Nu mai încape îndoială, materialismul ne-a invadat din nou cotidianul, de data asta nu cel dialectic-marxist, ci materialismul de piaţă. Astfel noţiunea de cetăţean şi-a pierdut conţinutul sociologic, înlocuită cu aceea de consumator rege. Acesta din urmă beneficiază, în mai toate circumstanţele, de o atenţie cu totul deosebită şi – de ce nu? – bine meritată. Când consumatorului i se sondează moralul, nu-i pentru etalonarea satisfacţiilor sufleteşti, ci pentru a-i testa tendinţa de „investitor” sau, altfel spus, impulsiile de cumpărător, potrivit ideii că un moral optimist predispune la consumaţie.
Apăruse mai demult reclama unei mari firme: „Oferiţi un diamant soţiei. Dacă dumneavoastră nu ştiţi pentru ce, ea ştie.” Pe vremea aceea publicitarilor nu le lipsea nici umorul, nici fineţea. Practica subtilităţii în materie de marketing era monedă curentă, ca de altfel şi în discursul politic. Astăzi, atât unii cât şi ceilalţi, au pierdut această virtute, lăsându-se atraşi de gravitaţia vulgarităţii. Întreaga planetă depinde de „moralul gospodăriilor”, socotit ca indicator favorit al statelor solvabile şi pronostic al conjuncturilor economice viitoare. Statul liberal pare a fi ridicat toate obstacolele contrariante din faţa consumatorului, tot mai avid şi mai dependent de ispitele vitrinelor. Modelul micului American, ce-şi transmite datoriile ca un fel de moştenire familială, găseşte tot mai mulţi adepţi în ţările capabile să garanteze o cât de câtă legislaţie protectoare a comerţului. Poţi cumpăra, aşadar, tot ce n-ai nevoie, cu banii pe care nu-i ai, graţie bancherilor, care-ţi pun la dispoziţie sume de vis, pe baza unei simple fişe de salariu. De-abia intrat în lumea onestă a muncii, că fiu-meu s-a şi dotat cu o super motocicletă de 1200 cm3, achiziţionată direct din vitrină. I-au fost suficiente o arvună derizorie şi un atestat de salariat, ca să fie gratificat de salamalecurile comerciantului şi ale băncii intermediare care, înlesnindu-i un împrumut de lungă durată, şi-a fidelizat un tânăr client, asigurându-şi, evident, beneficiile de rigoare, tot pe o lungă durată. Numai că în luna de concediu estival, când, biciuit de briza mării şi cu ochii după făpturi de vis, a uitat de rată. Banca, cu memoria ei de elefant, s-a grăbit să-i destineze o depeşă recomandată ce, pe scurt, s-ar traduce: „…rata sau motocicleta…?” În cazul meu ar fi fost: „rata sau casa…?”
Era un timp când te mulţumeai cu extazul estetic în faţa unei vitrine, reducându-ţi dorinţa la calculul rezonabil al imposibilităţilor. Astăzi, în spiritul metafizicei moderne, uşile magazinelor se deschid singure, primirea devine imperială, cartea bancară descreţeşte frunţile, atât ale cumpărătorului cât şi ale vânzătorului; două surâsuri complezente şi afacerea e conclusă.
De ochii lumii, guvernele par dispuse să instaleze consilieri în gestiune menajeră, pentru a ne estompa imaginea de „gâşte îndopate”. Cu excepţia Franţei, in Europa nu s-au înfiinţat încă dispozitive juridice (class action) ca în USA, care să reunească grupele gregare de consumatori pentru a ataca industriile de alimentaţie, presupuse la originea obezităţii, fabricanţii de ţigări, ce ne înfundă hornurile pulmonare sau canalele de televiziune care ne abrutizează de la mic până la mare. În felul acesta, breasla avocaţilor nu va riscă niciodată şomajul, devenind beneficiara acţiunilor colective, conciliată cu clientul, eternul nemulţumit. Se ştie foarte bine că un proces pierdut se datorează clientului, unul câştigat avocatului… Iată deci un motiv în plus pentru a-ţi incita copii la studiul dreptului.
Cu toate astea, consumatorul a intrat în colimatorul forurilor europene, pentru care s-a creat chiar o Comisiune de reglementare a diverselor abuzuri privind comerţul. De pildă, s-a parvenit la plafonarea preţului de apeluri cu strainătatea în domeniul telefoniei mobile, rabotând dintr-o dată propria lor dogmă, aceea de fixare liberă a preţului pieţii. Comisia a stabilit, în acelaşi timp, o nouă normă de etichetare a cremelor de bronzaj, ca şi o nouă reglementare asupra utilizării aparatelor de bronzare artificială, dispozitiv aşteptat cu o halucinantă nerăbdare de către întreaga planetă…
Până se vor găsi formule mai consistente sau un volum de cugetări asupra consumului, de notorietate celor pascaliene, de vom mulţumi cu o scurtă parafrază: „Consum cât pot, deci exist…”