ACUM.TV

Valentin Rasputin

Judecam oamenii si faptele lor dupa un cod stabilit de cetate. Civilizatia noastra este o civilizatie a cetatii, participam la istorie si ne integram in istorie, iar valorile noastre sunt valorile statornicite de istorie.
Este peste tot asa? S-a afirmat ca o deosebire esentiala intre catolicism si ortodoxie este viziunea asupra divinitatii – viziunea catolica este istorica, viziunea ortodoxa este cosmica.
Omul trebuie sa se raporteze la istorie, sau la cosmos? Daca se raporteaza la istorie, el este in primul rand membru al cetatii. Este participant la istorie. Dar daca se raporteaza la cosmos? Atunci incearca sa participe la ritmurile cosmosului. Poate ca atunci este in primul rand om.
Incorporat la inceputul razboiului, un taran a inteles ca sanse de a scapa cu viata sunt mici. A inteles ca asta era soarta lui, si … a luptat. A fost si decorat de vreo doua ori. Si anii au trecut, iar razboiul se apropia de sfarsit. Omul a inceput sa se gandeasca la faptul ca acum sansele de a scapa cu viata au devenit aproape certitudine – daca la inceputul razboiului a scapa cu viata insemna un mare noroc – acum la sfarsit, a muri in lupta insemna un mare ghinion. Si desigur, putea muri de un glonte chiar in ultimul minut de razboi.
A fost ranit, a fost dus intr-un spital militar si se parea ca va fi trimis acasa. S-a linistit – de acum nu mai are cum sa moara – la urma urmelor, si-a facut datoria. Ei bine, in ultima zi de spital, comisia medicala a decis brusc altfel – ca omul era inca apt de lupta si l-a trimis inapoi pe front.
S-a dus la gara sa ia trenul spre unitate. Ar fi ajuns in doua zile. Dar daca se repezea cu alt tren pana acasa? Ar fi ajuns la unitate in vreo cinci zile, nici nu s-ar fi observat. Sau poate s-ar fi observat si ar fi fost pedepsit? Poate ar fi primit numai o dojana? Poate vreo doua zile de arest? Merita sa riste? Trenul spre unitate a trecut, nu a avut curaj sa ia nici urmatorul tren care mergea spre casa, sa dea o fuga.
A trecut o zi, si inca o zi, iar intarzierea la unitate se marea. Incepea sa riste tribunalul militar. Pana la urma a luat trenul spre casa – dar s-a ascuns imediat in padure. Era de acum dezertor.
I-a dat de stire sotiei. Ea l-a considerat vinovat. Dar era sotia lui – deci trebuia sa imparta vina cu el. Daca el era vinovat si ea era vinovata. Asta era de acum soarta lor.
A inceput sa mearga pe ascuns in pestera unde el se ascundea, sa ii duca mancare. A ramas gravida. Incurcata treaba! I-a spus lui, iar el a inceput sa o sarute fericit – si-a dat seama ca toate se intamplasera pentru ca datoria lor cea mare era sa aduca un suflet pe lume.
Burta ei a inceput sa ii creasca, soacrei i-a spus ca si-a inselat barbatul – soacra a inceput sa o blesteme. Dar socrul a venit seara la ea si i-a spus, mai fata, pe nevasta-mea poti sa o prostesti, dar eu te stiu bine, nu esti tu aia care sa iti inseli barbatul, spune-mi unde este baiatul meu? Macar spune-mi ca traieste!
Ea i-a raspuns ca nu stie. El a blestemat-o. Ea a tacut, incrancenata.
Traieste si ia aminte, asa se numeste cartea asta, a siberianului Valentin Rasputin. Jivi i Pomni e titlul pe ruseste, Traieste si aminteste-ti, sau Traieste si pomeneste.
A pomeni, se foloseste mult in liturghia ortodoxa, iar parintele Schmemann, poate unul din cei mai profunzi teologi ortodocsi ai secolului XX, are un text admirabil despre sensul pomenirii. Inseamna intr-adevar sa iei aminte.
Asadar, traieste si ia aminte – ia aminte la cum traiesti, ia aminte la tine, ia aminte la dragoste, ia aminte la urmasii tai, ia aminte la locul unde traiesti, dar nu la cetate, ci la cosmos, priveste cu ochii deschisi, cu multa luare aminte, in sufletul tau, in sufletul locului, si traieste.

———–

Lacul de acumulare al unei hidrocentrale in constructie va acoperi locul pe care se afla un sat – taranii incep sa paraseasca satul ce va fi acoperit de ape. Cei mai tineri o fac cu inima mai usoara, satul era oricum cam izolat si cumva in afara tumultului vietii moderne, dislocarea poate fi pentru ei sansa unei vieti noi, intrarea lor in societatea de azi. Cei mai batrani au insa inima grea. Locul asta era al lor, intre ei si pamantul pe care acum trebuiau sa il paraseasca exista ceva, o legatura, un soi de Legamant, acum isi dadeau seama de trainicia legaturii – simteau trainicia cu durere – ei simteau ca pamantul asta nu trebuia distrus – simteau ca pamantul asta era de fapt o divinitate – ca legatura lor cu natura era de fapt o legatura intre om si divinitate – aici divinitatea stapana era acel Duh al locului – a parasi locul, a-l lasa prada apelor noului lac insemna a incalca Legamantul – a tulbura grav Duhul locului, poate chiar a-l omori – simteau ca razbunarea acelei divinitati poate fi ingrozitoare – sau poate simteau ca lacul de acumulare insemna moartea Duhului – si odata cu asta si moartea comunitatii lor – simteau ca bine nu va mai fi de acum incolo.
Este subiectul romanului Despartirea de Matiora (Proshchaniye s Matyoroj) al siberianului Valentin Rasputin.
Imi amintesc de discutiile avute la aparitia traducerii in romaneste – discutam cu cativa prieteni despre acel Duh al locului zugravit cu atata forta de Valentin Rasputin – un Duh care asigura o memorie colectiva, o matrice comuna, un subconstient al comunitatii – dar mai mult de atat – un Duh care asigura de fapt viata comunitatii – paduri, ape, animale, livezi, ogoare, toate guvernate de Duhul acela misterios, dupa legi de el stiute.
Iar ei, oamenii, cand mureau si erau ingropati, deveneau parte a pamantului, deveneau parte a acelui Duh.
De la inceputuri comunitatea respectase Legamantul – acum urma sa il incalce – si nimic nu mai putea fi bine de acum incolo.
Mi-am amintit de cartea lui Valentin Rasputin vazand filmul lui Kurosawa, Dreams. Si romanul acela, si filmul acesta, mi-au vorbit despre relatia om -univers, cum este, cum ar trebui sa fie.

Acest articol a fost publicat luni, 5 februarie 2007 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.