Ultimele regrete că am plecat definitiv din România le-am avut azi, 30 septembrie 2012, la ora 13:05.
N-aş putea să explic sentimentul. Pur şi simplu există momente în viaţă (mi s-a mai întâmplat asta, şi am auzit şi de la alţii că li s-a întâmplat şi lor) când trăieşti (sau conştientizezi, poate cu întârziere) etape încheiate.
De exemplu, cu mulţi ani în urmă, la sfârşitul adolescenţei, m-am trezit într-o dimineaţă cu senzaţia că am încetat să mai cresc fizic. Cu altă ocazie am simţit că a venit vremea să mă însor. Şi alte revelaţii capitale de acest gen: că trebuie să fac un gest important, decisiv pentru destinul meu, că sunt pe o cale greşită, că trebuie să dau un anumit răspuns la o întrebare, chiar dacă pare ilogic şi împotriva simţului comun.
Mulţi ani mintea mea s-a legănat în iluzia că dacă nu aş fi plecat aş fi realizat mai mult rămânând în ţara în care m-am născut. Ar fi greu de descris acest ”mai mult”, dar percepţia se baza pe o idee care între timp a expirat, şi anume că România ar fi avut mai mare nevoie de mine decât America unde m-am stabilit (şi unde, bineînţeles, am realizat mult mai mult pe plan individual şi social decât aş fi putut realiza în România, fiind şi acolo corect şi plătindu-mi taxele la cent cum mi le plătesc aici).
Las la o parte că România avea nevoie de mine doar în capul meu (prin prisma rezolvării unor probleme pe care doar eu şi o mână de oameni care n-au ajuns niciodată să reprezinte o masă critică suficientă pentru schimbare le considerăm probleme), pe marea majoritate durându-i, scuzaţi-mă, exact în fund de ele. (Acest mic detaliu constituie de fapt un mare handicap şi cere o mare dragoste şi dedicare pentru a se trece peste el şi a face binele cu forţa). Binele cu forţa e o lucrare pentru care nu sunt prea bine dotat ca să mă ocup. Însă, stând strâmb şi judecând drept, timpul a trecut, viaţa mea şi a familiei mele a prins rădăcini aici, tot ce am construit şi n-am chef să dărâm peste noapte e aici şi am mai şi îmbătrânit peste toate cele, transformându-mă din „speranţa” care eram odată într-un individ cu existenţa aşezată, fără apetitul pentru gesturi eroice pe care l-am avut în tinereţe şi care, din păcate, continuă să fie necesare pentru a se ajunge la schimbări în ţărişoara de la poalele munţilor Carpaţi.
În egală măsură, cei trecuţi de 45-50 de ani a sau poate chiar mai tineri a (mult mai tineri!) ştergeţi-vă cu buretele de neuroni gândul de a mai pleca din România cu care, poate, vă mai îmbătaţi uneori, pentru că n-o să ajungeţi să faceţi nimic oriunde în lume veţi poposi, dacă nu aveţi fie aptitudini cu totul ieşite din comun a care efectiv presupun o recunoaştere internaţională prealabilă, fie conturi babane în bancă. În acest ultim caz, recomand turism în afara graniţelor, nu emigrare. Cercul s-a închis iar competiţia pentru locuri de muncă este mult mai dură decât vă imaginaţi.
Cred că o mare parte dintre noi, cei plecaţi, nu mai putem ajuta România decât într-un singur fel: iniţiind activităţi echitabile, preferabil lucrative dar nu exclusiv, cu ţara. Afaceri în care să avem, şi noi şi entităţile cu care lucrăm, de câştigat. La naiba cu sentimentalismele care nu pun o pâine pe masă, care nu crează destul venit într-o casă în aşa fel încât să fie destul şi pentru medicul copiilor şi pentru mâncare şi pentru chirie sau pentru o rată la o casă şi pentru popa care vine cu sfeştania, dacă asta doreşte românul, cu sfeştanie (treaba lui, nu a mea).
Aşa că, dragi foşti concetăţeni, eu nu mai vin unde m-am născut ca să devin funcţionar public, poate de rang înalt, poate chiar ministru sau prim ministru. Nu mai vin nici să fiu preşedinte în România, gata. Eu personal nu mai pot, ceea ce nu înseamnă că România nu are şi funcţionari publici de calitate. Rari, foarte rari, dar există.
Şi cred că nu sunt singurul care nu revine. Dar cred că, asemenea mie, foarte mulţi dintre cei plecaţi care nu vor mai reveni vreodată decât ca turişti sunt deschişi oricărei propuneri de colaborare din care să aibă toată lumea de câştigat, în mod real: material sau spiritual, lucrativ sau non-profit, inclusiv caritabil.
Sunt ani buni de când tot spun că doar astfel de punţi vor duce la o Românie mai bună. Azi am realizat că sunt legat definitiv de un singur capăt al podului, treaba mea fiind să contribui la stabilitate pe plan local şi fără nici un nou regret că n-am reuşit să realizez în altă parte, cândva, ceva de care de fapt distanţa timpului şi tot ce s-a întâmplat ulterior au dovedit cu vârf şi îndesat că de fapt nici nu era nevoie.
Draga Stefan,
Randurile nu fac decat sa suceasca rana din inimile multora dintre noi. Noi ne-am asumat viata in afara tarii cu toate schimbarile de rigoare. Daca suntem turisti in propria noastra urbe natala nu e numai vina noastra. Uneori senzatia de sambure amar e provocata si de ruptura dintre diaspora si cei ramasi in tara.
Chiar daca am vrea multi dintre noi sa ne intoarcem maine in Romania, care sunt sansele sa putem contribui cu ceea ce am deprins pe meleaguri straine ?
M-ar interesa sa stiu cate organisme cu caracter real lucrativ ar exista, menite sa se implice in sprijinirea oamenilor de bine din tara ?
Intuiesc ca noi contam sau nu cand e nevoie de votul nostru (al celora ce am mai ramas cetateni romani).
Asa cum am anuntat eu, personal am inceput de mai bine de cativa ani un proiect de asociatie a sibienilor din intreaga lume. Am deja aderenti, prieteni si doritori sa mi se alature.Am primit si ceva suport din partea catorva organizatii locale din Sibiu.
Aş parafraza dictonul „Vorbele sunt făcute pentru a ascunde gândurile” cu: Vorbele sunt făcute pentru a ascunde… sentimentele! .Este perfect, mult stimate Domnule Ştefan N. Maier, că aţi separat atitudinea materialista de cea sentimentală, în acest articol. Descotorisirea de latura materială este simplă, aptitudinile se răsplătesc, aproape oriunde.
Cu sentimentele pentru locul de unde ai luat apa vie, care ţi-a dat viaţă, este mai complicat.Dacă nu mă înşel, Henri Coandă, când s-a întors în România în 1966, a spus că fiecare om este atras de locurile de unde a băut prima apă! A fost o intuiţie genială a acestui mare savant asupra rolului apei, în atracţia spre locurile natale!! Mai târziu s-a descoperit memoria apei şi apa structurată.
Îndrăznesc să spun că ataşamentul faţă de locurile natale poate fi mai mare la cei plecaţi decât la cei rămăşi !
De mult am ajuns la concluzia că răspnsul la ”Ajută-mă Doamne” este AJUTĂ-TE SINGUR
România de azi, nu este România noastră, pe care o păstrăm în suflet ca pe o amintire, înfrumusețînd-o. O să mai treacă ceva apă pe Dunăre până când România o să înțeleagă reciprocitatea și corectitudinea în afaceri așa cum o înțelegem și o practicăm noi.
Domnule Pincu, referitor la un pasaj din comentariul dumneavoastra:
,,Dacă nu mă înşel, Henri Coandă, când s-a întors în România în 1966, a spus că fiecare om este atras de locurile de unde a băut prima apă!!”
Neagu Djuvara: “Amintiri din pribegie” spune clar ca H Coanda a revenit in Romania constrans de imbolnavirea sotiei sale. Guvernul comunist a profitat de ocazie sa faca acest targ cu savantul (sau inginerul, cum e pomenit in referintele internationale) oferind tratament sotiei lui si primind in schimb tamaiere. Nu il condamn in niciun fel pe Coanda. A procedat pragmatic.
Morala fabulei ar fi sa ne invatam sa nu mai dramatizam. Traim intr-o lume si un mileniu, din acest punct de vedere, mai relaxat.
In privinta atasamentului de locurile natale, as porni cu un rationament invers.
Sa presupunem ca avem de-a face cu trei paramentri individuali independenti:
1) prezenta/absenta din locurile natale 2) atasamentul initial pentru locurile natale 3) pierderea atasamentului sau castigarea lui dupa o perioada T.
Se poate considera ca fiecare dintre trei parametri au valori binare (da sau nu adica ramas/plecat, atasat/neatasat, razgandit/nerazgandit). Exista 8 combinatii, toate posibile, ale acestor trei parametri ceeace inseamna ca este suficient de probabil ca cele 8 combinatii sa genereze 8 tipuri inrudite dar ,,putin diferite” de romani (pentru ca despre ei vorbim, altfel rationamentul e general valabil).
Fiecare dintre noi, inclusiv dumneavoastra, facem parte din una din combinatii (astazi) iar peste catva timp nu e exclus sa migram spre alta.
Niciuna din combinatii nu include elemente ilegale si nici imorale (din cate pot sa judec).
Toate aceste 8 tipuri au cel putin un lucru in comun: locul natal Romania. Dar aceasta conditie nu este suficienta pentru a explica repartitia ulterioara a indivizilor in cele 8 categorii. Putem spune mai curand ca indivizii urmeaza o traicetorie care cauzal e determinata de o combinatie dintre legile sociale si o forma de miscare Browninana.
In concluzie, extrapoland sentimentele dumneavoastra unui alt individ (autorului articolului de exempl) nu aveti nicio garantie ca veti putea determina ,,grupa” (1-8) din care acesta face parte.
Discut din perspectiva pura a aritmeticii, fara sa am pretentii ca as stapani sociologia, antropologia.
Pentru mine e important sa invatam sa convietuim cu celelalte 7 tipuri si sa privim cu seninatate optiunea lor. Succesul unei societati depinde de alti parametri primari.
Recomand si un alt articol excelent al lui Stefan pe aceasta tema:
Ne-aţi trădat, emigranţilor! Ba v-am salvat, nefericiţilor!
http://www.acum.tv/articol/2272/
Multumesc lui George Petrineanu ca a demontat o alta distorsionare marca Pincu Sfartz.
Printre cunoştinţele mele, emigrate de o bună bucată de vreme şi care şi-au realizat situaţii de invidiat „dincolo”, unul singur regretă, cu ochii umezi, ţărişoara de baştină… Din răstimp în răstimp, dă o fugă „să ude mormintele răposaţilor”, pretextează familiei, că aceasta se datoreşte spiritului de respect, pur ardelenesc, în care a fost crescut. Nu m-aş îndoi nici eu dacă, la întoarcere , nu mi-ar răsfoi, pe tableta iPad wifi 16 GO, albumul cu graţioasele duduiţe care i-au ţinut de urât în timpul respectoaselor ceremonii… Se pare că în „acele momente”, expresiile mioritice n-au echivalent pe alte tărâmuri.
Nu cred că imaginea politico-economică actuală a României, ar ispiti vreun „fugutiv”, instalat favorabil în afara ei, sau pe cel vizitându-şi rudele părăsite de orice speranţă privind viitorul. Singura consolare, rămâne emoţia estetică oferită de peisajele geografice ale acestei ţărişoare, la care poţi rezista şi cu burta goală. Îmi permit o anecdotă auzită mai demult de la un prieten emigrant:
„După ce Dumnezeu a creat mapamondul, oferind fiecărui grup de indivizi un petic de pământ numit ţară, ultimul, rămăsese un hexagon în Balcani, dotat cu bogatii naturale nemaivazute, la care divinul Creator nu gândise încă. Sfântul Petru, care-l însoţea, şi-a permis o observaţie cuviincioasă la adresa Creatorului: Doamne, nu ai dai prea multe averi acestui pamant, nedreptatind alte teritorii? La care Creatorul, cu un zâmbet maliţios, răspunde: Taci din gură Petrică ! După ce-o să vezi ce pământeni aşez aici…”
As numi-o mai curand ,,decarcerare” decat demontare. Din cand in cand avem toti nevoie.
Sau poate punere in context. La comentariile lui Pincu Sfartz lipsa de context sau contextul gresit reprezinta o caracterstica. Ma exprim eufemistic, evident.
Nu stiu ce distorsionare a vazut D-l Clej in afirmayia mea,dar daca ar cunoaste teoria combinatiilor la fel de bine ca D-l George Petrineanu (sau ,macar cat mine), nu ar face afirmatii gratuite.
Stimate D-le Petrineanu, aveti perfecta dreptate in analiza facuta,dar matematic gandind,cele 8 combinatii posibile, pentru trei criterii binare, pot fi complectate cu inca 4 combinatii valabile, daca eliminam criteriul plecat/ramas, combinatii intre criteriile atasat/neatasat si razgandit si nerazgandit. Cele 4 combinatii suplimentare, ar fi fost interesante pentru securistii nostri neaosi !!
Tot din punctul de vedere, al combinatiilor general valabile, din cele 8 criterii, prezentate magistral de Dvs. ar rezulta 56 ce aranjamente,de caracteristici, luate cate 3, aranjamente care ar fi stat la baza clasificarii cetetenilor din fostul lagar socialist !!
Ceeace ma nedumereste in afirmatia Dvs. este faptul ca Henri Coanda, nu ar fi avut resurse materiale pentru a-si trata sotia bolnava, in Vest !?
Poate ar trebui sa adaug ca randurile mele nu au nimic de a face cu „visul american” in legatura cu care, din pacate, trebuie sa-i dau mai multa dreptate ca oricand primului om care a pasit pe luna: „To me, the American Dream today seems like nothing more than sitting back and being entertained.” Neil Armstrong (1930-2012). Cu alte cuvinte, declin, coruptie, mizerie, exista peste tot. Problema pe care o pun nu este ca in SUA sau aiurea ar fi mai bine decat in Romania, ci incerc sa arat ca viata are propriile cicluri si perspective, iar cele individuale primeaza.
Ca de obicei, domnul Pincu Sfartz nu vede (sau se face ca nu vede) esenta, in acest caz citatul (presupus) din Henri Coanda, pus in adevaratul sau context de George Petrineanu.
Stefan,
Ma bucur ca ai scris acest articol asa. Este potrivit intelegerii mele; te si ne reflecta. Multumesc pentru acest dar.
Cred că acest articol este prea subtil în simplitatea lui.
Domnule Sfarz,
Trec peste partea cu combinatiile, in puteti avea dreptate in ce priveste numarul lor. Am vrut doar sa sugerez ca un numar, chiar si redus, de criterii poate da nastere la atatea variatii – le-am numit simbolic ,,grupe” ca pe grupele de sange, incat devine foarte greu sa mai putem imparti tipologiile in numai doua categorii. Dar asta stiti si dumneavoastra. Si am si eu convingerea ca v-ati scris comentariul cu cele mai bune intentii, incat observatia mea nu e nicidecum o critica. Stefan, autorul, voiam sa spun ca s-ar putea, in baza rationamentului de mai sus (daca exista si mai multe combinatii, asa cum spuneti, e si mai rau), sa aibe o alta grupa decat cea pura pe care o banuiati dumneavoastra (cei care vor sa se intoarca de unde au baut apa, si care cu siguranta exista).
In privinta afirmatiei cu Coanda, imi pare rau dar nu am nicio vina. Am preluat ceeace scria Neagu Djuvara, neavand motive sa ma indoiesc de adevar. In Occident persoanele angajate care primeau un salariu (chiar si Coanda) trebuiau sa puna ban pe ban totusi. O boala serioasa putea necesita (si asa e si acuma) multi bani si in ciuda protectiilor care exista, putea sa aduca mari perturbari in bugetul unei familii. Un inventator in Occcident nu devine neaparat instarit si statul nu il indemnizeaza din oficiu, asa cum ne puteam inchipui noi.
Hai sa nu mai polemizam in privinta acestui eveniment cu Coanda. Mie mi-a fost mila ca a trebuit sa se intoarca in conditiile acestea, si, batran fiind, sa trebuiasca sa se gudure in public pe langa perechea de analfabeti. Repet ca nu il condamn.
Va invit sa cititi si dumnevoastra cartea lui Djuvara si, daca puteti face rost de alte informatii inedite despre revenirea lui Coanda, de ce nu, va voi crede. Pana atunci din pacate am doar marturia lui Djuvara la indemana.
N-am cartea lui Djuvara, dar am găsit un blog care conţine fapte (citate?) extrase din diferite cărţi : http://www.dponline.ro/lumea/articol.php?id=23
„Henry Coandă s-a repatriat pe vremea lui Ceauşescu, primind rangul de ministru fără portofoliu, cu leafă, casă, maşină şi tot felul de avantaje, numai ca soţia lui, bolnavă incurabil de cancer, să poată fi îngrijită gratis la Bucureşti” (din Amintiri din pribegie de N. Djuvara; nu mi-e clar dacă este citat exact sau repovestire).
Altă sursă (mai puţin credibilă), cu o variantă întrucâtva diferită: http://www.gorjeanul.ro/cultura/doi-romani-savanti-celebri-horia-hulubei-si-henri-coanda-ii
„În anul 1970, prin Hotărârea nr. 44 din 17 noiembrie, a fost numit consilier pentru probleme de ştiinţă şi tehnologie la Consiliul de Stat, de asemenea cu rang de ministru, savantul Henri Coandă (titulatura de savant figura chiar în titlul hotărârii publicate în Buletinul Oficial). Îmi amintesc că văzusem anterior, la televizor, cum Coandă cu soţia erau primiţi de soţii Ceauşescu, pentru ca, nu după mult timp, să aflăm că aceştia s-au stabilit definitiv în România. Se zvonea că, în Franţa, Henri Coandă, care nu pusese niciodată preţ pe valorificarea strălucitelor sale invenţii, devenise falit şi că şi-a negociat întoarcerea în ţară (la determinarea lui Coandă de a reveni în ţară a contribuit decisiv, de altfel, şi prof. Hulubei). Oricum, aureolat de realizările sale în domeniul aviaţiei, de prestigiul său de inventator şi pionier al avionului bazat pe propulsia prin reacţie, repatrierea surpriză a lui Henri Coandă a fost bine speculată de autorităţile comuniste…”
Mai conţine şi alte amănunte.
@Pincu Şfartz : „Coandă, când s-a întors în România în 1966, a spus că fiecare om este atras de locurile de unde a băut prima apă! A fost o intuiţie genială … Mai târziu s-a descoperit memoria apei şi apa structurată.”
Chestia cu memoria apei este cel mai degrabă o aiureală; oricum, nimic nu a putut fi dovedit. Iar atracţia de care ziceţi (eu nu cred) că spunea Coandă mi se pare tot o aiureală. Este păcat că membri ai intelectualităţii tehnico-ştiinţifică din România a dat-o în misticism… Dar nu este o specificitate românească…
@ George Petrineanu
Faptic, aveţi dreptate.Gudurarea lui Coandă pe lângă „perechea de analfabeţi”,este demnă de milă,şi înjositoare nu numai pentru el, ci pentru întreaga comunitate ştiinţifică a României, din acele vremuri! Dar, din punct de vedere uman,cine nu ar face orice,la o nevoie disperată, pentru cineva foarte apropiat lui??
Dar revenind la tema articolului Domnului Ştefan N. Maier, cine poate să nu presupună că Henri Coandă, nu s-ar încadra în criteriile binare, prezentate de Dvs., la poziţiile 2/1/1, adică:plecat/ataşat/răzgândit ? Era un OM, nu-i aşa?
@ Alexandru Leibovici
1.Apa are o moleculă asimetrica, polarizată magnetic, şi cu tendinţa permanentă de ionizare prin prezenţa, în multe medii, nu ca H2O ci ca -H-OH-,proprietate care o face să „dorească”legături cu orice altă substanţă ! Nu o să va vină să credeţi, că la un reactor cu catalizator din pentaoxid de vanadiu, nu se putea realiza reacţia dorită, până ce nu i-am dat un „şut” cu o cantitate infimă de apă distilată,si preincălzită la 550 grade Celsius. Şi reacţia a pornit şi a mers ani de zile !
Aţi auzit, că apa ţinută în prezenţa argintului, nu se strică ? Că apa din plante,este sensibilă la vorba bună şi reacţionează negativ la înjurături? Şi că apa dedeuterizata, are efecte vindecative? Asta este mistificare?
2.Meritul lui Coandă în ştiinţă, nu este că a realizat primul avion cu reacţie.Un chinez a zburat cu 4 rachete legate de un scaun, cu sute de ani în urmă.Meritul enorm a lui Coandă, este efectul descoperit de el, numit în toată lumea „efectul Coandă”, care stă la baza a tot ce se mişcă cu mare viteză în aer,şi în apa, şi la toate mişcările fluidelor,indiferent de natura fizică a acestora.Fenomenul de cavitaţie, este doar un aspect particular, al efectului Coandă.
Domnule Pincu, nu vreti sa scrieti un articol documentat si cu referinte despre… apa? Desigur, de popularizare a stiintei, nu stiintific. Pareti foarte bine informat. Eu habar n-avem pana acum ca daca injur un scaiete care m-a zgariat ii fac si eu un rau lui, il dor burta si capul de la apa care e in el, fir-ar el de scaiete!
Spre marele meu noroc, mi-am amintit, de la 16 ani, din cele 6 săptămâni infernale în care am putut fi „priponită” la secția reală, după care am întors liceul Ibrăileanu cu susul în jos, precum și casa Grindea, până am izbutit să fiu trecută la secția umanistă. Nu-i vina mea că mi s-a lipit de creier introducerea în analiza combinatorie, prin care dl., Petrineanu face o splendidă demonstrație a multimplelor posibilități privitoare la decizia eminentului om de știință Henri Coandă de a se restabilii în România. Performanța lui Petrineanumi mi se pare mult mai mare decât dovedesc că au înțeles – cu tot respectul – d-nii Sfarț și Leibovici. Cum care performanță? Aceea de a traduce în limbajul analizei combinatorii complexitatea spiritualității-afectivității în raporturile unei ființe umane cu locurile care au văzut-o născându-se și crescând o bucată mai mare ori mai mică din viață. După părerea mea, n-au ce căuta aici formulele apei, nici interpretări mistice: apa este izvorul vieții, iar „locul unde ai băut prima apă” este locul unde ai dobândit o incipientă conștiință de tine, de propria ta viețuire. Și-i cunosc eu bine pe oamenii de știință, căci doar unul m-a făcut și printre confrații săi am crescut: au o sensibilitate fără nici o legătură cu nu știu ce nostalgii superficiale! Astfel încât, mi se pare mult mai plauzibil ca omul de știință să fi inclus într-o splendidă metaforă ceea ce francezii spun, atunci când vorbesc de locurile natale, „c’est plus fort que moi”! Insist, am spus plauzibil, nu exact! Să fie fiindcă n-am făcut niciodată casă bună cu… științele exacte?
Domnule Pincu,
Nu il condamn in niciun fel pe Coanda pentru conditiile revenirii lui. Dimpotriva, am toata compasiunea si simpatia pentru el. Poate ca aproape orisicine ar fi facut ca el in situatia lui.
Din pacate, mistificarile pe care le-a raspandit comunismul (si) despre el au distorsionat adevarul pe care merita sa il aflam despre el.
@Pincu Sfartz
Scrieţi: „Apa are o moleculă asimetrica, polarizata […]”
OK, dar cum rezultă de aici că chestia cu „memoria apei” este reală? Că doar ăsta era subiectul!
Scrieţi:
(a) „apa ţinută în prezenţa argintului nu se strică”
(b) „apa din plante este sensibilă la vorba bună şi reacţionează negativ la înjurături”
(c) „apa dedeuterizata are efecte vindecatoare?”
Apoi: (a) se datoreşte faptului că ionii metalelor grele (Ag, Cu) sunt bactericide; „memoria” n-are nici un amestec.
Despre(b): experienţele #controlate# care s-au făcut, în particular cu muzica, au dat rezultate negative
Despre (c): da, chiar se vinde apă sărăcită de deuteriu ca tratament anti-cancer la 35 RON/litru, celor care cred … 😉
Iar revenind la subiect: cum dovedesc toate astea – în măsura în care sunt reale! – că tocmai „memoria apei” este mecanismul?
Un mare campion al „apei structurate” în România a fost Ioan Mânzatu (fizician, profesor, candidat la preşedenţia României în 1992). Toate cunoştinţele mele, fizicieni şi chimişti, râdeau de el. Are zeci de brevete cu apa asta „structurată” aplicată în biotehnologie. Are însă 10-20 de milioane de euro pe cont.
Mitul „memoriei apei” a fost îmbrăţişat de proponenţii homeopatiei drept „explicaţie” pentru miticele efecte ale acesteia.
Sunt deci nevoit să repet constatarea: este trist că membri ai intelectualităţii tehnico-ştiinţifică din România şi-au pierdut spiritul critic şi ştiinţific, şi au dat-o în misticism
Incep sa realizez ca apa imbraca si ea o infinitate de nuante. Daca ai avut norocul sa copiaresti cu o apa buna, iti este dor de ea. Si invers.
Iata… In plina Epoca a Tinichelei Aurite (1980-1990) in Pitesti apa era din PROASTA. Nu stiu daca apa de azi din Pitesti e mai buna. Unui prieten sus-pus pe care l-am intrebat de asta de curan a ocolit pur si simplu raspunsul.
De ce era proasta? Pai primii 60-70 litri care trebuiau lasati sa curga de la robinet erau cu rugina, mal, picioare si aripi de musca. Si putea. Apoi, lasata sa curga, se mai linistea. Dar aparea a doua problema: oameni de specialitate ne speriau ca mai este ceva ascuns in ea, temuta Giardia.
,,Populatia” Judetului Cinstei si Onoarei Socialiste (asa cum ne placea sa ne autodenumim), adica noi, care deja inventase Tehnologia de convertire a Salamului cu Soia in forma lui inofensiva Quasi Salamul de Sibiu (se folosea faina drept catalizator) s-a regrupat rapid spre apa de izvor. Miscarea a fost contracarata de mistici, care au lansat zvonul ca traseul apei de izvor e prin cimitirul din deal, unde mai intai spala madularele de prin morminte de materia lor organica, dupa care coboara suvoi si ajunge tocmai buna de baut la izvor. Ce era de facut, intre Giardia si profanarea mormintelor?
Tot atunci si tot apropo de apa si de REGRETE, ca de aici am plecat, la Bufetul Fabricii (Micromotoare) din cand in cand puteai sa insfaci o ,,Minune” (cum le numea insusi seful locatiei alimentare): un borcan de Ness, un Quick Cola (un iepuras al bauturilor racoritoare), o Amandina, un carton de oua. Odata insa s-au bagat o frumusete de crapi, pasa-mi-te prinsi din lacul de acumulare (odihneasca-se in pace, colmatat cum e acum – natura isi ia inapoi ce-i apartine) al orasului. I-am adus ca pe un scump trofeu acasa. Din pacate, au fost aproape imposibil de mancat pentru ca le putea carnea a benzina (observati aici ca oricarui emigrant si apatrid care se respecta ii put pana si crapii a benzina). Acum, benzina era si ea un cuvant magic ,,a spus cineva BENZINA???” pentru care lucratorii de la Petrochimie o scoteau zilnic ca pe sfintele moaste in pungi rasucite in jurul pantecului – cate-un pic pic pic – ne-o vindeau cu butoaiele cu 20 de lei.
Dar, desi inginer sadea, neinventand metoda sa extrag benzina din vertebrate, m-am consolat cu gandul ca acesti crapi erau mai nenorociti decat noi. In loc sa se nasca in mediul lor natural H2O cu ceva plancton, vedeau lumina zilei intr-un amestec de apa si hidrocarburi (scurse de la Combinat). Sunt convins ca le curgeau balele (pestilor) dupa acest amestec lichid care constituia spatiul lor vital si vai de cel care ar fi incercat sa-i convinga ca mai exista si alt fel de apa de trait in ea. Erau pesti cu… coloana vertebrala, desi isi traiau toata viata la orizontala.
Comparația cu Ioan Mânzatu este foarte corectă. L-am cunoscut la România liberă – ca și Ștefan de altfel – în ianuarie 1990, când, cu sprijinul lui Petre Mihai Băcanu, a înființat Partidul Republican (PR) și a devenit vicepreședinte al Consiliului Provizoriu de Unitate Națională (CPUN) – parlamentul provizoriu.
Mi-aduc aminte de avertismentele mai multor persoane care au venit la Băcanu și l-au prevenit că Mânzatu era un impostor. De altfe și-a dat arama pe față foarte repede, la 19 februarie 1990, când, cu prilejul celei de-a doua descinderi la București a minerilor, a criticat, fără să-i dea numele, ziarul România liberă pentru modul în care relatase evenimentele din 18 februarie – ocuparea de demonstranți a Palatului Victoria – ceea ce determinase venirea minerilor.
Apoi, profitând de absența din țară a lui Băcanu, a încheiat o alianță electorală (AUR – Alianța pentru Unitatea Românilor) cu Partidul Unității Naționale a Românilor din Transilvania (PUNRT – ulterior PUNR), din care PR nu s-a ales cu nimic, în parlament intrând doar candidații PUNRT (partid susținut de organizația ultra-naționalistă Vatra Românească).
În 1992 Mânzatu a candidat la prezidențiale obținând 3% din voturi, definind PR ca partid de centru-dreapta, pentru ca în anul următor să fuzioneze cu PDSR actualul PSD, primind un post de vice-președinte.
Morala: atenție la impostori!
@George: „Nu stiu daca apa de azi din Pitesti e mai buna”
Ieri s-a întors o vecină dintr-o vizită la Piteşti (mai există şi coincidenţe!); tocmai am întrebat-o de apa de robinet de la Piteşti – spune ca este foarte, foarte bună.
Revenind la prof. dr. Mânzatu: se pare că va fi trecut în curând în rândul sfinţilor: este (1) un mucenic (era cât pe ce să fie condamnat la 20 de ani închisore în dosarul „Meditaţiei Transcendentale”) şi (2) este autorul a cel puţin unei vindecări miraculoase:
„Suntem la inceputul verii anului 1988… Micuta Andra avea sa moara. Boala aceea ciudata si rara ii cotropise intregul corp si parea ca nici o putere de pe lume n-o mai poate salva. In aceasta stare ajung intr-o buna zi in biroul domnului Ioan Manzatu… Destinul ii condusese pana aici. Ioan Manzatu nu era medic, ci fizician, o somitate in fizica nucleara si in biotehnologie… Profesorul Manzatu este un vizionar…Profesorul rasfoieste tacut marele dosar medical care certifica boala necrutatoare, apoi cere un ragaz de cateva zile de gandire. Tratamentul profesorului Manzatu a fost unul neconventional: tehnici stravechi chinezesti de presopunctura si masaj pe meridianele energetice ale corpului, un regim alimentar destul de aspru si ceaiuri in amestecuri pe care el le stabileste cu precizie. Rezultatele sunt fantastice. In doua saptamani fetita incepe sa manance, intr-o luna isi recapata culoarea obrajilor…”
Iată şi un interviu despre „apa vieţii”: aici.
Domnule Leibovici, daca Manzatu era condamnat in dosarul „Meditatiei Transcendentale” ar fi fost condamnat politic. Meditatia transcendentala a fost initial aprobata de autoritati. Va recomand cartea Doinei Jela pe aceasta tema. In plus, va asigur, ca fost coleg la BBC al lui Nicolae Stoian, cel care a introdus Meditatia Transcendentala in Romania, ca nu a fost nimic ilegal, chiar potrivit legislatiei in vigoare la acea data.
@Sfartz Pincu
Fiecare simte ce vrea şi pentru ce motive vrea.
Nu există nici o obligaţie să simţi ceva pentru locurile natale – concept şi aşa nebulos, dat fiind că în primele luni şi în primii ani tot nu-ţi dai seama de mare lucru privitor la locul / locurile unde se întâmplă să te găseşti fără voia ta, şi nici de apa pe care o bei 😉
Şi apoi „Rapsodia” şi „Balada” nu au legătură cu locurile natale (o casă, o uliţă, un sat…) ci cu o ţară, care este o abstracţie de ordin superior. Lafel şi patria… care trebuie să merite dragostea ta…
Apoi articolul nu era despre locuri natale ci despre decizia de a reveni sau nu în România definitiv.
Cine crede ca traieste „ultimele regrete ale unui imigrant”, sa asculte mai intai, „Balada” lui Ciprian Porumbescu si „Rapsodia Romana” a lui George Enescu, si apoi sa comenteze, daca mai simte ceva pentru locurile natale !!
Nu ştiu ce prevalează la un om, raţiunea sau sentimentalismul. Fluiditatea cu care la un om, se schimbă una cu alta, depinde de temperament şi în mai mare măsură este ereditară! Când mă gândesc la comportamentul meu în diverse situaţii, regăsesc asemănări izbitoare, când cu tata, când cu unul din unchii mei. Nu cred că există o reţetă şablon-exclusiv raţională, sau exclusiv sentimentală, pentru un emigrant. Mai curând un emigrant este un căutător de schimbare, schimbare care are la bază mulţi, foarte mulţi factori, şi nu întotdeauna strict raţionali. Oricum, emigranţii au fost întotdeauna partea cea mai bună a societăţilor din care pleacă şi cea in care vine! Este vorba de oamenii cinstiţi, nu de hoţii migratori. Revenirea în România nu are sens decât dacă vrei să te murdăreşti. Asta însă nu are legătură cu partea sentimentală !
Absolut de acord cu Pincu Sfartz. Pentru completarea repertoriului patriotic-insufletitor propun ascultarea cantecului „Noi suntem romani” de Nicolae Furdui Iancu.
Eu l-as pedepsi pe domnul Pincu pentru bunavointa pe care o arata sa mai creada in calitatile ascunse ale unui emigrant inrait (cum sunt si eu), deportandu-l pe dumnealui in loc, pentru 6 luni sau mai mult, cu casa-masa si diurna undeva in Elvetia pe la Luzern, sau pe la lacul Como prin Antibes pe Coasta de Azur sau la Santa Cruz in Tenerife. I-as da voie sa ia cu dumnealui un o pereche de discuri de muzica la alegere si doua carti.
Nu stiu ce ar iesi din acest experiment, dar cel putin am avea mai multe date pentru o statistica legata de comportamentul purtatorilor celor 8 ,,grupe sanguine”.
Domnule Pincu, e numai o gluma pentru descretirea fruntilor.
Apropo, prin ,,locul de nastere” am putea sa intelegem mai curand locul de unde avem amintiri frumoase la o varsta cand cantitatea de griji era mai mica decat cea de bucurii. In cazul meu, pe la 12-15 ani de exemplu. Dar la acea varsta schimbasem fara voia mea deja trei locuri natale din Romania de care nu-mi pasa. Sau Bucurestii studentiei eventual. Dar ,,locurile” au fost cernoziomul pe care a crescut or retea de interactiuni cu oameni cu situatii, cu intamplari. Daca acestea au fost suficient de placute, ele fondeaza impreuna si in totalitate nostalgiile rechemabile prin trucuri terapeutice precum o muzica buna.
Despre reintoarcere, care face subiectul articolului, va dati seama ca e vorba de cu totul alta poveste, ca acea a lui Eftimiu. Cred ca tine de intelepciunea fiintei umane sa se adapteze impacandu-se cu sine.
Domnule George Gross, spuneti:
„De mult am ajuns la concluzia că răspnsul la ”Ajută-mă Doamne” este AJUTĂ-TE SINGUR”
Asa este dar din nefericire aceasta constatare este respinsa de religiile cartii.
In SUA primul om care si-a dat seama ca prostiile evanghelice gen „cere si ti se va da” sau „bate si ti se va deschide”, trebuie contracarate cu orice pret, a fost Thomas Jefferson, care a si lansat celebrul „dicton” biblic absent de fapt in scripturi „Ajuta-te si dumnezeu te va ajuta”.
Ba chiar mai mult, el a lansat si o noua evanghelie, din care a scos orice referinta la „miracolele lui Cristos” carte care se mai afla inca la…Casa Alba!
Acest pseudo-citat biblic a modelat mentalitatea crestinilor americani care in mare majoritate nici nu stiu cui ii apartine!
Legat de proprietatile apei: intr-adevar exista un profesor universitar roman care are merite reale; este vorba nu de impostorul Manzatu, ci de profesorul Gh. Mateescu de la Case Western Reserve:
http://www.case.edu/artsci/chem/faculty/mateescu/
Am asistat la conferintele lui in care a prezentat pentru prima oara in lume imaginea NMR (RMN) a diverselor structuri ionice si oligomerice existente in apa si pot sa spun ca dovezile au fost absolut impresionante.
Legat de dl Manzatu, cred ca dansul este un reprezentant de baza a pseudostiintelor in Romania.
„Apa vie” este o elucubratie; la fel intreaga disciplina „stiintifica” a „homeopatiei”.
Daca se calculeaza concentratia rezultata intr-o pastila lansata de homeopati, ea este zero.
la mine’i putin cam invers: plecat din tara pe la Primavara de la Praga, dupa 1990 am tot incercat sa ma „repatriez”, mai intai ca turist, apoi ca logodnic (am rupt deja 22 de logodne!) apoi ca investitor sau ca „orice dar numai sa-mi recapat cetatenia romana si buletinul!” iar azi, dupa atatia amari de ani constat ca sunt prea batrin ca sa capat noi tabieturi romanesti (stat la cozi, nervi prin transportul public, taxe si biruri etc) sau sa intemeiez „familie mixta” cand, cultura romaneasca a suferit mutatii si lipsuri atat de profunde…
Am peste 50 de ani. Nici nu se pune problema plecarii din tara! Si nu pentru ca asi fi prea sarac, necompetitiv in alta parte. Sigur ca poate fi si asta motivul. Dar aici, acasa, cine sa mai poarta de grija celor ce sunt? Satele noastre sunt golite, orasele la fel. Sunt scoli, chiar si in orase, unde cu greu se mai poate forma o clasa I. Plecarea romanilor de acasa, cu adevarat – de multe ori motivata, lasa casa goala. O casa goala poate fi ocupata de hoti, venetici, …
Chiar sa nu ne pese!? Sper ca timul sa rezolve aceste probleme ale noastre, sa fie bine si pentru tara noastra! Poate ca asa a vrut Dumnezeu sa fie, sa putem renaste odata … in urma acestei caderi care tot continua de atata timp. Stiu, simt asta, ca scaparea noastra va veni de la fratii plecati afara, de la tinerii nostri care nu vor mai accepta tot felul de solutii ale conducatorilor nostri. Mai stiu ca romanul este legat si de cele ce tin de suflet, de sentimente, de cele duhovnicesti, nu numai de cele materiale. Cand la capatul drumului ajungi, dupa toata aceasta cautare in alta parte a implinirii, cred ca tot la locul din care ai plecat, la locul unde sunt lasati acasa bunicii, parintii, rudele, biserica din sat … te intorci.
Oricat de folositoe ai fi acolo societatii in care ai intrat, pana la urma tot un strain esti pentru ei. Oricat de bine ai trai acolo, tu si copii tai – care au sansa sa le fii parinte, te gandesti cati copii ramasi acasa … acasa devenind ceva nedefinit …, nu pot decat sa astepte pane se vor face mari, cu gandul la minunile pe care le vor trai adata departe de tara, ca si altii. Chiar trebuie sa plecam cu totii de acasa? sa ramanem astfel fara casa?
@m a
> Stiu, simt asta, ca scaparea noastra va veni de la fratii plecati afara, de la tinerii nostri care nu vor mai accepta tot felul de solutii ale conducatorilor nostri.
Eu aş zice că cei din ţară nu trebuie să se bazeze prea mult pe copiiii care se vor întoarce şi vor face ordine. Am observat de exemplu că dintre italienii care au emigrat doar părinţii s-au întors uneori la bătrâneţe acasă, dar copiii au rămas acolo unde emigraseră părinţii lor.
Tinerii plecaţi de mici se integrează repede, uită de cele mai multe ori ţările din care au plecat, îşi fac prieteni „de-o viaţă” la faţa locului şi nu mai văd de ce să se întoarcă în ţări care le sunt străine.
> Oricat de folositoe ai fi acolo societatii in care ai intrat, pana la urma tot un strain esti pentru ei.
Criteriul nu este cât de folositor eşti societăţii respective, lucru abstract, ci cât de bine te-ai integrat în ele. Atât societăţile, cât şi cei care au venit din afară, sunt de altfel foarte diferiţi de la o ţară la alta. Una este, de exemplu, să te integrezi în Elveţia, şi alta în SUA. Sau a veni la New York din Bucureşti este una, iar a veni dintr-un sat pierdut în liniştea Carpaţilor este alta.
> Chiar trebuie sa plecam cu totii de acasa? sa ramanem astfel fara casa?
Aceastea sunt decizii individuale, foarte dificil de luat, din cauza consecinţelor adânci pe care le au, pentru un viitor deseori greu previzibil. O regulă bună, deîndată ce poate fi urmată, mi se pare cea a copiiilor care cresc în casa lor părintească, indiferent unde se află acea casă.