ACUM.TV

Dacă într-un recent articol mi-am propus – şi am respectat – tratarea predării religiei în şcolile româneşti de stat numai sub aspect psihologic, a fost poate fiindcă mai multe persoane – confraţi de breaslă, dar nu numai, din ţara în care trăiesc de trei decenii încoace, au încercat să mă convingă să renunţ la abordarea acestei teme, cu argumente în aparenţă de soliditatea betonului. Anume, că nu am ce mă amesteca în realitatea unei ţări în care nu mai trăiesc de decenii şi cu atât mai puţin în problema „delicată” a unei religii căreia nu-i aparţin, într-o ţară care nu (mai) este a mea. Nici măcar nu am încercat să-mi expun contraargumentele la aceste sfaturi.

În fapt, România este ţara mea natală atâta vreme cât voi trăi, nu numai până la vârsta de 36 de ani, când am părăsit-o, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din viaţa mea de până acum. Ceea ce înseamnă că nu-mi pot nega existenţa românească, reprezentând formarea mea sub aspect social, intelectual, spiritual, moral, psihologic, în fapt, sub toate aspectele care alcătuiesc personalitatea umană. Şi asta, mai ales că la acea vârstă adultă, eram totuşi produsul unei serii de factori specifici societăţii în care am evoluat, în speţă cea românească.

Mai mult, reacţiile la acest precedent articol, care depăşeau în mare măsură domeniul strict psihologic, m-au determinat să continui. Cu atât mai mult, cu cât nu mi-au lipsit similitudinele cu ţara în care mi-am continuat existenţa şi despre care mi-am expus părerea în mai mult de un articol, de-a lungul anilor. Totul, în afara faptului că în tot acest răstimp, ceea ce mi se pare firesc, România a continuat să mă intereseze, suscitându-mi reacţii de ordin spiritual-raţional-emoţional deopotrivă.

O ştire care mi-a parvenit doar în urmă cu o săptămână, pe aceeaşi temă a articolului precedent, m-a obligat, aş spune, să scriu aceste rânduri. Este vorba de iniţierea unei propuneri de lege, de către deputatul PSD Andrei-Valentin Sava, care pretinde că cei 56.000 de reprezentanţi ai cultelor (incluzând preoţi, profesori de religie, călugări şi aşa-numitul personal neclerical care deserveşte instituţiile şi aşezămintele de cult), să fie scutiţi de impozite pe salarii. Şi aceasta, în condiţiile în care toţi aceşti angajaţi şi slujitori ai bisericii, deşi angajaţi ai unor organizaţii private, primesc şi în prezent un „ajutor de salarizare” din partea statului, precum şi nenumărate alte beneficii.

Expunerea de motive care au determinat această propunere reflectă un adevărat cinism drapat în haina „de căpătat” a utilităţii binefăcătoare a respectivei instituţii penetru viaţa societăţii româneşti. Unul din aceste motive ar fi că în condiţiile măsurilor de austeritate la care criza economică din România a obligat precedentul guvern, ar fi afectat grav situaţia materială a acestei Instituţii, ale cărei venituri sunt asisgurate în mare parte din donaţii, la rândul lor folosite pentru activităţile „social-filantropice” ale instituţiilor religioase.

Cum era previzibil, reacţia Asociaţiei Seculare Umaniste din România (ASUR), ca şi a altor ONG, nu s-a lăsat aşteptată. În primul rând, aceste organizaţii demonstrează că şi până acum Biserica Ortodoxă Română (BOR) a beneficiat – şi beneficiază – de scutiri extensive de taxe şi impozite, ca şi de monopolul asupra comercializării obiectelor de cult, şi încasează importante sume de bani fără a emite documente fiscale. Aducând în acelaşi timp dovada evidentă că BOR a cheltuit pentru activităţi social-filantropice nu mai mult de 5% din totalul subvenţiilor bugetare primite. Altfel spus, ar fi vorba în fapt, de o trecere de la pretenţia de „monopol” asupra valorilor morale umane în posesia reprezentanţilor BOR (pretenţie în mare parte satisfăcută), la sfera de bază a noţiunii de monopol, adică cea economică.

Dacă declaraţiile şi petiţiile ONG-urilor se refereau, în primul caz, la clarificarea chestiunii „CUM” se predă religia în şcolile româneşti, actualele declaraţii se dovedesc a fi centrate pe întrebarea „în ce scop aşa şi nu altfel”, iar răspunsul par să-l fi dat chiar forurile politice actuale. Faptul că propunerea unui deputat PDL, Marius Spânu, de modificare neesenţială a programei didactice de predare a religiei în şcoli, reamintesc, a fost respinsă, motivându-se că „Biserica asigură 99% din electorat”, denotă recunoaşterea rolului acesteia în manevrarea conştiinţelor aceluiaşi electorat, ceea ce o transformă într-o forţă de presiune-influenţă politică deloc neglijabilă. De altfel, la acest capitol, tocmai prin răspunsul la declaraţiile şi memoriile ONG-urilor, în principal ale ASUR în privinţa „utilităţii moral-spirituale” a BOR, a făcut ca această instituţie să treacă cu brio testul în vederea demonstrării utilităţii strict practice, politice.

Deputatul PSD Andrei Sava ar dori scutirea popilor de la plata impozitelor

Ceea ce numeam în materialul anterior „vicii (intenţionate) de raţionament” în cazul argumentelor din răspunsul BOR, voi numi acum, depăşind – sau abandonând – domeniul logicii clasice, o manevrare ipocrită, cu o abilitate perfidă ridicată, aş spune, la rangul de artă, a capacităţilor intelectual-cognitive ale factorilor politici abilitaţi în a remedia situaţia. Voi începe prin atribuirea – voit falsă – a unor intenţii absolut inexistente în cazul ONG-urilor, şi anume cea principală, de „ateizare”, prin „informare”, a tinerei generaţii, drept o continuare a demersului moral-intelectual din comunism, cu toate „calamităţile”, în toate planurile, generate de acesta.

În fapt, asistăm aici la o intenţionată – şi abilă substituire de termeni şi noţiuni. Atât în declaraţiile acestor ONG, cât şi în studiile iniţiate şi prezentate de acestea, dar faţă de care forurile abilitate au manifestat un dispreţ suveran – nu apare nici termenul explicit de „ateism” şi cu atât mai puţin intenţia de a-l implementa în conştiinţă prin religiozitatea sau non-religiozitatea social-colectivă. Singurul context în care apare cuvântul „ateizare” este tocmai în răspunsul BOR, ca scop atribuit cu perfidie intervenţiilor ASUR.

În fapt, această asociaţie se referă la cadrul strict legislativ privitor la „libertatea de conştiinţă”, la „dreptul la educaţia religioasă”, la „drepturile copiilor”, toate acestea consfinţite prin lege. Practic, asistăm aici la o substituire „prin efracţiune” a categoriei de „drept” prin cea de „îndatorire”. Altfel spus, de un drept te poţi prevala sau nu, având libertatea opţiunii, pe când noţiunea de „îndatorire” o include în sfera sa pe aceea de „obligativitate”, a căreri încălcare atrage după sine rigorile legislaţiei. Înr-un context adiacent, este negat cu aceeaşi abilitate în scopuri foarte puţin… spirituale, „dreptul la informare”, dezinformarea fiind decretată astfel, implict, ca o „valoare”!

În felul acesta, noţiunea de „valori creştine ortodoxe”, pe care educaţia religioasă în şcoli pretinde că le insuflă copiilor, este o altă pretenţie de supremaţie exclusivă a acestora, în cadrul valorilor general-umane, impuse de preceptele majorităţii religiilor, cele dintâi fiind, chipurile, singurele de natură să consolideze identitatea moral-spirituală a copilului-cetăţean-adult-în-devenire. Ce se întâmplă în fapt?

Întreruperea educaţiei formativ-morale a tinerei generaţii la nivelul deprinderilor morale, adică implantarea acestora prin frică, de justiţia oamenilor sau a lui Dumnezeu. Eludând, desigur intenţionat, caracterul „negociabil” al acestora: un act imoral precum furtul, de exemplu, se poate sustrage sancţionării prevăzute de legile instituite de oameni, fie prin dezvoltarea abilităţii în a nu fi descoperit, fie prin cea a interpretării (deci tot manevării) legilor de către un avocat la fel de abil; nu este imposibilă, la acest nivel, nici evitarea pedepsei divine, dat fiind că spovedania şi căinţa „sinceră” sunt de natură să atragă iertarea din partea Divinităţii.

Dacă această educaţie moral-creştină bazată pe frică este considerată suficientă de Biserică, faptul duce implict la ideea… inutilităţii convingerilor morale, în virtutea cărora actele imorale NU mai sunt comise nu (numai) din frica de consecinţe, ci în primul rând după dictatul propriei conştiinţe. Rezultatele? Însăşi moralitatea actualei – şi precedentelor – conduceri ale României: minciuna şi înşelătoria prin „arta demagogiei” a celor cărora le decid soarta, în mai multe privinţe.

Totul, cu pretenţia de a insufla înaltul principiu moral al iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Personal, aceasta îmi generează o întrebare: cine pentru cine este o şcoală de demagogie şi de manevrare cognitiv-morală a marii mase de cetăţeni? Biserica pentru politicieni, sau… vice-versa?

Altfel spus, din deţinător al monopolului valorilor morale (limitate exclusiv la cele ortodox-creştine), biserica ajunge să deţină „monopolul” influenţei asupra conştiinţei şi a modului de a beneficia de libertatea de decizie a electoratului. Dar „monopolul” include noţiunea de „comerţ”, ceea ce înseamnă schimbul marfă-bani. În cazul de faţă, „marfa” înseamnă un electorat favorabil, iar asta include faptul că trebuie „plătită”. Altfel spus, privilegiile financiare existente, ca şi cel propus de către deputatul PSD, argumentându-i-se necesitatea, nu înseamnă cumva o „plată” a mărfii numită „influenţă”? Şi în contextul specific al realităţii prezente din România, „plata” nu dobândeşte cumva caracterul de „mită”, fie aceasta şi… electorală? Iar expunerea de motive pe care deputatul Andrei-Valentin Sava îşi întemeiază propunerea, nu devine de asemenea o manevrare perfid-demagogică a domeniilor moral-religios şi juridic din România?

Acest articol a fost publicat duminică, 30 septembrie 2012 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.