Am emigrat din România pentru că nu eram „român”. Sau, cel puţin aşa am înţeles din momentul în care am început să înţeleg lumea din jurul meu. Copil fiind, am suferit mult din cauza asta. (Copiii nu vor să fie diferiţi, vor să fie la fel ca ceilalţi). In adolescenţă m-am obişnuit şi am îmbrăţişat ideea că viitorul meu este în Israel, pentru că, nu-i aşa?, evreii aveau în sfârşit ţara lor. Cum am ajuns în Israel însă, în 1965, am devenit imediat „român”, aşa cum imigranţii din Franţa erau „francezi”, cei din Anglia, „englezi”, cei din Maroc, „marocani”.
Auzeam uneori discuţii de genul: „Felicitări, am auzit că ţi-ai măritat fata, pe cine a luat?” „S-a măritat cu un polonez, dar e un băiat bun, nu bea”. (Pentru că eticheta de „marocan”, de exemplu, era adesea însoţită de stereotipul „criminal”, cea de „român” era asociată cu „hoţ”, „polonez” sau „rus” = „beţivan”, etc. etc. Populaţia Israelului s-a maturizat însă mult în ultimele patru decenii, este mult mai omogenă şi nu prea mai auzi asemenea caracterizări. Şi asta graţie, în mare parte, armatei israeliene, considerată un „melting pot” al societăţii israeliene, unde toţi recruţii sunt trataţi la fel, indiferent de originea lor, principiul fiind dus mai departe apoi de ei, în viaţa civilă).
Când m-am stabilit în Anglia, am devenit britanic „de origină israeliană”, Israelul fiind ţara din care venisem. Identitatea mea naţională părea acum tot mai vagă, mai estompată. Pentru mine, acest lucru nu constituia o problemă. Nu mai simţeam de mult nevoia de a „aparţine” vreunui grup. (Când cineva m-a întrebat în tinereţe ce sunt, i-am răspuns: „I am Jewish but freelance”. Atunci crezusem că fac o glumă bună, mai târziu mi-am dat seama că spusesem exact ce simţeam). Pe alţii însă, lipsa unei identităţi clare îi pune în mare încurcătură:
În august 1972 am plecat cu soţia mea şi cu prietenii noştri Edy şi Rodica, din Frankfurt, într-o vacanţă de o săptămână în Elveţia. Am vizitat Geneva, Lausanne, ne-am plimbat pe munte, am descoperit atunci superba brânză elveţiană Gruyère, pe scurt, am petrecut o săptămână extrem de plăcută. La întoarcere, am decis să conduc eu întâi. Trecând prin Neuchâtel, la un stop chiar în faţa maşinii, lumina s-a schimbat din verde în galben. Am ezitat o secundă, dacă să accelerez sau să opresc şi, în cele din urmă am frânat. Şoferul camionului din spate, care mizase pe prima mea opţiune, a frânat şi el, dar prea târziu şi ne-a lovit portbagajul. Am coborât amândoi din vehicule ca să schimbăm numele societăţilor de asigurare şi alte date, când, după câteva minute, lângă noi îşi făcu apariţia un poliţist. Conversaţia avu loc în franceză:
– „Domnule”, mi se adresă el, „am văzut accidentul. Dv. nu aveţi nici o vină, aţi fost lovit din spate. Trebuie totuşi să-mi arătaţi permisul de conducere”.
I l-am înmânat.
– „Nu sunteţi francez? Acesta este un permis britanic”.
– „Nu sunt francez, locuiesc la Londra”, am răspuns.
– „Îmi puteţi arăta paşaportul?”
– „Desigur, poftim!”
– „Nu sunteţi britanic? Acesta e un paşaport israelian!”
– „Da, sunt cetăţean israelian, stabilit în Marea Britanie”.
În acel moment Edy, din maşină, întrebă iritat:
– „Ce se întâmplă? De ce ne ţine atâta?”
– „Ce limbă este aceasta?”, întrebă poliţistul.
– „Română”, i-am răspuns.
– „Şi de ce vorbiţi româna?”
– „Pentru că este limba noastră maternă. Ne-am născut în România”.
Poliţistul făcu doi paşi înapoi şi se uită la placa de înmatriculare.
– „Şi conduceţi o maşină înregistrată în Germania de Vest”…
– „E maşina mea”, interveni Edy, din interior. Eu locuiesc la Frankfurt”.
– „Şi faceţi accident în Elveţia”…, îşi urmă poliţistul firul, gândindu-se probabil cum va spune povestea mai târziu, la o bere, colegilor săi.
După ce îşi notă numele meu, numărul de paşaport şi cel al maşinii, îmi înapoie actele, duse două degete la chipiu şi ne spuse:
– „Puteţi pleca. Drum bun. Sunteţi cel mai internaţional caz pe care l-am avut vreodată la Neuchâtel!”
Peste câteva minute, printre hohotele de râs din maşină, am decis că asta suntem: internaţionalişti, cetăţeni ai lumii.
Eram tineri, nu ştiam atunci că ne amăgim. Dar astăzi, exact 40 de ani mai târziu, nu mai am nici un dubiu. Nu eşti ceea ce crezi că eşti ci ceea ce decid alţii. Iar dacă nu eşti de acord cu ei, dacă nu te simţi bine în grupul în care eşti, nu ai decât o soluţie: să te declari „freelance”!
Am vorbit in Grecia cu un om cu radacini din Creta dar pe care nu l-am intrebat niciodata despre radacinile nationale.
A recitat versurile lui Ovidius si a spus ca si in aplicatie in armata in cort citea.
A vindecat multa lume si a lucrat pina la batrinete.
Tot timpul era urmarit de sindromul exilatului care in Constanta a durat generatii si va dura in continuare.
In orasul poetului exilat am cunoscut la inceputul anilor 60 si inca mai sunt impresionat de bunatatea lui.
A fost exilat in Constanta intrucit era diferit de nationalitate.
In Constanta a devenit un vindecator de boli si oameni.
Era o speranta pentru oameni.
Era un Procust si intindea pe bolnavi astfel incit sa poata sa mearga.Nu a taiat nici un cap ci a pus oameni pe picioare.
A reusit sa emigreze in Israel si apoi nu am mai auzit multe decit zvonurile raspindite de unii si de ciurind am aflat ca si-a urmat vocatia in alta tara unde a fost un binefacator si a invatat pe cei mai tineri chirurgia si a trecut in nefiinta dupa o viata plina de daruinta pentru oameni.
Dincolo de ce suntem ce credem are importanta ce facem pentru altii.
Domnule Dorian Galbinski, va citez:
„Am emigrat din România pentru că nu eram “român”. Sau, cel puţin aşa am înţeles din momentul în care am început să înţeleg lumea din jurul meu. Copil fiind, am suferit mult din cauza asta. (Copiii nu vor să fie diferiţi, vor să fie la fel ca ceilalţi). In adolescenţă m-am obişnuit şi am îmbrăţişat ideea că viitorul meu este în Israel, pentru că, nu-i aşa?, evreii aveau în sfârşit ţara lor.”
Eu pot sa spun ceva cu mult mai rau: Am emigrat din Romania pentru ca nu eram majoritar, nefiind heterosexual. Copil fiind am suferit enorm din cauza asta, nu numai la nivelul asumarii identitatii personale (cum ati scris dvs, copiii nu vor sa fie diferiti, vor sa fie la fel ca si ceilalti) ci si din cauza auto-condamnarii la care ma supuneam, sentimentului care mi-a fost injectat de sistemul de credinte al societatii si al parintilor dupa care homosexualii sunt niste lepadaturi, „dejectii ale societatii” (l-am citat aici pe renumitul homofob Ioan Grigorescu, care exprima cu ani in urma opinia generala a societatii) dar si din cauza pumnilor primiti in tara si cercetarilor umilitoare ale „Militiei Capitalei”), etc. Nu mai insist!
Am avut posibilitatea sa raman in occident inainte, dar imi repugna sa cersesc, asa ca nu am ales „calea exilului” cand am iesit din tara in trecut si nici nu am avut posibilitatea sa-mi aleg vreo tara. Daca ar fi existat vreun „Joint” si pentru homosexuali, sa fiu preluat cumva si ajutat la inceput, ar fi fost altceva. Pentru homosexuali nu exista nici o tara ca Israelul pentru evrei, care sa-i accepte neconditionat! Am ajuns in SUA numai dupa ce am avut posibilitatea, dar eram extrem de bine informat despre bigotismul societatii americane (si am gresit numai in…minus!).
Nu vreau sa scriu mai multe pentru ca ar trebui sa scriu un roman, si nu asta vreau. Numai ca atunci cand citesc pe acest site opinia ca „antiseminitismul este problema nr 1 in Romania, stiind exact care este situatia, imi vine rau. Presa franceza a scris inca din 1980 ca „le homosexuel este le nouveaux juif” si asa este.
Dar, traind tot ce am trait, nu regret nimic!
Pe de o parte suferinta personala m-a ajutat sa inteleg mai bine „problema minoritara” in general. Pe de alta parte cred ca daca as fi fost heterosexual nu as fi inteles nici pe departe atat de bine „conditia umana”.
Apoi, daca nu as fi avut o viata atat de zbuciumata, sunt sigur ca nu as fi incercat sa fiu la curent cu tehnicile cele mai bune de atingere si intretinere a sanatatii mintale si sa le aplic (ma refer la auto-terapia cognitiva, inventata de Albert Ellis si altii). Aici pot adauga ca in ciuda vietii crunte pe care am avut-o, sunt incredintat ca mi-am pastrat cu mult mai bine decat altii integritatea mintala si…morala!
Dar nu am mostenit nici o ura contra Romaniei si poporului roman, cum constat la unii care nu au avut nimic de suferit. Din contra, in masura in care pot, incerc sa ajut.
Acum cateva zile am citit urmatoarele intr-un site al bisericii majoritare:
„Libertatea religioasa e pretioasa, asa cum scriem mereu. De aceea ne preocupa cind auzim si in Romania voci disonante care lamenteaza ca “la noi e prea multa religie”, ca religia nu ar trebui predata in scoli, ori ca daca e predata sa nu se predea principiile sau invataturile religioase ci “istoria” religiilor, ori un “dialog” intre credinte, ori intre cei care imbatisaza o credinta religioasa si cei care nu. Vocile acestea nu sunt autohtone si nici nu au radacini in Romania.”
Mi-a venit sa rad cand am citit acest paragraf al „unimediei”. Seamana foarte mult cu pozitia politica a lui C.V. Tudor in „Saptamana” pe vremea lui Ceausescu:
„Numai oamenii cu profunde tare mintale, ca homosexualitatea, sunt impotriva iubitului nostru conducator, tovarasul…”
Curios ca acum nu ei ci altii se inghesuie pentru „legitimatii de revolutionar”, indiferent ce-o fi insemnanad asta!
Sunt întru totul de acord cu ce scrieți domnule Constantinescu. Amândoi am emigrat din România din cauza prostiei umane.
Toate cele bune
ptr ca Dacia noastra se mai numeste Romania-Romanistan sau Rrominia, am ales exilul, definitiv, dupa ce am stat cam 30 de ani in RO, cam 5 ani in GR, cam tot 5 ani in FR, cam 10 in USA si cam tot 10 in JP… adica vorbesc si scriu coerent in:
– romana comunista -atunci m-am nascut, fara voia mea;
– greaca moderna, ca fost suplinitor de profesor;
– franceza stradala, ca fost cofetar-bucatar;
– engleza americana, ca investitor si filantrop;
– nipponeza, ca turist si travelwriter…
evident ca am tot atitea cetatenii, dar poemele si romanele mi le scriu in romaneste, sau americana, ptr ca prima limba este cea materna iar a doua este cea paterna…incerc si in japoneza, desi ma descurc mai bine in mandarina 🙂
evident ca la vizitele mele prin RO sunt intrebat la vama aeroportuara ce fel de cetatean „prefer sa fiu” legitimat, in „care limba conversam?” si daca stau mai mult de 30 de zile calendaristice pe „teritoriul romanesc”…etc!
Imi pare rau Liviule caci asa te chemam inainte de plecarea ta in Israel din Constanta, dar la varsta la care ai plecat nu prea aveai/aveam probleme cu nationalitatea…oricum ma bucur ca ti-ai adus aminte unde te-ai nascut si ai invatat sa canti la pian si limba lui Eminescu!
Eu m-am intors si chiar daca nu sunt roman, sufar alaturi de adevaratii romani indurand bataia de joc a unor minoritari (acum majoritari) care distrug zi de zi ceea ce tu poate mai pastrezi in amintirile tale frumoase.
Cu drag si bafta mai pe departe acolo unde poti sa traiesti intr-adevar.
Probabil că Adrian îl confundă pe Dorian cu fratele său Liviu. Și dacă nu sunt indiscret, despre ce „minoritari” e vorba în comentariu?
Ultimul lucru pe care il pierde un emigrant este accentul
Stimate domn Dorian Galbinski, peripetiile d-tale ca emigrant-turist si mai ales felul in care d-ta descrii dialogul cu politistul, sunt o perla unica care m-a facut sa rad cu lacrimi.
Multumesc, La multi ani.