Problema care a stat la originea cercetării (1) ale cărei rezultate preliminare sunt prezentate aici a fost disputa dintre oameni cu privire la creaţie şi evoluţie. Este omul creat de Dumnezu, sau omul a apărut prin evoluţie naturală? Această dispută nu este una scolastică, după cum ar putea sugera numărul mic de persoane care se exprimă public în România în această privinţă. Oamenii de fapt îşi dau un răspuns intim în sinea lor, iar caracteristicile comportamentale depind de acest răspuns.
De multe ori, însă, răspunsurile pe care şi le dau la diferite niveluri de problematizare sunt incoerente. Voi ilustra această afirmaţie cu un exemplu: comunitatea studenţilor din facultatea de biologie a Universităţii din Bucureşti. În baza unui chestionar s-a putut afla că peste o treime dintre studenţi cred că în urma evoluţiei biologice a apărut cultura, iar 10% cred chiar că biologia nu este o formă a culturii. 90% la sută dintre studenţii respondenţi sunt reducţionişti; pentru ei fenomenele biologice pot fi explicate prin fenomene fizice şi chimice. Coroborând acest fapt cu ceea ce am văzut că se crede despre biologie, rezultă că mulţi respondenţi ar trebui să creadă că întreg domeniul biologicului poate fi explicat prin fenomene fizice şi chimice. Totuşi când ajungem în anumite zone ale umanului, respectiv la comportamentul moral, lucrurile se schimbă. 17% dintre respondenţi cred că moralitatea umană nu e explicabilă biologic, iar 55% cred chiar că este explicabilă biologic doar parţial, reducţioniştii “tari” fiind în minoritate. În ce priveşte sufletul, 56% dintre persoanele chestionate cred că există şi este nereductibil la fenomene biologice, 34% cred că există şi este explicabil biologic, cel puţin în mod potenţial, şi doar 10% acceptă că e doar un fel primitiv de a vorbi despre ce se întâmplă în creier. Tiparul răspunsurilor pare să arate că se poate trăi cu convingeri evoluţioniste şi religioase asumate simultan. Este aceasta o prostie sau este ceva raţional?
În eseul ataşat (în format pdf, pentru ca include un tabel si cateva scheme) îmi propun să produc schiţa unui discurs între ale cărui consecinţe să se afle faptul că este raţional să îţi asumi simultan convingerile că omul este creat de Dumnezeu şi că omul a apărut prin evoluţie naturală.
Concluziile eseului sunt urmatoarele:
• Religia este un discurs public întru sacru. Zona specifică a religiei este zona perimundanului, accesibilă prin credinţă, a scopului vieţii în ansamblul ei ca proces de dezvoltare a eului. Cei care trăiesc doar în orizont religios încearcă reducerea celorlalte valori la sacru.
• Ştiinţa este un discurs public întru adevăr. Zona specifică ştiinţei este zona comunului, a factualului, chiar dacă extinsă cu teorii micro şi Macro, este zona scopurilor banale, instrumentale mici. Cei care trăiesc doar în orizontul adevărului pentru adevăr încearcă reducerea celorlalte valori la adevăr.
• Fenomenologia prin preocupările globale – prin teoria transcendentală, poate arăta coerenţa şi punţile dintre cele două zone. Fenomenologia este societatea civilă a lucrurilor discursive contra totalitarismelor ştiinţifice, religioase, sau de orice alt tip. În baza teoriei transcendentale, este raţional să îţi asumi simultan convingerile “omul este creat de Dumnezeu”, ca parte a adevărului întru sacru, şi “omul a apărut prin evoluţie naturală”, ca parte a adevărului întru adevăr.
Nota
(1) textul vine in continuarea altor trei eseuri postate pe site: Lantul fiintei – inversarea inversarii sensului, Obiectul ca fapt institutional si Credinta in ceilalti ca temei al eticii.
Primul eseu ridică problema “Unde este Dumnezeu ? Sau mai bine spus, unde este Dumnezeul celuilalt ?”. Concluzia primului eseu este că este necesară construirea unui discurs care să permită reaşezarea omului în centrul lumii, iar a lui Dumnezeu deasupra ei, dar care să fie, totodată, compatibil cu ştiinţa contemporană. Al doilea eseu abordează chestiunea existenţei obiectelor ca independente de felul în care ni le reprezentăm şi furnizeză argumente că obiectul este un fapt instituţional, deci nu este independent de om. Al treilea eseu schiţează o etică fundamentată fenomenologic pornind de la care se arată că implicaţiile etice ale modului de interpretare a obiectelor propus în al doilea eseu nu sunt insuportabile în sensul în care sunt cele ale relativismului postmodern. In fine, eseul acesta porneşte de la confruntarea dintre evoluţionism şi creaţionism şi, pentru a arăta modul în care poate fi depăşită această confruntare, propune schiţa unei teorii transcendentale ca teorie fenomenologică. Această teorie reprezintă, în acelaşi timp, cadrul conceptual în care se înscriu al doilea şi al treilea eseu, toate trei fiind schita discursului a carui constructie a fost identificata ca necesar in cadrul primului eseu.