâinile poliţiei politice sovietice de către armenii săi. Că aceste puneri în pagină n-au plăcut unora nu e de mirare; gândirea bolşevică parazitează încă mentalitatea colectivă.
Spuneam la începutul expunerii noastre că pierderea existenţei statale e o catastrofă pentru o naţiune, ea îmbolnăveşte sufletul colectiv. E momentul să ne întrebăm dacă nu noi, armenii, victime ale unui pustiitor genocid, frustraţi de atâtea trădări, printre care amnezia Marilor Puteri, care au ignorat dreptatea promisă, n-am ajuns să suferim de ceea ce putem numi sindromul Nemesis. Prima dată el avea să se manifeste în anii douăzeci prin punerea în aplicare a condamnărilor la moarte în contumacie dictate de instanţele otomane împotriva principalilor responsabili ai genocidului, iar mai târziu, după câteva decenii de abandonare de către marile cancelarii a „chestiunii armene”, acest sindrom se va exhiba sub forma unor acte de forţă împotriva unor diplomaţi, acte care urmăreau asigurarea unei maxime expuneri publice pentru a anula amnezia de care suferea lumea civilizată. Trebuie să ne asumăm aceste acte comise împotriva unor diplomaţi a căror „vină” era că reprezentau statul turc, chiar dacă fără ele, probabil, chestiunea genocidului comis acum un secol ar fi fost uitat! (Avem drept mărturie opinia lui Hitler, autorul Holocaustului, care constata deja la 1940, că „nimeni nu-şi mai aminteşte de masacrarea în masă a populaţiei armene din Imperiul Otoman.”) Da, nu suntem în lumea de azi singurii care suferim de sindromul Nemesis!
În sfârşit, nu putem omite aici uriaşa declanşare de energie populară din RSS Armenia din aprilie 1965, când au ieşit în stradă, la Erevan, peste un milion de armeni, comemorând tragedia genocidului la trecerea unei jumătăţi de secol, sărbătorind însă şi ziua naşterii primei republici armene! Optzeci de ani aveau să treacă până când Armenia avea să iasă de sub stăpânire străină. Niciodată nu este prea târziu, se spune, ca Justiţia să facă dreptate. Vor urma şi alte reparaţii istorice?
Deşi asta e o altă temă, nu putem omite faptul că la armeni nici o sărbătoare nu e lipsită de umbra unei mâhniri. În sfârşit, deşi forma statală pe care o evocăm azi a fost atât de scurtă, există o literatură istorică vastă de care noi, romanahaii, n-avem cunoştinţă. O absenţă care se cere reparată. Inutil să precizez că în anii aceia destinul nostru ca naţiune putea lua o altă direcţie, una fericită. Dar aşa a fost să fie. De aceea suntem condamnaţi să ne întoarcem iar şi iar spre trecut, ca să găsim remedii fracturilor dintre cei dinăuntru şi cei dinafară, dintre Patrie şi Diaspora. Ele trebuie să funcţioneze ca braţele aceluiaşi trup. Unul, cel din Armenia, străduindu-se să asigure prosperitatea, celălalt securitatea. Iar remediul sindromului moştenit e la Erevan. Ajungi acolo pe calea aerului, noaptea, după miezul ei. Când eşti condamnat la nesomn te vizitează toate fantomele trecutului. Ieşit din transă descoperi revărsatul zorilor pe un uriaş banner: Welcome home! Armenii au de-acum o ţară, o patrie tangibilă, căminul armenilor nu mai e un vis, e o realitate…
Cata asemanare intre istoria armenilor si a evreilor! Un popor obligat sa renunte la o patrie, care insa nu a putut sa fie obligat sa renunte la visul de a o reface, este un popor mare si nemuritor! Avatarurile din pribegie l-au calit, l-au facut mai intelept si cu caracteristici de umanitate si bun simt, superioare si valoroase pentru intreaga cultura mondiala.
Toata dragostea si simpatia pentru prietenii mei armeni!
Frumoasa si veridica incursiune in istoria moderna a armenilor, Stimate Domnule Vartan Arachelian!
Sincere felicitari si din partea mea, domnule Vartan Arachelian. Imi amintesc o conversatie pe care am avut-o cu un prieten mai varstnic, doctorul in istorie si arheologie Nubar Hampartumian din Bucuresti (nu mai stiu nimic despre el demul, sper ca mai traieste). Era in 1971. Mi-a spus (citez din memorie): „Voi evreii, ati avut noroc, v-a fost itemeiat un stat. Noi, armenii, insa…”. I-am raspuns, fara sa stiu prea mult (eram un tinerel) ca este un stat armean, Armenia Sovietica. Mi=a raspuns ca este numai o parte a Armeniei, pe langa ca este in cadrul URSS. Aceasta asemanare a destinului istoric, poate este cea care a facut ca un roman istoric despre genocodul armean, despre cele 40 de zile de pe Musa Dagh, sa fie s cris de evreul Franz Werfel.
Si, fiindca ne aflam in preziua acordarii Premiului Nobel pentru literatura, imi amintesc cum m-am bucurat in anul 2005, cand scriitorul turc Orhan Pamiuk a primit acest premiu datorita unei carti in care vprbeste depre genocidul armean, cerand Turciei sa-si recunoasca vinovatia. Ceea ce, din nenorocire, nu face pana astazi, facand insa morala altor state. Din pacate, lumea civilizata nu a facut si nu face destul pentru a obliga Turcia sa-si recunoasca vina, sa faca dreptate istorica poporului armean si sa ajute si poporului turc sa-si poarte trecutul. Mult succes in acest sens atat poporului armean, cat si opiniei publice internationale.
Va multumesc pentru frumoasele cuvinte adresate comentariului, dar, in special, pentru solidaritatea cu natiunea armeana, un popor supus la grele incercari istorice ca poporul evreu. In ciuda refuzului autoritatilor turce de a privi cu luciditate trecutul, exista in lume o miscare remarcabila de a recunoaste genocidul armean produs in urma cu aproape un secol. In ciuda repetatelor promisiuni facute in campania electorala de catre candidatii la presedentia americana, odata ajunsi la Casa Alba, motive de ordin geostrategice i-au facut sa sufere de „amnezie”. Adevarul iese insa la iveala. Am fost surprins sa vad la Erevan, unde in mai s-a dechis Anul mondial al cartii, un stand bogat in carti privind aceasta istorie tragica editate chiar in Turcia. E incurajator sa vezi ca, dincolo de cecitatea guvernantilor, adevarul ii seduce din ce in ce mai mult pe oamenii de buna credinta. In sfarist, nu voi uita niciodata ca filmand la Los Angeles acum vreo 20 de ani Muzeul Wisenthal, periplul prin exponate care marturisesc tragediile Holocaustului e prefatat de imagini ale genocidului armean.